Drept

Din punct de vedere istoric, apariţia naţiunilor care luptă pentru eliberare – drept categorie juridică specifică, supusă unui regim juridic ce implică drepturi şi obligaţii – este de dată relativ recentă. Ea se regăseşte în perioada luptei anticolonialiste. După cel de-al doilea război mondial, mişcărilor de eliberare naţională276 li s-a recunoscut calitatea de subiecţi de drept internaţional în relaţiile cu alţi subiecţi de drept internaţional.277 O asemenea recunoaştere a avut loc, pe  lângă ONU,  şi în cadrul Organizaţiei Unităţii Africane, odată cu afirmarea principiului poli-   tic privind autodeterminarea popoarelor ca unul dintre principiile fundamentale ale dreptului internaţional.

Documentul care a marcat atât procesul politic de decolonizare cât şi reflectarea sa în plan normativ a fost Declaraţia Adunării Generale a ONU pentru acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale, adoptată prin Rezoluţia 1514/XV din 1960 (art.192). Ulterior, Declaraţia Adunării Generale referitoare la principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti  şi cooperarea între state, adoptată prin Rezoluţia 2625/XXV din 1970,278 consacră „Principiul egalităţii în drepturi al popoarelor şi al dreptului lor de a dispune de ele însele” ca unul dintre cele şapte principii ale dreptului internaţional contemporan. Dacă celelalte principii fundamen- tale ale dreptului internaţional se referă la state, ca subiecţi ai dreptului internaţional, dreptul la autodeterminare este recunoscut popoarelor. În legătură cu recunoaşterea acestui principiu, în documentele ONU au fost stabilite o serie de criterii pentru clarificarea conceptului de „popor”, şi anume:

• să fie o entitate determinată prin caracteristici proprii;
• să aibă legătură cu un teritoriu;
• un popor nu se confundă cu minorităţile etnice, religioase sau lingvistice.279

Ca titulari ai dreptului de a-şi hotărî ele însele soarta, naţiunile care luptă pentru eliberare pot obţine recunoaşterea acestui statut280 atunci când lupta şi împrejurările în care se desfăşoară permit să se constate că se găsesc într-o situaţie tranzitorie, care reprezintă o etapă premergătoare constituirii unui stat independent, cu personalitate juridică deplină.

De regulă, calitatea de subiect de drept internaţional se dobândeşte din momentul în care naţiunea care luptă pentru eliberare întruneşte anumite condiţii, între care:

• crearea organelor proprii (armată sau organe de rezistenţă);
• exercitarea funcţiilor de putere publică;
• controlul unei însemnate părţi a teritoriului viitorului stat.

Ca şi în cazul statelor, calitatea de subiect de drept internaţional a naţiunilor care luptă pentru eliberare nu depinde de recunoaşterea lor, ea aparţine în mod egal tuturor naţiunilor care întru- nesc aceste criterii, în virtutea dreptului lor la autodeterminare, care reprezintă temeiul politic şi juridic al personalităţii lor internaţionale. În baza dreptului de a-şi hotărî independent soarta, fie- care naţiune este titulară de drepturi şi obligaţii internaţionale şi se bucură nemijlocit de protecţia normelor dreptului internaţional. Naţiunilor care luptă pentru eliberare li se aplică principiul neintervenţiei în treburile interne, respectarea integrităţii lor teritoriale, dreptul la autoapărare, iar forţelor lor armate li se aplică regulile dreptului internaţional umanitar.

Capacitatea juridică a naţiunii care luptă pentru eliberare se manifestă prin exercitarea unor drepturi, cum ar fi:

• dreptul de participare prin reprezentanţi cu statut de observator la lucrările ONU şi la alte organizaţii internaţionale; Statutul de observator acordă reprezentanţilor acestor entităţi drep- tul de a participa la lucrările organelor unei organizaţii, fără drept de vot. Astfel, începând cu anul 1974, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP) participă, cu statut de observator, la lucrările Adunării Generale a ONU, iar din 1976 este admisă să participe şi la dezbaterile Consi- liului de Securitate privitoare la problema palestiniană. De asemenea, prin Rezoluţia 3280/XXIX s-a soluţionat problema participării regulate a reprezentanţilor naţiunilor, în calitate de observa- tori, la toate lucrările ONU pentru mişcările de eliberare naţională recunoscute de OUA. Admi- terea la lucrările ONU, alături de statele membre, constituie o recunoaştere a legitimităţii luptei naţiunilor pentru eliberare;
• dreptul de participare ca membru asociat la acele organizaţii internaţionale ale căror acte constitutive cuprind dispoziţii în acest sens (spre exemplu, cazul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, Uniunii Poştale Universale, Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură);
• dreptul de reprezentare diplomatică, activă şi pasivă, în condiţiile stabilite cu statele sau organizaţiile internaţionale care le recunosc acest statut. Recunoaşterea unui drept de legaţie naţiunilor care luptă pentru eliberare constituie un pas important în viaţa internaţională. Mişcările de eliberare obişnuiau să aibă reprezentanţe în anumite capitale, precum şi la unele organizaţii internaţionale, numite birouri sau oficii, trimişii lor bucurându-se de un anumit grad de imunitate, deşi nu erau recunoscuţi în calitate de agenţi diplomatici. Datorită reprezentării acestor entităţi într-un număr tot mai mare de state, s-a trecut de la oficii şi birouri la adevărate misiuni diplomatice, iar trimişii acestora au primit, nu numai numele, ci şi tratamentul acordat ambasadorilor statelor suverane;281
• dreptul de a beneficia de asistenţa ONU, a instituţiilor sale specializate şi a altor membri ai comunităţii internaţionale;
• dreptul de a se bucura de protecţia legilor şi obiceiurilor războiului şi obligaţia de a le res- pecta. Unităţile de combatanţi trebuie să fie organizate după modelul armatelor regulate, având în conducerea lor o persoană responsabilă;
• dreptul de a încheia tratate internaţionale; În cazul în care o mişcare de eliberare naţională ajunge să se constituie într-un stat nou, de cele mai multe ori se încheie un acord cu statul pe seama căruia statul respectiv îşi dobândeşte independenţa.282 Trebuie să relevăm că în cazul tratatelor multilaterale, spre exemplu, în Protocolul I la Convenţiile de la Geneva din 1949, se prevede că acceptarea acestui text se poate face printr-o declaraţie a reprezentantului mişcării adresată statului depozitar. Asemenea prevedere găsim şi în Convenţia din 10 octombrie 1980 (art.7, par.4) privind interdicţia şi limitarea folosirii anumitor arme clasice.283 Conferinţa privind dreptul mării a invitat mişcări de eliberare naţională (OEP, South West African People Organization (SWAPO) ca observatori şi le-a recunoscut dreptul de a semna Actul Final. În acest caz, situaţia Namibiei a fost reglementată printr-o prevedere specială,284 care dispunea că este în drept să sem- neze prin intermediul Consiliului ONU pentru Namibia. La Conferinţa de la Viena din 1986 pentru codificarea dreptului tratatelor între state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale,285 în baza Rezoluţiei 39/86 a Adunării Generale a ONU, au fost invitate şi mişcări de eliberare naţională ca OEP, SWAPO şi altele.

Separatismul este o tendinţă de separare de la un întreg.286 Sub aspect politic, se exprimă prin revendicarea suveranităţii şi independenţei pentru o parte din teritoriu. Separatismul contem- poran se bazează pe aplicarea exagerată a principiului de autodeterminare, pretinzând că fiecare comunitate etnică sau naţiune trebuie să deţină un teritoriu organizat în formă de stat. În primul rând, de dreptul la autodeterminare dispun doar popoarele caracteristicile cărora corespund celor ale naţiunii (teritoriu comun, tradiţie istorică comună, identitate etnică, omogenitate culturală, conştiinţă şi voinţă de a fi identificat ca popor) şi care, după cum am menţionat, se află sub dominaţie străină. Minorităţile etnice în cadrul unui stat nu au acest drept, odată ce există deja un stat naţional al etniei respective. Dreptul la autodeterminare, de care dispun minorităţile, pre- supune doar recunoaşterea specificului etnic şi dreptul la un anumit grad de autonomie culturală şi administrativă în cadrul unui stat. În al doilea rând, în lumea contemporană respectarea drep- turilor minorităţilor etnice este garantată de dreptul internaţional, punând la dispoziţie diverse mijloace pentru apărarea lor.287

Astfel, separatismul, reprezentând în esenţă o problemă internă, nu se manifestă doar în această calitate, regiunea separatistă creând contradicţii (directe sau indirecte) între două sau mai multe state. Violarea dreptului internaţional, mai ales în cazul utilizării forţei militare sau a metodelor teroriste de luptă, implică în procesul reglementării conflictelor, apărute în baza sepa- ratismului, comunitatea internaţională.

Analizând spaţiul postsovietic, am putea spune că există mai multe varietăţi şi tipologii de conflicte calificate în diferite feluri. Drept efect, se tensionează relaţiile interetnice, apar conflicte cu substrat etnic, manifestări de separatism, de aici, mereu se află sub pericol integrarea teritorială a noilor state. În spaţiul postsovietic în faţa unor astfel de probleme s-au pomenit, într-o măsură sau alta, Azerbaidjanul, Armenia, Georgia, Kazahstanul, Moldova, Rusia, Tadjikistanul, Ucraina. Deja către finele anului 1990 URSS era practic descompusă în câteva areale geopolitice, cu diferit potenţial de evoluţie politică:

• grupul baltic, stabilindu-şi cursul spre o distanţare constantă şi integrare insistentă în bazi- nul ţărilor scandinave, profitând din plin de tratamentul special al Occidentului;
• grupul caucazian, distingându-se prin constituirea unor suveranităţi etnocentriste şi persistenţa premiselor pentru conflictele locale (ex.: Rusia – conflictul din Cecenia, Inguşetia şi Daghestan; Georgia – conflictele din Abhazia şi Osetia de Sud; Azerbaidjanul şi Armenia – conflictul din Nagorno Karabah);
• grupul de ţări musulmane ale Asiei Mijlocii caracterizat prin conectarea neîntârziată a comunităţilor musulmane la vectorii lumii islamice: fundamentalismul iranian şi reformismul laic turcesc din regiune;
• Rusia, sfâşiată de contradicţiile sale structurale şi specifice, euroasiatice;
• grupul republicilor ex-sovietice europene Ucraina (problema flotei Mării Negre, încărcăturile nucleare), Moldova (separatismul din regiunea transnistreană – conflict geopolitic), reprezen- tând cursul spre cimentarea independenţei recunoscute.288

Concluzionând cele expuse, menţionăm că ansamblul atributelor enunţate defineşte calitatea de subiect al dreptului internaţional a naţiunilor care luptă pentru eliberare. Evident este faptul, că în cazul naţiunilor care luptă pentru eliberare calitatea de subiect de drept internaţional are un caracter limitat şi tranzitoriu, atât prin conţinutul ei, cât şi prin sfera de exercitare. Ca sferă de acţiune, aceasta se manifestă numai în anumite domenii, iar în timp se exercită până la dobândi- rea independenţei, a creării statului nou, care va beneficia de personalitate juridică internaţională deplină, în sensul că va putea să dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii în toate domeniile vieţii internaţionale.