Astăzi, una dintre problemele cele mai controversate se referă la faptul dacă individului i se poate atribui sau nu calitatea de subiect de drept internaţional, problemă care se ridică cu o acuitate din ce în ce mai mare în teoria şi practica dreptului internaţional. Problema individului, ca subiect de drept internaţional, a fost plasată în centrul preocupărilor doctrinarilor dreptului internaţional pe măsură ce raportul individ-stat a evoluat de-a lungul istoriei relaţiilor internaţionale.
Pe măsură ce societatea omenească a evoluat, conflictul între cele două legitimităţi: a statului şi a individului, la început latent, a devenit din ce în ce mai evident.
Deşi sunt resortisanţi ai statelor sub suveranitatea cărora se găsesc, indivizii au anumite tangenţe cu ordinea juridică internaţională. Astfel, normele de drept internaţional, acceptate de către un stat, sunt obligatorii pe întreg teritoriul său, pentru toate persoanele, organele de stat şi instituţiile care-i aparţin. Din cele enunţate putem trage concluzia că, prin aplicarea dreptului internaţional, indivizii devin titulari de drepturi şi obligaţii internaţionale, dar dobândesc ei o astfel de personalitate juridică internaţională?
Trebuie să excludem de la început cazurile în care persoanele fizice acţionează în calitate de organe de stat, organe ale organizaţiilor internaţionale sau reprezentanţi ai altor subiecţi de drept internaţional, căci, în aceste cazuri, persoanele respective acţionează în calitate de organe ale subiecţilor de drept respective, şi nu în nume propriu. De asemenea, nu poate fi luată în considerare protecţia diplomatică acordată de stat pentru protecţia unui drept al unui cetăţean al său, sau de organizaţia internaţională pentru funcţionarii săi. În aceste cazuri statul, organizaţia internaţională acţionează în virtutea unui drept propriu, şi anume, cel de a asigura respectarea drepturilor cetăţenilor şi funcţionarilor săi de către alte state.
În doctrina juridică opiniile sunt împărţite. Adepţii concepţiei „solidariste” admit teza că doar indivizii sunt subiecţi de drept internaţional (spre exemplu: Georges Scelle, Leon Duguit, Nicolas Politis), teză rămasă minoritară. Mulţi autori conferă indivizilor o asemenea calitate alături de state şi organizaţiile internaţionale (M.Sibert, H.Kelsen, Ph.Jessup).289 Însă marea majoritate a autorilor290 nu-i recunosc individului personalitatea internaţională, reducând dimensiunile situaţiei sale juridice la acea reală de subiect de drept intern.
În dreptul internaţional public contemporan, reglementările privitoare la persoana fizică cunosc două tendinţe principale:
Prima tendinţă o reprezintă reglementările dreptului internaţional referitoare la reprimarea unor fapte săvârşite de persoane fizice şi calificate drept infracţiuni internaţionale.
În argumentarea tezei că persoana fizică este subiect de drept internaţional, se porneşte de la ideea că individul este recunoscut ca subiect al răspunderii penale în dreptul internaţional. Persoanele fizice poartă răspundere penală atât pentru fapte considerate infracţiuni în convenţiile internaţionale, prin care statele se obligă să le incrimineze şi să le pedepsească prin legea internă,291 cât şi pentru crime de război, crime împotriva umanităţii şi păcii, care au un caracter internaţional.
În ceea ce priveşte răspunderea penală pentru infracţiunile prevăzute în convenţiile internaţionale, trebuie să remarcăm că această constatare nu reprezintă un argument real, deoarece persoanele fizice răspund pentru faptele care sunt calificate drept infracţiuni în convenţiile internaţionale, dar nu aceste convenţii stabilesc, ca atare, răspunderea infractorilor. Persoanele fizice care comit asemenea infracţiuni sunt pedepsite în temeiul legilor penale interne, pe care statele le adoptă conform obligaţiilor asumate prin convenţii. Astfel, persoanele fizice răspund ca subiecţi de drept intern, după legile interne şi în faţa autorităţilor unui stat. Potrivit sistemului juridic al statelor, acest lucru este valabil şi pentru ipoteza în care exprimarea consimţământului de a deveni parte la un tratat conduce la asimilarea dispoziţiilor din tratat cu cele din legea internă, şi care pot fi aplicate în mod direct individului.
Prin urmare, în acest caz nu s-ar putea demonstra că persoana fizică nu rămâne în continuare sub jurisdicţia statului şi a legii sale interne.
Nici calitatea de criminali de război nu constituie un temei pentru a susţine că li s-ar fi conferit calitatea de subiect de drept internaţional. În cazul crimelor de război, crimelor contra păcii şi umanităţii, răspunderea penală a persoanelor fizice este o consecinţă a răspunderii statelor cărora li se impută actele ilicite săvârşite. Ca atare, persoanele fizice răspund în calitate de organe ale statului, iar judecata se face de instanţe internaţionale.292
A doua tendinţă actuală de dezvoltare a reglementărilor dreptului internaţional public privind persoana fizică este mai recentă şi urmăreşte instituirea unui sistem internaţional de norme de protecţie a persoanei fizice.
Situaţia este oarecum similară şi în cazul convenţiilor cu privire la drepturile omului – cele două pacte din 1966 cu privire la drepturile civile şi politice, economice, sociale şi culturale, Declaraţia universală a drepturilor omului etc., precum şi a unor convenţii din domeniul dreptului umanitar. În toate convenţiile, se înscrie angajamentul statelor de a lua măsuri imediate şi urgente pentru recunoaşterea drepturilor omului şi încetarea încălcării lor, precum şi pentru promovarea acestora. Examinând mai atent aceste situaţii constatăm că, în toate cazurile, valorificarea de către indivizi a drepturilor menţionate este posibilă numai prin intermediul statelor.
În sistemul regional, Convenţia europeană a drepturilor omului (1950) ca şi cea interamericană (1968), conferă cetăţenilor statelor părţi dreptul la petiţie care pot, în mod direct sau prin intermediul Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, transmite cererea Curţii Europene a Drepturilor Omului şi apar astfel în faţa instanţei, atât statele, cât şi persoanele fizice. Astfel, accesul individului la ordinea juridică internaţională îşi are suportul legal în participarea statelor la tratatele internaţionale care reglementează, cu titlu de excepţie, un asemenea acces. Dacă, la un moment dat, statul ar decide să denunţe o anumită convenţie internaţională, care se referă la asemenea drepturi acordate persoanei fizice, ori dacă ne-am situa analiza în perioada anterioară momentului în care statul devine parte la o asemenea convenţie, individul ar fi lipsit de orice calitate juridică în faţa unor asemenea instanţe ori organe internaţionale, fără acoperirea unei participări a statului.
În acest sens, I.Brownlie susţine că: „Nu există o regulă generală în sensul că individul nu ar putea fi subiect de drept internaţional şi, într-un anumit context, el apare ca având personalitate juridică pe plan internaţional. În acelaşi timp însă, a califica individul ca subiect al acestui drept nu este de nici un folos, de vreme ce aceasta pare să implice anumite prerogative care nu există şi nici nu elimină dificila sarcină de a distinge între individ şi alte tipuri de subiecţi”.293
D.Carreau consideră că, în stadiul actual al evoluţiei dreptului internaţional contemporan, individului, ca şi societăţilor transnaţionale, li se poate atribui calitatea de actori în relaţiile internaţionale, subliniind că recunoaşterea individului ca subiect derivat de drept internaţional a cunoscut o deschidere după cel de-al doilea război mondial, dar, pe plan universal, concepţia tradiţională continuă să se aplice.294
Concluzionând cele expuse, menţionăm că dreptul internaţional, prin natura sa consensuală, interstatală, exclude un raport direct între normele sale şi persoana fizică. Astfel, individul nu apare decât ca beneficiarul mediat al unor norme şi nu ca subiect activ. Ca atare, individul nu participă la procesul normativ internaţional, la raporturile juridice interstatale, decât în calitate de organ sau reprezentant al statului. Totodată, individul nu este nici destinatar direct al normelor juridice interstatale.
Chiar dacă, în anumite cazuri, persoana fizică poate fi titulara unor drepturi şi obligaţii în raporturi juridice directe cu anumiţi subiecţi de drept internaţional, nu este suficient pentru a-l califica subiect al acestei ramuri de drept.
În consecinţă, având în vedere modul în care persoana fizică apare şi acţionează în anumite situaţii, în funcţie de dispoziţiile unor tratate internaţionale, putem afirma că, dacă individul nu are personalitate juridică internaţională, el beneficiază totuşi de un anumit statut în dreptul internaţional.
Se poate conchide că, deşi individul nu are personalitate internaţională el beneficiază de un anumit statut în dreptul internaţional, ca urmare a disponibilităţii statelor de a colabora între ele şi a se angaja să promoveze drepturile omului. Dar calitatea lui de destinatar nu o implică pe acea de subiect de drept internaţional, deoarece individul ar trebui să fie concomitent, nu doar destinatar, dar şi creator al normei, rol nerecunoscut individului.
Individului însă nu i se poate ignora, aşadar, beneficiul unui statut anumit, deoarece, prin intermediul statului, indivizii participă şi la crearea dreptului internaţional. Nu pot fi ignorate evoluţiile de la nivelul dreptului comunitar, în care persoana fizică este recunoscută ca subiect de drept alături de state şi alte persoane juridice, precum şi evoluţiile legate de crearea noii Curţi Penale Internaţionale cu caracter permanent.