Drept

În literatura de specialitate este foarte discutată problema dacă alte entităţi din cadrul societăţii internaţionale sunt subiecţi de drept internaţional sau nu. Alături de state, ca subiecţi originari de drept internaţional, în viaţa socială apar şi alţi actori ai vieţii internaţionale. Aceste entităţi sunt subiecţi derivaţi de drept. De cele mai multe ori se face referire la formaţiunile de tip statal, organizaţiile internaţionale neguvernamentale şi societăţile transnaţionale.295 Conside- rarea acestora, prin prisma calităţii de subiect de drept internaţional public, va constitui obiectul acestui paragraf.

Formaţiunile de tip statal

Vaticanul. Bolinteanu A. şi Năstase A. susţin că statutul internaţional al Vaticanului reprezintă cazul acceptării ca subiect de drept internaţional a unei entităţi care nu este totuşi un stat şi despre care putem spune că marchează, de fapt, trecerea de la categoria subiecţilor de drept internaţional cu o organizare esenţialmente teritorială, la cele cu un caracter diferit.

Astfel, în perioada evului mediu şi până spre sfârşitul secolului al XIX-lea Papa, ca şef al bisericii catolice, şi-a exercitat suveranitatea asupra statelor pontificale al căror teritoriu a variat în timp. Dacă până în 1870 Vaticanul a existat ca stat, după această dată el a fost desfiinţat, fiind inclus în cadrul statului italian. Guvernul italian s-a arătat dispus să-i stabilească un statut juridic special, dar legea296 adoptată de Parlamentul italian în acest scop nu a fost acceptată de către Papă şi de succesorii acestuia. De la această dată şi până în 1929, când s-au încheiat între Italia şi Vati- can acordurile de la Lateran297, statutul juridic al Vaticanului a fost incert. După dificile negocieri, instrumentele juridice semnate la Roma în 1929 cuprind:

• un tratat politic care rezolvă şi elimină problema romană;
• un concordat prin care este reglementată condiţia juridică a bisericii catolice în Italia;
• o convenţie financiară prin care se reglementează, într-un mod foarte favorabil pentru guver- nul italian, obligaţii financiare asumate de acesta; acest set convenţional a fost completat cu o serie de documente încheiate ulterior (1929-1948) în domenii diferite – servicii telegrafice, circulaţia automobilelor, monetare, administrarea gării Vaticanului, delimitarea de noi zone teritoriale ş.a.

Tratatul de la Lateran conţine 27 de articole şi reglementează în mod esenţial raporturile din- tre Vatican şi statul italian. În baza acestui tratat, statul italian a recunoscut proprietatea exclusivă şi jurisdicţia suverană a Vaticanului asupra unui spaţiu teritorial din oraşul Roma, caracterul neutru şi inviolabil al acestui teritoriu (Anexa nr.5), dreptul de reprezentare în străinătate etc..

Analizând prevederile formulate în tratatul de la Lateran şi situaţia Vaticanului în raport cu statul italian şi cu alte state, conchidem că Vaticanul nu întruneşte toate elementele constitutive ale unui stat, şi anume:

• Vaticanul nu exercită o suveranitate reală, ci drepturi speciale şi o jurisdicţie în limitele admise de statul italian;
• nu există o putere politică organizată, organizarea administrativă funcţionează cu privire la problemele religioase, serviciile publice revenindu-i guvernului italian;298
• foloseşte moneda europeană pe teritoriul său de la 1 ianuarie 2002. Are propria bancă,

Banca Vatican;

• cetăţenia Vaticanului este specială şi funcţională, dobândindu-se în condiţii determinate de rang şi domiciliu şi pierzându-se o dată cu dispariţia acestor condiţii, fără ca cetăţenia originară a persoanei respective să fie afectată în vreun fel.

Unele clauze din tratat se referă la scutirile (scutiri de ordin militar, fiscal şi vamal) şi imu- nităţile acordate demnitarilor Bisericii şi persoanelor aparţinând Curţii pontificale, precum şi edificiilor pontificale.

În pofida acestora, Vaticanul constituie o entitate ce se manifestă pe planul relaţiilor inter- naţionale, care devine, prin exercitarea atributelor recunoscute de state, subiect al raporturilor de drept internaţional, al drepturilor şi obligaţiilor internaţionale în sfere limitate de activitate.

Astfel, raporturile diplomatice dintre Vatican şi statele străine s-au dezvoltat considerabil. Dacă în 1929 existau 30 de state care întreţineau relaţii cu Vaticanul, în 1975, numărul aces-  tora era de 83, iar în prezent Vaticanul este considerat ca fiind membru originar al societăţii internaţionale. Sfântul Scaun menţine relaţii diplomatice formale cu 174 de state suverane, Uniu- nea Europeană şi Ordinul din Malta; 69 dintre acestea menţin misiuni diplomatice rezidente per- manente pe lângă Sfântul Scaun. Restul au misiuni cu acreditare în afara Italiei pentru că Sfântul Scaun nu acceptă acreditare duală cu o ambasadă localizată în Italia. Are de asemenea relaţii de natură specială cu Rusia (misiune cu un ambasador) şi Organizaţia pentru eliberarea Palestinei (birou cu un director). Sfântul Scaun menţine 179 de misiuni diplomatice permanente în afară (dintre care 106 sunt acreditate în state suverane). Activităţile diplomatice ale Sfântului Scaun sunt întreţinute de Secretariatul de Stat (Vatican) (condus de către un Cardinal Secretar de Stat) prin intermediul secţiei pentru relaţiile cu statele.

În 1984 între Sfântul Scaun şi Italia este semnat un nou concordat, care s-a substituit celui din 1929. Concordatul este în vigoare până în prezent.

Vaticanul are capacitatea de a încheia tratate cu statele care sunt denumite concordate (cel mai vechi datează din anul 1122, încheiat între Papa Calixt al II-lea şi împăratul Henric al V-lea)

• ce reprezintă o varietate a tratatului internaţional şi care reglementează probleme cu caracter religios.300

Vaticanul este membru al numeroaselor organizaţii internaţionale şi este reprezentat în cali- tate de observator în activităţile ONU şi ale altor organizaţii internaţionale (are relaţii diplomatice cu Uniunea Europeană (UE) la Bruxelles). Participă la conferinţe301 şi congrese internaţionale.

Astfel, totalitatea acestor atribute defineşte situaţia Vaticanului ca subiect special, derivat şi limitat al dreptului internaţional contemporan.

În concluzie, menţionăm că personalitatea internaţională a Vaticanului se întemeiază, ca geneză şi sferă de manifestare, pe acordul de voinţă al statelor, iar exercitarea ei în raporturile cu statele se realizează în limitele determinate de consimţământul acestora.

Cavalerii Ordinului de Malta. Ordinul de Malta, a cărui denumire oficială este Ordinul Suveran Militar şi Ospitalier de Malta al Sfântului Ioan Botezătorul din Ierusalim, de Rhodes şi de Malta, este considerat cel mai vechi dintre toate ordinele de cavalerie. A fost întemeiat în scopul acordării îngrijirii medicale celor săraci, constituind un model pentru ulterioare instituţii internaţionale de caritate, cum sunt Crucea Roşie şi Semiluna Roşie. Crucea Malteză (însemnul Ordinului), cu patru braţe şi opt terminaţii, reprezintă următoarele opt ţări şi provincii care au trimis voluntari pe insula Malta: Franţa, Provence, Auvergne, Aragon, Castilia, Italia, Anglia, Germania.302

Actele sale de caritate sunt realizate atât pe timp de război, cât şi pe timp de pace. Într-adevăr terenurile sale filantropice erau recunoscute pe timp de cel de-al II-lea război mondial ca o pro- prietate neutră, iar confiscarea lor în Italia de către autorităţile militare germane au condus la pro- testele ulterioare din partea Comitetului Internaţional al Crucii Roşii. Pe timp de pace, Ordinul a organizat corpuri ambulatorii dotate cu echipament medical mobil care activează în mai multe ţări, acordând servicii în situaţii extremale (spre exemplu, în caz de calamităţi naturale).

Programul vast al activităţilor sale de caritate este transpus prin intermediul unei reţele internaţionale de dispensare şi centre de cercetare medicală specializate în peste 54 de state ale lumii.

Încă din secolul al XV-lea Ordinul este privit deja ca subiect de drept internaţional, oferindu- i-se şi capacitatea internaţională, rămânând şi în continuare acceptat în această calitate, în pofida faptului că era lipsit de teritoriu.

În prezent, Ordinul de Malta este un subiect suveran de drept internaţional care dispune de propria Constituţie, emite paşapoarte, deţine ştampile proprii şi instituie diferite instituţii pu- blice. Conducătorul Ordinului de Malta poartă denumirea de Marele Meşter, dl Andrew  Bertie ales pe viaţă în anul 1988. Ordinul întreţine relaţii diplomatice, prin intermediul ambasade- lor şi legaţiilor, cu 94 de state, majoritatea cărora sunt state necatolice (inclusiv şi cu Republica Moldova prin semnarea în anul 2000, la Moscova a Protocolului cu privire la stabilirea relaţiilor diplomatice între Republica Moldova şi Ordinul Militar Suveran al Maltei), fiind reprezentat de către delegaţi permanenţi (Agenţii Diplomatice şi Misiuni) pe lângă un număr impunător de organizaţii internaţionale. Delegaţii Ordinului sunt de asemenea acreditaţi la foarte multe alte organizaţii internaţionale, inclusiv la Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, Comisia Înaltă a Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii şi la Consiliul Europei. Dreptul pasiv al legatului este com- plicat de faptul că Ordinul nu are teritoriu propriu, dar un mijloc de evitare a acestei dificultăţi în practică ar fi acreditarea ambasadorului ţării pentru Pământul Sfânt, la fel şi pentru Ordin.303

Aparte de dreptul său de legat pasiv şi activ, Ordinul (deşi, bineînţeles cu un grad redus     în practică) exercită jus contrahendi, încheind tratate cu diferite State pe picior de egalitate. Eliberează, după cum am menţionat, paşapoarte care sunt recunoscute chiar şi de statele cu care nu au relaţii diplomatice, precum şi conferă decoraţii recunoscute de multe state ca fiind valabil oferite cetăţenilor lor. Marele Maestru şi reşedinţa sa oficială au un statut suveran. Statutul Or- dinului în calitate de subiect al dreptului internaţional a fost confirmat de numeroase decizii ale curţilor italiene, începând cu una veche, dar autoritară a Curţii de Casaţie din 1935 până la una recentă emisa de aceeaşi Curte.

Organizaţia internaţională neguvernamentală. Organizaţia internaţională neguvernamentală reprezintă o asociaţie internaţională, persoană juridică, creată din iniţiativă privată sau mixtă, grupând persoane fizice sau juridice, de naţionalităţi diferite, asociaţie care nu urmăreşte sco- puri lucrative. Fiind create şi administrate de persoane fizice sau juridice, pentru recunoaşterea personalităţii juridice, ele trebuie constituite potrivit legilor unui anumit stat, legea sediului fiind aplicabilă oricărei ONG.

Având o importanţă deosebită, în cadrul Consiliului Europei în anul 1986 a fost adoptată Convenţia privind recunoaşterea personalităţii juridice a organizaţiei internaţionale negu- vernamentale, stabilindu-se condiţiile recunoaşterii: sa aibă un scop nelucrativ de utilitate internaţională, să fie create printr-un act de drept intern al unei părţi şi să aibă sediul statutar pe teritoriul acesteia (art.1).

Statutul juridic al organizaţiilor internaţionale neguvernamentale poate fi abordat din două puncte de vedere, şi anume:

• ·Al raporturilor cu alte state. În această situaţie, în cea mai mare parte a cazurilor, organizaţiile neguvernamentale sunt considerate de state ca simple asociaţii interne supuse propriilor legislaţii, susceptibile de a fi modificate sau abrogate.
• ·Al relaţiilor cu organizaţiile internaţionale interguvernamentale. În privinţa acestor rapor- turi putem observa că, în ultima perioadă de timp, o serie de organizaţii internaţionale negu- vernamentale sunt invitate să ia parte sau li se admit cererile de participare la activităţile unor organizaţii interguvernamentale, cu condiţia ca statutul acestora din urmă să prevadă o asemenea participare. Această practică este întâlnită în special în cazul unor organe sau organizaţii intergu- vernamentale din sistemul ONU.

În conformitate cu dreptul internaţional, toate organizaţiile înfiinţate de persoane fizice sunt plasate ca neguvernamentale, deşi unele organizaţii neguvernamentale, cum sunt Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale sau Comitetul Internaţional al Crucii Roşii colaborează cu guvernele statelor, potrivit normelor actuale de drept internaţional, acestor organizaţii neguver- namentale nu li se recunoaşte calitatea de subiect de drept internaţional.

Activitatea organizaţiilor neguvernamentale acordă o anumită influenţă legăturilor de cola- borare interstatală în domenii speciale, cum ar fi, problemele drepturile omului, drepturilor co- piilor, minorităţilor naţionale, femeilor, ocrotirii sănătăţii, cercetării, culturii şi informaţiilor ş.a. Multe ONG-uri colaborează activ cu organizaţiile interguvernamentale, sunt invitate cu sta-

tut consultativ să participe la activităţile acestora. Spre exemplu, la Summit-ul de la Rio de Janeiro privind protecţia mediului au participat circa 1400 de organizaţii neguvernamentale. Relaţiile cu organizaţiile neguvernamentale sunt reglementate de rezoluţiile Consiliului Economic şi Social al ONU. Prin Rezoluţia 1296 ONG-urile au fost divizate în trei categorii:

• după obiectul activităţii, aceste ONG-uri prezintă interesul cel mai mare pentru activităţile Consiliului Economic şi Social al ONU, fiindcă activităţile ONG-urilor respective coincide cu activităţile Consiliului;
• după competenţa specială, adică obiectivul funcţional al ONG-urilor din această categorie coincide parţial cu anumite activităţi ale Consiliului;
• după participare, adică unele ONG-uri pot participa permanent în colaborarea cu organizaţiile interguvernamentale, altele pot participa ocazional la lucrările Consiliului, în vede- rea unor consultări speciale.

În funcţie de categorie, ONG-urilor li se acordă unele facilităţi în raporturile cu organele din sistemul ONU. Majoritatea instituţiilor specializate ale ONU (în afară de UPU şi instituţiile cu caracter financiar) acordă statut consultativ ONG-urilor. Unele organizaţii neguvernamentale au un rol important în viaţa internaţională: în sfera drepturilor omului, socială, dezvoltării şi protecţiei mediului, în dezbaterea privind intervenţia umanitară („Médecins sans frontieres”).

Cu toate că, în anumite limite, unele dintre organizaţiile neguvernamentale contribuie la for- marea dreptului internaţional ele nu sunt dotate cu un veritabil statut juridic internaţional.

Rolul crescând în activitatea ONG-urilor pe arena internaţională impune o reglementare mai concretă a statutului şi activităţilor acestora în relaţiile internaţionale.

Societăţile transnaţionale care intră în raporturi cu statele străine. Una dintre cele mai difi- cile şi controversate probleme ale dreptului internaţional contemporan o constituie determinarea locului şi statutului juridic al societăţilor transnaţionale în cadrul societăţii internaţionale. Pro- blema raporturilor societăţilor transnaţionale şi dreptul internaţional e deschisă.305

Orice definire a societăţilor transnaţionale nu ar trebui să scape din vedere scopul final al activităţii, care este unul lucrativ – profitabil – deosebindu-le, astfel, de organizaţiile internaţionale neguvernamentale. Înanul 1977, Institutulde Drept Internaţionaldefineasocietăţiletransnaţionale (STN) ca fiind „întreprinderi formate dintr-un centru de decizie localizat într-o ţară şi centre de activitate, cu sau fără personalitate juridică proprie, situate în una sau mai multe state”.

În doctrina juridică persistă şi termenul „persoană juridică internaţională” care se atribuie doar persoanelor constituite în baza unui acord, cum ar fi BIRD, FMI etc.

Luând în considerare forţa economică, diversitatea activităţilor pe care le desfăşoară societăţile transnaţionale (în domeniul comerţului, transporturi, extracţia materiei prime, bănci, asigurări, reasigurări), dar mai ales faptul că activitatea lor se extinde în numeroase state cu care, în multe cazuri, se încheie contracte de stat (cu privire la furnizarea de bunuri, servicii, concesionarea în vederea exploatării unor bogăţii ale statului, împrumuturi), unii autori le atribuie acestor societăţi calitatea de subiect de drept internaţional.

Astfel, societăţile transnaţionale sunt holdinguri de cea mai mare importanţă în societatea internaţională,306 fiind în acelaşi timp subiecţi de drept internaţional în contextul în care intră în relaţii cu alţi subiecţi de drept internaţional, mai ales cu statele. Acestea recurg la toate modurile de reglementare a diferendelor existente în dreptul internaţional şi contribuie la formarea şi pu- nerea în aplicare a dreptului internaţional.307

Există şi alte păreri exprimate de specialiştii dreptului internaţional conform cărora societăţile transnaţionale nu pot avea calitatea de subiect al dreptului internaţional, întrucât atât în statul de origine, cât şi în statele în care au filiale, personalitatea juridică a acestor instituţii decurge din aplicarea dreptului intern al statelor respective.

Privit în mod global, constatăm că fenomenul transnaţionalizării a scăpat, până în prezent, reglementărilor interstatale.

Dreptul internaţional contemporan, dominat încă de conceptele dreptului internaţional clasic, nu poate recunoaşte ca subiecţi ai dreptului internaţional public decât entităţile publice, nu şi pe cele private. El pune accentul pe autorul actului juridic, pe forma acestuia şi mai puţin pe conţinutul acestui act. Din acest punct de vedere, societăţile transnaţionale sunt destinatare ale unor reguli de drept internaţional numai pe cale mediată, prin intermediul unei ordini juridice statale.

Conform celor expuse, societăţile transnaţionale nu sunt subiecţi nici cvasisubiecţi ai drep- tului internaţional, ele constituindu-se conform dreptului intern al statului de origine şi fiind supuse regulilor juridice ale acestui stat sau celor ale mai multor state.

Puterea economică pe care au dobândit-o unele societăţi transnaţionale şi capacitatea lor de a negocia, adesea de pe poziţii de forţă, cu multe state, nu le poate conferi calitatea de subiect de drept internaţional.

Textul proiectului de cod de conduită a societăţilor transnaţionale, elaborat în cadrul ONU de Comisia pentru Societăţi Transnaţionale a Consiliului Economic şi Social şi propus ad referen- dum nu lasă nici o îndoială asupra calităţii de subiect de drept internaţional a acestora. Nu s-a pus în discuţie problema de a le recunoaşte alt statut. Desigur, este un document elaborat pentru a fi adoptat ca rezoluţie, dar exprimă opinia majorităţii statelor care au participat la elaborarea lui.

Aşadar, calitatea de subiect de drept internaţional se dobândeşte şi se determină, potrivit normelor de drept internaţional, fie convenţionale, fie cutumiare. Numai aceste norme, create în contextul practicii internaţionale, confirmă calitatea de subiect de drept internaţional. Conform acestor norme, în prezent, doar statele, organizaţiile internaţionale interguvernamentale, naţiunile care luptă pentru eliberarea naţională au calitatea de subiect de drept internaţional.

Persoanele juridice, individul rămân a fi subiecţi de drept intern, pot fi destinatari ai unor norme de drept internaţional, fără ca, prin aceasta, să dobândească personalitate internaţională.

Din cele enunţate pe parcursul acestui capitol, putem trasa următoarea concluzie: subiecţii de drept internaţional sunt diferiţi; dacă statele au capacitate deplină, organizaţiile internaţionale interguvernamentale au capacitate specială şi funcţională, naţiunile care luptă pentru eliberarea naţională au capacitate limitată în măsura în care ele participă la raporturi internaţionale.

Calitatea de subiect de drept internaţional nu este un concept cantitativ de drepturi şi obligaţii; elementul esenţial este capacitatea de a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii în mod direct în ordinea juridică internaţională. Dacă acceptăm că ordinea juridică internaţională este ansamblul de norme care reglementează conduita subiecţilor de drept internaţional, constatăm că aceşti subiecţi se caracterizează prin diferit grad de participare la relaţiile internaţionale, la formarea şi aplicarea normelor de drept internaţional.