Pin It

Teritoriul de stat cuprinde spaţiul terestru, spaţiul acvatic şi spaţiul aerian.

Spaţiul terestru cuprinde partea de uscat (solul şi subsolul) şi poate fi format dintr-o singură întindere terestră sau din mai multe insule despărţite de ape maritime, care formează un stat arhipelag (de exemplu Indonezia, Filipine).

Deşi în privinţa subsolului s-a admis principiul că nu există limite în exercitarea suveranităţii teritoriale, în practică au apărut anumite probleme în legătură cu concesiunile acordate unor străini pentru a exploata bogăţiile minerale. De asemenea, s-au ivit probleme legate de delimita- rea şi demarcarea frontierei în subteran, în special în acele situaţii în care anumite zăcăminte, ce urmau să fie exploatate, se extindeau dincolo de limita subterană a teritoriului unui stat. Proble- me legate de minerit în regiunea frontalieră au format, în anumite cazuri, obiectul unor înţelegeri internaţionale. Se citează cazul minelor de cărbune olandeze din partea de sud a provinciei Lim- burg, care se întind departe în răsărit, sub teritoriul german. De aceea, au fost introduse prevederi speciale încă în Tratatul de frontieră dintre Olanda şi Prusia din 26 iunie 1816, garantându-se exploatarea netulburată a acestor mine.326

Spaţiul acvatic al statului se compune din apele interioare şi marea teritorială.

Apele interioare cuprind râurile, fluviile, canalele, lacurile şi mări-le care se află în întregime pe teritoriul aceluiaşi stat. În afara celor situate în întregime pe teritoriul unui stat, există şi cursuri de apă care formează frontiera de stat dintre două sau mai multe state (care mai sunt denumite şi contigue) şi cursuri care traversează teritoriile a două sau mai multe state (care mai sunt denu- mite şi succesive).

Din apele interioare ale statului mai fac parte şi apele situate între ţărm şi linia de la care se măsoară marea teritorială şi care cuprind golfurile şi băile interioare, precum şi apele porturilor. Apele golfurilor şi băilor sunt considerate ape interioare ale unui stat până la linia de demarcaţie trasă la intrarea sau în interiorul băii, acolo unde distanţa dintre ţărmurile opuse nu depăşeşte 24 de mile marine. De la această regulă se exceptează golfurile şi băile “istorice”, adică acele băi şi golfuri declarate de state ape interioare - deşi prin suprafaţa lor ar trebui să aibă regim de mare teritorială sau de mare liberă - pe consideraţiuni de ordin istoric, bazate şi pe importanţa lor pentru economia naţională şi securitatea statului riveran. Din a doua categorie fac parte: gol- ful Hudson, care aparţine Canadei, golful Briston, care aparţine Angliei, golful Granville, care

aparţine Franţei.

În cazul în care ţărmul golfurilor sau albiilor aparţin unui singur stat, regimul lor juridic este stabilit prin legislaţia statului respectiv. Dacă ţărmul golfului sau băii aparţine la două state, regimul lor este stabilit pe bază de acord încheiat între statele riverane.

Apele porturilor sunt considerate ape maritime interioare până la linia care uneşte instalaţiile permanente făcând parte integrantă din sistemul portuar şi care înaintează cel mai mult în larg.328

Apele porturilor sunt supuse suveranităţii statului riveran, care de asemenea stabileşte re- gulile de intrare şi ieşire a navelor străine, condiţiile privind accesul, staţionarea şi activitatea acestora în apa portului, precum şi instituie anumite restricţii. Statul riveran stabileşte care dintre porturile sale sunt deschise sau închise pentru navele străine. De obicei, statele închid porturile lor militare şi cele care servesc cabotajului.

Statutul navelor şi echipajelor lor în apele porturilor străine se stabileşte, de regulă, prin le- gile şi regulamentele statului riveran. Acest statut diferă după cum nava străină este militară, comercială sau de stat destinată unor scopuri necomerciale.

Navele militare, conform Convenţiei din 1982 de la Montego-Bay asupra dreptului mării, fac parte din forţele armate ale unui stat şi poartă semnele exterioare distincte ale acestui stat, se află sub comanda unui ofiţer de marină, înscris pe lista ofiţerilor, şi ale căror echipaje sunt supuse regulilor disciplinei militare a acestui stat.

Navele militare aflate într-un port străin se bucură de imunitate de jurisdicţie penală şi civilă. Ele nu pot fi percheziţionate, sechestrate sau confiscate de autorităţile statului riveran. În cazul în care un membru al echipajului navei militare săvârşeşte o infracţiune la bordul ei şi se refugiază pe uscat, autorităţile portuare au obligaţia să-l predea comandamentului navei militare. Dacă însă un cetăţean al statului riveran, urmărit pentru săvârşirea unei infracţiuni, se refugiază la bordul unei nave militare străine, el trebuie să fie predat autorităţilor statului riveran.

Navele comerciale aparţin fie unui stat, fie unor resortisanţi, persoane juridice sau fizice, care efectuează transporturi de mărfuri sau de pasageri ori exploatează resurse maritime.

Navele comerciale aflate într-un port străin sunt supuse unei duble jurisdicţii: a statului de pavilion şi a statului riveran. În cazul unei infracţiuni săvârşite între membrii echipajului, se va aplica jurisdicţia statului de pavilion. În cazul în care la bordul navei s-a săvârşit o infracţiune de către sau împotriva unei persoane care nu este membru al echipajului sau în cazul în care mem- brii echipajului săvârşesc o infracţiune pe uscat, căpitanul acesteia solicită sprijinul autorităţilor locale, asupra lor extinzându-se jurisdicţia statului riveran. Autorităţile statului riveran pot, de asemenea, să percheziţioneze nava comercială străină, acest fapt fiind adus la cunoştinţă consu- latului statului al cărui pavilion îl arborează nava.

Navele de stat destinate unor scopuri necomerciale sunt navele de cercetare ştiinţifică, de poştă, de control sanitar, de control vamal, pentru salvarea naufragiaţilor etc. Această categorie de nave, când se află într-un port străin, se bucură de imunitate de jurisdicţie penală şi civilă.

În caz de forţă majoră, accesul în porturi este admis tuturor categoriilor de nave, fără autorizaţie prealabilă.

Teritoriul statului cuprinde şi spaţiile maritime care au regim juridic de mare teritorială. Marea teritorială este partea din apele mării sau oceanului, de-a lungul ţărmului unui  stat,

Conform Convenţiei de la Montego-Bay (1982) asupra dreptului mării, fiecare stat are drep- tul să stabilească lăţimea mării sale teritoriale până la o limită care să nu depăşească 12 mile ma- rine, măsurate de la liniile de bază, determinate în conformitate cu această convenţie.

Evoluţia regimului juridic al mării teritoriale a fost determinată de influenţa unor numeroşi factori de ordin economic, politic şi militar care s-au afirmat de-a lungul timpului.

Lăţimea mării teritoriale de-a lungul istoriei a fost cuprinsă între 3 şi 200 de mile şi numai în 1982 la a treia Conferinţă asupra dreptului mării a fost stabilită la 12 mile marine.

În limitele mării sale teritoriale, statul riveran exercită toate atribuţiile care decurg din de- plina sa suveranitate cu privire la dreptul de pescuit, de exploatare a tuturor resurselor naturale existente, reglementarea navigaţiei, aplicarea măsurilor de garantare a securităţii teritoriului sau dreptul de control vamal şi sanitar, de cercetare ştiinţifică, de protecţie a mediului înconjurător, de exercitare a jurisdicţiei naţionale.330

Spaţiul aerian al statului este constituit din coloana de aer situată deasupra solului şi a spaţiului acvatic al statului, fiind delimitat orizontal prin frontierele terestre, fluviale sau mari- time, iar vertical până la limita inferioară a spaţiului cosmic.331

În doctrina juridică s-au conturat două teorii referitoare la regimul spaţiului aerian al statelor. Prima teorie a fost adoptată de Institutul de Drept Internaţional în cadrul sesiunilor sale de la Gand (1906) şi de la Madrid (1911) care lansau principiul “libertăţii aerului”. A doua teorie a fost con- sacrată de Convenţia internaţională asupra navigaţiei aeriene de la Paris din 1919. Convenţia a pro- clamat suveranitatea absolută asupra spaţiului atmosferic deasupra teritoriului statului respectiv.

Convenţia de la Paris, deşi consacra suveranitatea deplină a statelor asupra spaţiului aerian, impunea recunoaşterea a două libertăţi: “libertatea de trecere a aeronavelor civile străine prin spaţiul aerian al unui stat” şi “libertatea traficului aerian” cu respectarea principiului egalităţii de tratament, excluzând orice practică discriminatorie.

O dată cu progresul tehnic apare necesitatea semnării unei noi convenţii.

În scopul codificării dreptului internaţional aerian, un moment important l-a marcat Conferinţa internaţională de la Chicago (1944), în cadrul căreia s-a adoptat Convenţia referito- are la aviaţia internaţională, care recunoaşte statelor suveranitatea completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian de deasupra teritoriului lor.

Partea a II-a a Convenţiei de la Chicago prevede înfiinţarea Organizaţiei Aviaţiei Civile Internaţionale, care va deveni instituţie specializată a ONU. Una din funcţiile OACI este interpre- tarea şi aplicarea prevederilor convenţiei şi a altor acorduri privind aeronavigaţia internaţională.

În doctrina de drept internaţional cu privire la natura juridică a teritoriului de stat s-au conturat patru teorii:

- teritoriul este un element constitutiv al statului. Această teorie se întemeiază pe o confuzie între conceptele de “condiţie” şi cel de “element”, fiind incapabilă să explice, în mod satisfăcător, nu- meroase fenomene sau situaţii care afectează teritoriul de stat, în dreptul internaţional, cum sunt cesiunea teritorială sau împărţirea de competenţe teritoriale;332

  • teritoriul-obiect. Teorie apărută în prima jumătate a sec. al XIX-lea, conform căreia teritoriul este obiect de proprietate al statului sau al puterii supreme a acestuia;
  • teritoriul-limită. Teorie apărută în a doua jumătate a sec. al XIX-lea ca reacţie la teoria terito- riului-obiect. Conform acestei teorii, teritoriul de stat este considerat spaţiul în interiorul căruia se exercită puterea suverană a statului şi nu obiect al puterii statale. Această teorie se apropie mai mult de elementele reale ale naturii juridice a teritoriului de stat;

- spre sfârşitul sec. al XX-lea apare teoria competenţei, potrivit căreia teritoriul ar desemna “sfera de validitate în spaţiu” a ordinii juridice naţionale, sferă în care suveranitatea statului s-ar reduce la o competenţă locală, stabilită de dreptul internaţional,333 valabilă şi astăzi.

Competenţa teritorială, sau suveranitatea teritorială, a statului este exclusivă, deplină şi se extinde asupra tuturor persoanelor şi asupra tuturor bunurilor aflate pe acest teritoriu. Suverani- tatea teritorială este un ansamblu de puteri juridice ale statului care îi permit să exercite funcţiile statale, legislative, executive şi jurisdicţionale.

În doctrina dreptului internaţional există anumite excepţii de la caracterul exclusiv al suveranităţii teritoriale, unele aparţin unor epoci istorice, altele subzistă şi în prezent.

Condominiul este o formă de exercitare a suveranităţii în comun de către două sau mai multe state. Particularităţile condominiului constau în aceea că teritoriul respectiv aparţine concomi- tent la două sau mai multe state. Corespunzător, însă, fiecare dintre aceste state în limitele condo- miniului îşi realizează suveranitatea sa, în baza unui acord dintre ele.334

Condominiile de obicei au fost instituite prin tratate de pace şi au avut un caracter temporar: condominiul germano-belgian asupra teritoriului Moresnet, între anii 1816-1920; condominiul ruso-japonez asupra insulei Sahalin, între anii 1835-1875; condominiul anglo-egiptean asupra Sudanului, între anii 1899-1935. În prezent este cu-noscut condominiul franco-spaniol instituit în 1278 asupra Andorrei.

Altă excepţie de la caracterul exclusiv al suveranităţii era considerată servitutea internaţională.

Servitutea este o stare instituită prin tratate potrivit cărora o parte sau întregul teritoriu de stat este destinat să servească unor scopuri sau interese ale altui stat.

Existenţa servituţilor în dreptul internaţional este o problemă controversată. Ele au fost concepute pornind de la servituţile de drept civil. În dreptul internaţional însă nu se poate ac- cepta că există un fond dominant şi unul aservit. Prin urmare, ceea ce s-a denumit servitute sunt anumite drepturi pe care un stat suveran le acordă pe teritoriul său altui stat, de regulă în condiţii de reciprocitate.