Modificarea teritoriului statelor este admisă de dreptul internaţional contemporan în baza respectării principiului dreptului popoare-lor de a dispune de ele însele şi numai prin mijloace paşnice. Conform Actului final al CSCE de la Helsinki (1975), statele semnatare consideră “că frontierele lor pot fi modificate în conformitate cu dreptul internaţional, prin mijloace paşnice şi prin acord”.
Anterior, modificările teritoriului de stat erau concepute în contextul expansiunii şi al cu- ceririlor dominante în raporturile internaţionale sau erau bazate pe transpunerea în drep- tul internaţional a unor instituţii de drept ce facilitau transmiterile de teritoriu prin vânzare- cumpărare, donaţii, arendă sau ipotecare şi cesiunea făcută de un stat altui stat etc. Ulterior, mo- durile de dobândire consacrate în practica statelor şi pe plan juridic s-au bazat pe acaparare şi cucerire de teritorii ce erau considerate ca fiind legale.
Astfel, este vorba de ocupaţia originară de teritorii, care se referă la aşa-zisele “teritorii fără stăpân” (terrae nullius), fiind o modalitate prin care teritorii din America, Africa, Asia etc. erau alipite la imperiile coloniale. Aceste teritorii erau ocupate ignorându-se existenţa şi drepturile populaţiei autohtone.340
Când aria teritoriilor “fără stăpân” s-a restrâns considerabil, a fost recunoscută ocupaţia efectivă, care presupunea exercitarea dreptului de posesiune asupra teritoriului în cauză prin manifestări efective, ca, de exemplu, înfiinţarea unor organe administrative sau notificarea ocupaţiei către celelalte state prin localizarea şi delimitarea teritoriului respectiv.
A fost recunoscută, de asemenea, ocuparea teritoriilor aşa-zise abandonate (res derilictus), terito- rii care fuseseră sub suveranitatea unui stat şi care, chipurile, odată părăsite, puteau fi ocupate de alte state. Cum era şi firesc, asemenea situaţii au generat uneori diferende între statele în cauză. Diferendul dintre Marea Britanie şi Argentina referitor la insulele Malvine (Falkland) îşi are sor- gintea în raporturi de acest gen.341
Cesiunea de teritoriu342 desemnează acţiunea de trecere a unui teritoriu aflat sub suveranita- tea statului care îl cedează sub suveranitatea statului care îl primeşte. Cesiunea de teritorii s-a realizat în trecut prin vânzări, prin tehnica arendării, prin schimb, prin înzestrare ş. a. Drep- tul internaţional contemporan nu admite cesiunea de teritoriu decât în măsura în care aceasta este conformă cu dreptul inalienabil şi imprescriptibil al popoarelor la autodeterminare şi este efectuată în cadrul şi ca efect al unor înţelegeri paşnice dintre state.343
În aceste cazuri suntem în prezenţa unor violări ale principiului suveranităţii şi integrităţii teritoriale, şi nu al unor “excepţii” de la caracterul exclusiv al acestei suveranităţi. Faptul că aces- te încălcări aparţin în general istoriei este o dovadă în plus a incompatibilităţii lor cu dreptul internaţional contemporan.344
În decursul istoriei deosebit de frecvent dobândirea unui teritoriu avea loc în urma unui război. În dreptul internaţional mult timp această situaţie a fost considerată legală. Analizând cele descrise mai sus, putem concluziona că modalităţile date sunt caracteristice perioadelor anterioare, când raporturile internaţionale se bazau pe forţă. În prezent modificările teritoriului de stat sunt admise în contextul respectării principiilor fundamentale ale dreptului internaţional.
După primul război mondial, dar mai ales în a doua jumătate a sec. al XX-lea, au avut loc numeroase modificări teritoriale ca urmare a procesului de decolonizare şi a exercitării dreptului popoarelor la auto-determinare. Astfel, modificările teritoriale pot avea loc prin desprinderea unei părţi de teritoriu de la un stat şi formarea unui nou stat,345 reuniunea mai multor state într- un singur stat, prin fuziune sau absorbţie,346 dezmembrarea unui stat în două sau mai multe state347 şi transferul de teritoriu de la un stat la altul.
Consimţământul populaţiei care locuieşte pe un teritoriu ce urmează să facă obiectul unor modificări teritoriale poate fi exprimat sub mai multe forme:
- printr-o hotărâre a organului legislativ suprem, în asemenea cazuri considerându-se că această hotărâre reprezintă expresia mediată, indirectă, a voinţei populaţiei respective;348
- prin consultarea directă a populaţiei, în special prin intermediul referendumului (plebiscit).349Pentru asigurarea desfăşurării corecte a plebiscitului este necesară respectarea anumitor re- guli de organizare, de exemplu, organizarea acestuia înaintea cedării teritoriului, organizarea pe baza votului secret şi sub un control internaţional, realizat fie de un stat neutru, fie prin observa-
tori internaţionali.