Republica Moldova este un stat riveran Dunării, de aceea pentru noi prezintă interes studie- rea regimului juridic al unuia din cele mai mari fluvii europene.
Regimul navigaţiei pe Dunăre a prezentat în toate timpurile o însemnătate deosebită pentru statele riverane în scopul participării acestora la comerţul şi cooperarea internaţională. Ca fluviu navigabil, care străbate mai multe ţări din centrul şi sud-estul Europei, Dunărea în decursul is- toriei a constituit un obiect de expansiune şi dominaţie din partea marelor puteri, confruntările dintre ele provocând daune suveranităţii şi drepturilor legitime ale statelor riverane.
În sec. XVIII şi XIX, ca urmare a ciocnirilor de interese între marile puteri implicate, a luat naştere aşa-numita “problemă dunăreană”, care a dus la instituirea unui regim internaţional de navigaţie, impus de puterile europene.
La Congresul de la Viena (1815), Dunărea a fost recunoscută drept fluviu internaţional, însă, în urma victoriei Rusiei asupra Turciei, prin Tratatul de pace de la Adrianopole (1829), Rusia preia controlul asupra gurilor Dunării, asigurându-şi deplina libertate de navigaţie.
Pentru prima dată un regim general internaţional de navigaţie pe Dunăre a fost stabilit prin Tratatul de la Paris (1856). Conform prevederilor tratatului, a fost instituit principiul libertăţii de navigaţie, precum şi Comisia Europeană a Dunării, formată preponderent din state neriverane.355
La început Comisia a avut doar sarcini tehnice, apoi a preluat şi alte atribuţii: elaborarea re- gulamentului de navigaţie şi poliţie fluvială, stabilirea şi perceperea taxelor de la vasele în trecere pe Dunăre pentru acoperirea cheltuielilor de amenajare şi întreţinere a fluviului, sancţionarea contravenţiilor săvârşite pe Dunăre. Comisia avea pavilion propriu, iar personalul său tehnic şi administrativ se bucura de imunitate. Comisia, de asemenea, în timp de pace şi de război se bucura de neutralitate, precum şi de imunitate fiscală. Astfel, Comisia Europeană a Dunării era absolut independentă faţa de statul român, pe teritoriul căruia activa.
O nouă etapă în stabilirea regimului juridic al navigaţiei pe Dunăre a fost marcată de adop- tarea Convenţiei Dunării în cadrul Conferinţei de la Paris finalizată în iulie 1921 care prevedea o internaţionalizare a navigaţiei fluviale pe tot cursul Dunării. Libertatea de navigaţie era asigurată cu obligaţia statelor de a acorda egalitate de tratament pentru toate navele. De asemenea, vasele străine puteau face chiar cabotaj356 în porturile dunărene, cu autorizaţia organelor acestora. Prin Convenţie au fost înfiinţate două organe: Comisia Europeană a Dunării, care era formată din reprezentanţii Franţei, Angliei, Italiei şi României, competentă pentru porţiunea Dunării mari- time, şi Comisia Internaţională a Dunării, formată din reprezentanţii Franţei, Angliei, Italiei şi ţărilor riverane, pentru Dunărea fluvială, adică de la Ulm până la Brăila. Ulterior acest regim a fost modificat prin prevederile Convenţiei de la Sinaia din 1938, prin care s-a recunoscut României o serie de drepturi, printre care perceperea de taxe, competenţa judecătorească în soluţionarea cauzelor în legătura cu navigaţia, între-ţinerea etc.
Regimul actual al navigaţiei pe Dunăre este reglementat prin Convenţia de la Belgrad din 18 august 1948, încheiată de către statele riverane şi intrată în vigoare la 11 mai 1949.357
Prevederile Convenţiei se aplică porţiunii navigabile a Dunării de la Ulm (RFG) până la Ma- rea Neagră, prin canalul Sulina (România).
Navigaţia pe Dunăre este liberă pentru cetăţenii, navele comerciale şi mărfurile tuturor statelor în condiţii de egalitate. Navele aflate pe Dunăre au dreptul să intre în porturi, să procedeze acolo la operaţiuni de încărcare şi descărcare, să îmbarce şi să debarce călători şi să se aprovizioneze cu combustibil şi alimente.
Navele militare ale statelor riverane au dreptul de a naviga numai pe porţiunea de fluviu cuprinsă în graniţele proprii, iar în afara acestora, numai pe bază de înţelegere între statele interesate. Navelor militare ale statelor neriverane le este interzisă navigaţia pe Dunăre.
Stabilirea regulilor de navigaţie pe Dunăre, supravegherea fluvială, sanitară şi poliţienească, precum şi efectuarea lucrărilor hidrotehnice necesare menţinerii fluviului în stare de navigaţie intră în competenţa statelor riverane.
Convenţia de la Belgrad stabileşte şi o serie de obligaţii pentru statele riverane, printre care: întreţinerea navigabilităţii fluviului, în sectorul lor naţional, îmbunătăţirea condiţiilor de navigaţie, coopera-rea cu Comisia Dunării în aceste domenii etc.
În vederea coordonării activităţii privind navigaţia pe Dunăre, precum şi altor activităţi, Convenţia de la Belgrad a prevăzut înfiinţarea a două tipuri de organe internaţionale: Comisia Dunării, organ cu competenţă generală asupra întregului fluviu şi Administraţiile fluviale spe- ciale, organe cu competenţă limitată la anumite sectoare de pe fluviu.
Administraţii fluviale speciale au fost instituite pentru sectorul Dunărea de Jos, formată din reprezentanţii României şi ai fostei Uniunii Sovietice şi pentru sectorul Porţilor de Fier, formată din reprezentanţii României şi ai Iugoslaviei.
Administraţiile fluviale speciale au misiunea de a executa lucrări hidrotehnice pentru îmbună- tăţirea navigabilităţii Dunării în anumite sectoare şi de a reglementa navigaţia în aceste sectoare.
Administraţia fluvială pentru sectorul Dunărea de Jos, adică de la Brăila la Marea Neagră, prin canalul Sulina, în urma demersurilor întreprinse de România, a fost desfiinţată în 1957, iar cea pentru sectorul Porţilor de Fier continuă să funcţioneze şi în prezent.
Comisia Dunării, alcătuită din reprezentanţii statelor riverane, câte unul din partea fiecărui stat, a avut iniţial sediul în oraşul Galaţi (România), iar din 1957 sediul acesteia a fost stabilit la Budapesta.
Atribuţiile Comisiei Dunării sunt în general de coordonare şi recomandare, de consultare şi uniformizare. Astfel, Comisia, în baza propunerilor şi proiectelor statelor riverane, stabileşte planul general al lucrărilor în interesul navigaţiei, desfăşoară studii de uniformizare a regulilor de navigaţie şi supraveghere fluvială, face recomandări statelor şi transmite materialul documentar necesar pentru elaborarea de către fiecare stat riveran a regulamentului de navigaţie, coordonează serviciile hidrometeorologice pe Dunăre, publică pentru nevoile navigaţiei hărţi şi atlase etc.
În conformitate cu legislaţia statului pe al cărui teritoriu îşi are sediul, Comisia Dunării se bucură de personalitate juridică, membrii ei - de imunităţi diplomatice, iar localurile Comisiei, arhivele şi documentele ei sunt inviolabile.
Utilizarea apelor Dunării în alte scopuri decât navigaţia este reglementată prin acorduri în- cheiate între statele riverane. Drept exemplu, putem aduce Acordul dintre România şi Iugoslavia privind sistemul hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier 1, încheiat în 1963, şi Porţile de Fier 2, încheiat în 1976.
În 1985, la Bucureşti, a fost adoptată “Declaraţia statelor dunărene în materie de gospodărire şi protecţia apelor fluviului contra poluării”. Această declaraţie are drept scop prevenirea poluării şi folosirea raţională a apelor fluviului.358
În iunie 1994, la Sofia, a fost semnată Convenţia privind coopera-rea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea. Această convenţie prevede gospodărirea durabilă şi echitabilă a apelor fluviului, măsuri de reducere a poluării, protecţia mediului acvatic, utilizarea durabilă pentru alimentarea cu apă potabilă, industrială şi pentru irigaţii, conservare şi construcţia ecosistemelor. Convenţia a intrat în vigoare în octombrie 1998. Părţi la convenţie sunt statele bazinului Dunării şi Uniunea Europeană. În baza Convenţiei a fost creată Comisia Internaţională pentru protecţia Dunării cu sediul la Viena.359