Arctica este teritoriul în jurul Polului Nord, cu o suprafaţă totală de 27 mln. km ², format din 2/3 suprafaţă acvatică şi 1/3 suprafaţă terestră.
Arctica prezintă interes atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi din punct de vedere strategic, întrucât este bogată în resurse naturale.
Regimul juridic al Arcticii s-a format într-o perioadă îndelungată şi continuă şi în prezent.
Acest regim este determinat de reglementările internaţionale şi legislaţia statelor riverane Oceanului Îngheţat de Nord. Pentru delimitarea zonelor polare în Arctica a fost aplicată teoria sectoarelor, dezvoltată de juristul rus V. Lakhtin încă în 1918. Conform acestei teorii, statele rive- rane Oceanului Îngheţat de Nord şi-ar putea extinde suveranitatea teritorială asupra sectoarelor arctice din dreptul litoralului lor până la Pol.
Astfel, suveranitatea asupra sectoarelor care se formează între meridianele care pleacă din Polul Nord şi trec prin extremităţile estice şi vestice ale litoralului lor, le-ar reveni Statelor Unite ale Americii, Rusiei, Canadei, Danemarcei şi Norvegiei.
Împărţirea Arcticii conform teoriei sectoarelor nu este însă unanim recunoscută nici între cele cinci state şi nici prin raport cu alte state. Îndeosebi au refuzat să ia în considerare acest criteriu de împărţire a zonei SUA. Cu toate acestea, este semnificativ de reţinut că, la iniţiativa Canadei, în Convenţia asupra dreptului mării din 1982 (art. 234) s-a recunoscut dreptul state- lor riverane zonelor acoperite de gheţuri de a lua pe distanţe de până la 200 mile – măsuri de protecţie şi control al poluării maritime şi pentru conservarea echilibrului ecologic, considerat deosebit de fragil în aceste zone.365
În ultima perioadă capătă confirmare teza conform căreia Arctica este un teritoriu care necesită o reglementare internaţională. În acest scop în septembrie 1996, 8 state – Danemarca, Islanda, Canada, Norvegia, Rusia, SUA, Finlanda şi Suedia – au semnat la Ottawa Declaraţia despre formarea unui Consiliu Arctic, o nouă organizaţie regională, care are scopul de a realiza colaborarea şi a coordona activităţile statelor în regiunea dată, de a efectua controlul şi coordona programele ecologice şi a răspândi informaţii despre Arctica.
Antarctica este regiunea polară de sud, cu o suprafaţă de 14 mln. km 2, situată între Africa de Sud, America de Sud, Australia şi Noua Zeelandă.
Pentru prima oară continentul a fost descoperit de expediţia rusă condusă de F. F. Belenghau- sen şi M. P. Lazarev.
Ca urmare a descoperirii zăcămintelor în subsolul noului continent, interesul faţă de Antarctica a crescut spre sfârşitul secolului al XIX-lea, mai ales după primul război mondial. Primele încercări de a-şi atribui unele părţi din acesta au fost efectuate de Anglia (1908-1933), apoi Franţa (1924), Norvegia (1931-1939), Chile şi Argentina (1940), iar SUA (1939) şi-au rezervat dreptul de a repartiza pământurile antarctice. În 1950, URSS le-au cerut SUA, Angliei, Franţei, Norvegiei, Australiei, Argentinei şi Noii Zeelande să iniţieze o discuţie pe plan internaţional pentru a se ajunge la un acord care să satisfacă pretenţiile legitime ale tuturor statelor interesate. Ca urmare, la 1 decembrie 1959, la Washington a fost încheiat Tratatul cu privire la Antarctica.
Conform Tratatului din 1959, principiul de bază al regimului inter-naţional al Antarcticii este folosirea ei numai în scopuri paşnice. Astfel, au fost interzise: crearea de baze militare, construi- rea de fortificaţii sau desfăşurarea manevrelor militare şi experimentarea oricărui tip de arme.
Prin Tratatul cu privire la Antarctica s-a instituit o zonă cu statut de totală demilitarizare, neutralizare şi denuclearizare.
Totodată, Tratatul prevede libertatea cercetărilor ştiinţifice şi modalităţile de colaborare a statelor în acest domeniu, stabileşte posibilitatea schimbului de informaţii privind programele lor ştiinţifice, schimbului de personal între expediţiile statelor şi între staţiunile lor ştiinţifice din Antarctica, precum şi schimbului de observaţii şi rezultate ştiinţifice.
Tratatul nu se pronunţă asupra pretenţiilor de suveranitate teritorială în Antarctica, însă atâta timp cât Tratatul este în vigoare, nici un stat nu are dreptul de a înainta noi pretenţii asupra Antarcticii.
În vederea respectării Tratatului s-a creat un nou sistem de control şi inspecţie reciprocă, care se realizează prin observatorii desemnaţi de reprezentanţii celor 12 state părţi la Tratat.
De la încheierea Tratatului şi până în prezent, activitatea statelor a generat o serie de pro- bleme juridice şi cu privire la protecţia mediului şi la regimul resurselor minerale din zonă.
În acest scop a fost adoptată, în iunie 1988, Convenţia privind reglementarea activităţilor asupra resurselor minerale din Antarctica. Obiectivul acestei convenţii este interzicerea acelor activităţi care ar cauza daune mediului sau ecosistemelor antarctice sau ar afecta clima-tul la nivel global sau regional.
În octombrie 1991 statele părţi la Tratatul cu privire la Antarctica au semnat la Madrid Proto- colul asupra protecţiei mediului în această zonă, protocol care, între altele, interzice prospectarea şi mineritul în Antarctica pe o perioadă de 50 ani. De altfel, problema Antarcticii figurează din anul 1983 pe ordinea de zi şi a Adunării Generale a ONU, iar prin rezoluţia nr. 46/41 a Adunării Generale a ONU din 16 decembrie 1991, acest forum mondial lansează teza potrivit căreia elabo- rarea unei convenţii care să stabilească o rezervaţie naturală şi ecosistemele sale asociate trebuie negociată cu participarea întregii comunităţi internaţionale.366