Drept

Apreciată ca o condiţie esenţială a existenţei statului, vezi Tratatul de la Montevideo privind drepturile şi obligaţiile statelor din 1933, populaţia acestuia constituie totalitatea persoanelor exis- tente la un moment dat pe teritoriul lui. Ca rezultat al principiului suveranităţii, statul dispune în planul relaţiilor interne competenţa deplină şi exclusivă de a stabili regimul juridic al populaţiei sale, al diferitelor categorii de persoane care o alcătuiesc: cetăţenii proprii, cetăţenii străini, refugiaţii, persoanele migrante etc. Astfel, nu doar cetăţenii proprii sunt supuşi jurisdicţiei statului, ci orice persoană care se află pe teritoriul acestuia, exceptând anumite situaţii care vizează regimul special acordat anumitor categorii de străini (de pildă imunităţile şi privilegiile diplomatice).

Un stat este mai întâi de toate o colectivitate umană. El nu poate exista fără populaţie. Regula potrivit căreia „nu există populaţie nu există stat” ne conduce în mod logic să admitem că statul dispare în cazul dispariţiei sau emigrării ansamblului populaţiei. Această situaţie se aseamănă cu ipoteza şcolii în lumea contemporană: diaspora poporului evreu este un fenomen unic în istoria statelor.

1. În sens larg, populaţia unui stat cuprinde toţi locuitorii care trăiesc şi muncesc pe teri- toriul Este o noţiune geografică şi demografică, şi în acelaşi timp, una foarte largă şi foarte restrânsă din punct de vedere juridic. Foarte largă, deoarece ea include străinii domiciliaţi în stat sau care posedă aici domiciliul principal şi care nu au renunţat la cetăţenia lor de origine; această alegere nu justifică pe deplin includerea lor în unul din elementele constitutive ale statului. Dar, după cum am menţionat, este în egală măsură şi o concepţie foarte restrictivă, prin faptul că ea neglijează naţionalii instalaţi în străinătate şi care continuă să participe la viaţa politică a statului lor de origine.
2. În calitate de element constitutiv al statului, populaţia este mai degrabă privită ca o masă de indivizi legaţi în mod stabil de stat printr-o legătură juridică de cetăţenie, ea reprezintă ansam- blul naţionalilor. Cetăţenia creează o alegaţie personală a individului faţă de statul naţional; ea dă naştere competenţei personale a statului, competenţă care î-l autorizează să-şi exercite anumite atribuţii asupra naţionalilor săi, oriunde aceştia nu s-ar afla. Importanţa simbolică şi politică a legăturii prin cetăţenie este aceea că statele frânează apariţia regulilor internaţionale generale la acest capitol. Funcţia dreptului internaţional se limitează la reglementarea şi prevenirea conflic- telor de cetăţenie.

3. Prin populaţie se desemnează adesea colectivitatea resortisanţilor săi. Or, acest termen utilizat în contexte foarte variate de către tratate, nu este interpretat într-o manieră uniformă. Uneori, termenul de „resortisant” şi „naţional (cetăţean)”, vor privite ca sinonime. „… termenul de resortisant … are legătură cu persoanele fizice ale căror statut juridic este determinat prin legătura personală de cetăţenie care î-i uneşte de Stat”.367 Alteori, termenul de resortisant are un sens mai larg decât noţiunea de cetăţean şi vizează persoanele asimilate naţionalilor, de exemplu subiecţii unui stat protejat. „… expresia „resortisant” care figurează în art. 297 al Tratatului de la Versailles nu este una restrictivă şi nu se atribuie doar naţionalilor unui stat, însă, cuprinde,  în egală măsură, pe toţi cei care prin anumite raporturi juridice, altele decât cele de cetăţenie
   • aparţin statului”.368

Prin urmare, doar prima noţiune este una pertinentă în ceea ce priveşte elementele consti- tutive ale statului. Astfel, nici o regulă de drept internaţional nu va impune ca fiecărui stat să-i corespundă o „naţiune” şi numai una singură. Cu siguranţă, dreptul internaţional nu va interzice ca un stat să înglobeze mai multe naţiuni, ale căror membri au aceeaşi cetăţenie, în sensul atribuit de dreptul internaţional.

Dreptul internaţional public contemporan, ca şi doctrina juridică, asociază statul, ca subiect de drept internaţional, cu populaţia sau naţiunea, deşi nu există o suprapunere între populaţia statului şi popor sau naţiune. Identificarea poporului sau naţiunii (ca grup uman organizat po- litic) cu statul poate fi acceptată într-un sens foarte larg dar imprecis, pentru că, într-o abordare mai profundă, ea nu explică existenţa şi poziţia pe teritoriul statului a străinilor sau a unor gru- puri umane minoritare cu altă identitate.

Popoarele sau naţiunile sunt privite de dreptul internaţional public mai ales din perspectiva egalităţii lor în drepturi şi a dreptului lor de a dispune de ele însele - dreptul la autodetermi- nare - ceea ce a dus la recunoaşterea calităţii lor ca subiecte de drept internaţional atunci când îl exercită.

Populaţia statelor reprezintă pentru dreptul internaţional public doar o condiţie a existenţei statului, foarte generală şi ambiguă la o analiză mai atentă. De altfel, dreptul internaţional public este orientat tot mai mult în ultimul timp spre entităţi concrete, precum fiinţa umană în indi- vidualitatea ei, şi mai puţin spre entităţi generale, precum statul sau naţiunea. De aceea, strâns legat de populaţia statelor, ca ansamblu de fiinţe umane socotite ca valori supreme, s-a conturat o ramură distinctă a dreptului internaţional public - dreptul internaţional al drepturilor omului - care reprezintă astăzi o realitate şi o preocupare dintre cele mai importante, formulată chiar ca prin- cipiu fundamental.

Atât poporul, cât şi naţiunea, deşi nu coincid cu populaţia statelor, sunt forme de comunitate umană care interesează societatea internaţională şi dreptul internaţional din perspectiva dreptu- lui lor de a se constitui ca state suverane. Mai mult, existenţa pe lângă popor sau naţiune a unor grupuri minoritare cu altă identitate etnică interesează, de asemenea, dreptul internaţional public din punct de vedere al statutului juridic al persoanelor care le alcătuiesc, deci ca regim juridic individual şi nu de grup.

Naţiunea este considerată o formă de comunitate umană caracterizată prin unitate istorică, lingvistică, culturală, economică, dar şi politică dacă este constituită ca stat (titulară a suveranităţii).

În procesul constituirii lor ca state, naţiunile au cunoscut evoluţii istorice diferite, fie ca sta- te naţionale, fie ca state multinaţionale, fie ca naţiuni fără state. La aceste situaţii care scot în evidenţă aspecte ale populaţiei în contextul procesului de constituire statală, putem adăuga şi statele fără naţiune.

Statul naţional s-a consacrat în istoria comunităţii internaţionale prin modelul francez şi mo- delul german. Modelul francez porneşte de la apartenenţa voluntară pe baza cetăţeniei Ia o colec- tivitate şi se realizează prin omogenizare culturală a diferitelor populaţii. Modelul german pune accent pe aspecte de ordin obiectiv, respectiv etnice, ceea ce a şi dus, prin exacerbare, la ideologia şi practica rasistă de la jumătatea sec. al XX-lea. Prin urmare, naţiunea franceză este produsul statului, pe când cea germană este preexistentă statului, ea putând să existe şi fără stat (ceea ce a şi demonstrat). Modelul din urmă, fundamentat pe singularităţi etnice şi culturale, alimentează revendicările contemporane şi permite formarea de noi state. De altfel, consacrarea principiului naţionalităţilor prin Tratatul de la Versailles, din anul 1918, ca drept al naţiunilor imperiului de a se constitui ca state independente, se pare că înregistrează astăzi o resurgenţă (de exemplu, di- vizarea U.R.S.S. sau separarea mai multor state din Iugoslavia, ori chiar divizarea Cehoslovaciei, dar şi unificarea Germaniei), în acelaşi timp, principiul a fost contestat în perioada interbelică de pangermanism, care, în faza lui paroxistică, a dus la nazism, ceea ce a favorizat distrugerea Tratatului de la Versailles,369 iată de ce, astăzi, minorităţile naţionale, excluse iniţial din jocul prin- cipiului naţionalităţilor, văd în acesta un posibil instrument de realizare a dorinţei lor de a li se recunoaşte un statut internaţional (ca protecţie) şi, prin urmare, o posibilă exercitare a dreptului la autodeterminare.

Minorităţile sunt entităţi dificil de definit. Au existat mai multe încercări de definire a minorităţilor în cadrul O.N.U., dar care nu au cunoscut o consacrare convenţională. De exemplu, în anul 1992, într-o lucrare a O.N.U., minoritatea este definită ca un grup naţional, etnic, religios sau lingvistic deosebit de alte grupuri din interiorul unui stat suveran. Cel puţin două elemente ar fi necesare pentru determinarea minorităţii: sentimentul de identitate proprie în cadrul unui grup mai mare, prin elemente culturale, şi legătura cu un teritoriu determinat (teritoriul statului în care există). Prin urmare, minorităţile nu trebuie confundate nici cu fenomenul migrării, nici cu cel al diasporei.

În funcţie de sentimentul lor identitar, există mai multe categorii de minorităţi: unele doar cu revendicări de limbă şi educaţie, altele cu revendicări regionaliste (de autonomie mai mult sau mai puţin accentuată în cadrul statului), altele care doresc o protecţie internaţională în sensul recunoaşterii unui drept colectiv la autodeterminare.

Este evident că legăturile dintre minorităţile naţionale şi naţiune sunt complexe, deseori contradictorii, dar o minoritate nu este ea însăşi o naţiune prin care să-şi revendice dreptul de a se constitui ca stat, pentru că, altfel, naţiunea s-ar multiplica ea însăşi, ceea ce pare neverosimil.

Statele multinaţionale sunt state care reunesc în cadrul lor mai multe grupuri naţionale distinc- te, în forma lor istorică - imperiile - au cunoscut acţiunea dizolvantă a principiului naţionalităţilor. Astăzi, ele sunt realizate prin asociere voluntară, mai ales prin federalizare. Soluţia nu este perfectă, pentru că uneori a fost utilizată pentru dominaţie (de exemplu, U.R.S.S.) şi, ca şi statele naţionale, statele multinaţionale se pot confrunta cu problema minorităţilor (de exemplu, Anglia, Canada sau Belgia). De asemenea, federalizarea nu înseamnă automat multinaţional; sunt state federale care nu sunt multinaţionale, precum Germania sau SUA, şi state multinaţionale care nu sunt federale, precum Anglia.

Statele fără naţiuni sunt cele care nu s-au format pe o bază naţională preexistentă, ci printr-un proces asemănător modelului francez. Sunt statele care au apărut ca urmare a decolonizării (mai ales) şi persistă în căutarea soluţiilor de formare a unei naţiuni (unele au reuşit, de exemplu, în America Latină, dar şi aici există minorităţile amerindiene).

Naţiunile fără state corespund istoric dominaţiei exercitate în cadrul imperiilor. Astăzi, situaţiile sunt din ce în ce mai puţine. De exemplu, kurzii, separaţi între mai multe state (Turcia, Iran, Irak, Siria), pot fi caracterizaţi ca având un sentiment naţional. Deşi li s-a promis prin Tratatul de la Sevre, din anul 1920, un teritoriu propriu şi dreptul de a se constitui ca stat, kurzii rămân astăzi un ansamblu de minorităţi care reclamă o identitate comună.

Populaţia statelor, din perspectiva abordărilor de mai sus, rămâne o problemă a dreptului internaţional public (care nu este doar una tradiţională), din perspectiva idealului pacificării societăţii internaţionale, a stabilităţii şi echilibrului în relaţiile dintre state ca principale subiecte ale dreptului internaţional.

Reglementările de drept internaţional public privind populaţia statelor urmăresc crearea unui cadru juridic internaţional adecvat pentru garantarea anumitor drepturi acestor entităţi. Totodată prin aceste reglementări iau naştere şi unele obligaţii pe seama statelor în domeniul respectiv.

Atât statele cât şi organizaţiile internaţionale au adoptat numeroase acte internaţionale cu privire la protecţia internaţională a drepturilor unor grupuri sociale etnice, naţionale şi religioase, cât şi a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Colaborarea statelor în acest domeniu a condus la apariţia unor reglementări de drept internaţional privind regimul juridic al persoanelor fără cetăţenie, al persoanelor cu dublă cetăţenie, persoanelor refugiate sau strămutate, precum şi în domeniul statutului străinilor. De asemenea, dreptul internaţional cuprinde principii şi norme referitoare la expulzarea unor per- soane, extrădarea lor şi în materia dreptului de azil.

Populaţia unui stat cuprinde în primul rând cetăţenii statului, numiţi şi resortisanţi, precum şi celelalte persoane aflate pe teritoriul său şi sub jurisdicţia sa.

Regula generală în materia populaţiei statelor ar fi că statul îşi exercită jurisdicţia asupra tuturor oamenilor aflaţi pe teritoriul său. De la această regulă după cum am menţionat supra fac excepţie diplomaţii, personalul consular al statelor străine precum şi funcţionarii internaţionali care se bucură de un statut special internaţional. Datorită acestui statut, persoanele în cauză sunt scoase de sub jurisdicţia statului pe a cărui teritoriu beneficiază de statutul respectiv.

Cetăţenia este supusă în principiu unui regim de reglementare internă, statele având o competenţă exclusivă în a stabili în cadrul legislaţiei proprii atât modurile de dobândire şi de pier- dere a cetăţeniei, cât şi toate drepturile şi obligaţiile care decurg din legătura politică şi juridică a apartenenţei la un stat. De regulă, numai cetăţenii unui stat se bucură de drepturile politice şi pot avea acces la funcţiile publice, civile sau militare.370

Dreptul internaţional nu limitează libertatea statelor de a stabili prin legislaţia internă regi- mul juridic al propriilor cetăţeni, dar poate determina condiţiile în care regimul juridic stabilit este opozabil altor state.

Dacă celelalte state nu pot nega dreptul exclusiv de reglementare al unui stat anume, ele  pot, însă, să nu recunoască sau să nu accepte consecinţele pe care regimul astfel stabilit le-ar avea în plan internaţional, în cazul în care sunt încălcate principii generale sau norme de drept internaţional. Astfel, o lege de obţinere a cetăţeniei bazată pe criterii de discriminare rasială, religioasă sau politică, ori prin încălcarea unor drepturi fundamentale ale omului, va putea fi considerată ilicită din punct de vedere al regulilor de drept internaţional şi neopozabilă altor state, după cum acordarea în mod abuziv a cetăţeniei de complezenţă, fictivă, unor indivizi care nu au o legătură efectivă cu statul respectiv, este considerată, potrivit unei hotărâri a Curţii Internaţionale de Justiţie din 1955 dată într-o speţă celebră (Cazul Nottebohm) ca încălcând un principiu fun- damental în materie de cetăţenie (efectivitatea).371

Astfel, cetăţenii unei ţări sînt persoane legate printr-un raport juridic de statul pe teritoriul căruia trăiesc, sau din care sînt originari. Ea nu este o simplă legătură politică sau juridică între individ şi colectivitatea politiceşte organizată, ci este o integrare angajată în sânul acestei colectivităţi.

Cetăţenia implică o legătură de loialitate, determinată în cea mai mare măsură prin afinitate etnică, religioasă, culturală a tuturor indivizilor care alcătuiesc o anumită naţiune. Aşa cum se cunoaşte, pe parcursul evoluţiei istorice, indivizi aparţinând unui anumit grup etnic s-au aso- ciat, de cele mai multe ori, în state naţionale, în care majoritatea etnică covârşitoare aparţine gru- pului respectiv. Nu este mai puţin adevărat, pe de altă parte, că în condiţiile atât de complexe  ale dezvoltării istorice, pe teritoriul unor state s-au stabilit, în decursul timpului, datorită unor cauze dintre cele mai variate (războaie, transferuri de populaţii, deplasări, colonizări etc.) şi per- soane aparţinând unor naţionalităţi, altele decât naţiunea dominantă (majoritară). În condiţiile societăţii moderne este însă normal ca nici un stat să nu facă discriminări între cetăţenii săi pe motive de naţionalitate. Membrii grupului majoritar şi cei aparţinând grupurilor minoritare tre- buie să trăiască în condiţii de deplină egalitate şi respect, interzicându-se posibilitatea unor jigniri la adresa demnităţii unor oameni în raţiunea originii sau a religiei, ca şi orice fel de discriminări sau manifestări de şovinism sau rasism, străine spiritului democraţiei. Noţiunea de “cetăţenie” este aplicabilă tuturor cetăţenilor ţării, pe care un stat are obligaţia, indiferent de originea lor etnică, să îi ocrotească în egală măsură, să-i protejeze şi să le asigure un anumit număr de drepturi. “Cetăţenia”’ nu se confundă cu “naţionalitatea”’, aceasta din urmă indicând apartenenţa unei per- soane la grupul naţional. Ea este relevantă în ceea ce priveşte statistica, problemele demografice etc., dar nu poate avea nici o relevanţă pe planul dreptului, unde “cetăţenii”, indiferent cărui grup ar aparţine, trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi.

Spre deosebire de cetăţeni, pe teritoriul unui stat pot locui -vremelnic sau pentru perioade mai îndelungate - persoane având cetăţenia unor state străine, sau persoane ce n-au nici un fel de cetăţenie. Standardele internaţionale impun ca şi acestor categorii să li se asigure anumite drep- turi, general recunoscute prin convenţiile internaţionale, în nici un stat, străinii sau apatrizii nu se bucură de absolut aceleaşi drepturi cu cetăţenii. De pildă, drepturile politice sînt recunoscute prin excelenţă numai persoanelor care au cetăţenia ţării respective. Străinii pot fi angajaţi în anumite servicii, pot desfăşura activităţi economice, dar nu pot ocupa posturi ministeriale sau funcţii de răspundere cu caracter militar, de securitate naţională etc. În unele sisteme juridice, străinilor le este limitată posibilitatea de a dobândi proprietăţi imobiliare, tocmai spre a se evita subordonarea economiei unei ţări unor interese străine etc.

Astfel, făcând o analiză a celor expuse, putem spune că fiecare persoană are, din punct de vedere legal, anumite datorii faţă de un anumit stat şi totodată dreptul de a fi protejat de către stat. Un dublu statut este dobândit de fiecare individ începând de la naştere: pe de o parte, este statutul politic, adică acela în virtutea căruia persoana, individul, devine subiect al unei anumite ţări şi statutul civil, pe de altă parte, care-i conferă anumite drepturi şi-i impune anumite obligaţii ca cetăţean. Statutul politic este determinat de cetăţenie.

Este unanim acceptată ideea că cetăţenia aparţine dreptului intern al fiecărui stat dar, în acelaşi timp este un concept de drept internaţional. Determinând cetăţenia unei persoane nu înseamnă doar a distinge care sunt naţionalii, ci şi care sunt non-naţionalii. Aşadar, acest lu-  cru implică stabilirea statutului internaţional al non-naţionalilor pe de o parte, şi competenţa cu privire la subiectele comunităţii internaţionale a autorităţilor guvernamentale străine, înţelesul conceptului de naţionalitate putând fi desprins din dreptul intern.372

Dacă naţionalii unui stat sunt persoanele al căror statut este deplin, în conformitate cu drep- turile şi obligaţiile ce decurg din raporturile de cetăţenie, non-naţionalii, adică străinii, cetăţeni ai altui stat (altor state), beneficiază de un statut juridic stabilit de legislaţia internă, cât şi de convenţiile internaţionale, încheiate pe bază de reciprocitate, statut care, ca regulă, este inferior celui de cetăţean. De asemenea, pe lângă străini, în categoria non-naţionalilor se includ şi persoa- nele care nu au cetăţenia altui stat, de fapt nu au nici o cetăţenie, adică apatrizii, dar şi persoanele care posedă două cetăţenii.

Astfel, din punct de vedere al statutului lor juridic persoanele aflate pe teritoriul unui stat se împart în următoarele categorii:

1. cetăţenii, naţionalii sau resortisanţii săi. Faţă de această categorie de persoane statul îşi exercită jurisdicţia sa deplină, precum şi protecţia sa diplomatică, atunci când ei se află în străinătate;
2. străinii, persoanele care au cetăţenia altor state;
3. bipatrizii sau pluripatrizii, persoanele care au cetăţenia a două sau mai multe state;
4. apatrizii, persoanele nu au cetăţenia nici unui stat;
5. refugiaţi sau persoane strămutate, persoane care aparţin unor minorităţi etnice, religioase sau lingvistice şi care sunt cetăţeni ai statului respectiv, dar care beneficiază de o anumită protecţie internaţională referitoare la drepturile fundamentale ale

Statutul juridic al populaţiei unui stat este stabilit prin excelenţă prin legislaţia sa naţională, în virtutea suveranităţii sale. Însă, în reglementarea statutului în acest domeniu statul va ţinut să respecte dreptul internaţional şi dispoziţiile tratatelor internaţionale prin care sunt reglementate drepturile omului, la care statul este parte contractantă.