Problema cetăţeniei persoanelor ilustrează perfect ambiguitatea situaţiei lor juridice în drep- tul internaţional, soluţiile care sunt aduse traduc o dublă preocupare. Mai întîi, a permite unei colectivităţi politice, Statului, de a domina, tempera compoziţia populaţiei sale şi de a-şi extinde competenţa sa personală. Dar, de asemenea, de a recunoaşte fiecărui individ o anumită libertate de alegere, pentru a evita atingerile care pot fi aduse ireversibilităţii drepturilor sale fundamentale.
Cetăţenia reprezintă legătura specifică dintre o persoană şi un stat determinat, concretizată în plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor persoanei în raport cu statul său. Problemele cetăţeniei ţin de competenţa exclusivă a fiecărui stat, care stabileşte prin legislaţia sa internă modalităţile de pierdere, schimbare, dobândire, drepturile, obligaţiile cetăţeanului etc., luând în consideraţie eventualele obligaţii ce le revin.
O încercare de definire a cetăţeniei cu o valoare doctrinară de drept internaţional a fost efectuată de CIJ în cazul Nottebhom, dată în anul 1955, care preciza că prin cetăţenie (naţionalitate) se înţelege legătura juridică între o persoană şi statul ei, pe baza unui fapt social de ataşare, de solidaritate efectivă, de existenţă, interese şi sentimente, care presupune drepturi şi obligaţii reci- proce (acest caz desemnează un diferend dintre Guatemala şi Liechtenstein, supus spre reglemen- tare CIJ cu privire la confiscarea averii cetăţeanului german Nottebhom de către Guatemala. În 1905 acesta se stabileşte în Guatemala păstrând relaţiile de familie şi de afaceri cu Germania. În 1939 el obţine cetăţenia Liechtensteinului. După război în 1949 Guatemala confiscă averea aces- tuia, susţinând că el era cetăţean german la data când Guatemala se afla în război cu Germania. În 1955 Liechtenstein cere CIJ restituirea averii lui Nottebhom şi reparaţia prejudiciului pentru măsurile luate de Guatemala. Însă, prin decizia sa din 1955 CIJ respinge cererea, considerând că Nottebhom nu era suficient legat şi efectiv de Liechtenstein pentru ca această situaţie să producă efecte în dreptul internaţional public şi să i se acorde protecţie diplomatică, ceea ce înseamnă că principiul efectivităţii este esenţial în definirea cetăţeniei).
Cu alte cuvinte, cetăţenia reprezintă legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit stat. Ea exprimă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre o persoană şi statul al cărei cetăţean este. Cetăţenia este deci o legătură juridică specială păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi persoana în cauză: în statul de origine, în alt stat, pe mare, în aer sau în spaţiul cosmic.373
În lumina noţiunii de cetăţenie, putem defini cetăţenii, sau resortisanţii (cetăţeanul este un membru al statului considerat din punct de vedere al obligaţiilor şi drepturilor sale civile şi po- litice, şi deseori, în dreptul internaţional public, se utilizează noţiunea de naţionalitate, respectiv naţional sau resortisant, pentru a desemna această situaţie juridică), ca fiind acea categorie de persoane a căror legătură juridică cu un stat exprimă apartenenţa persoanei la respectivul stat caracterizată, pe de o parte, prin plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor garantate sau impuse de constituţia şi legile acelui stat şi, pe de altă parte, prin caracterul său de permanenţă, în princi- piu, statul are competenţa exclusivă în edictarea legilor şi reglementărilor privind cetăţenia, în ordinea internaţională numai statului, ca subiect primar de drept internaţional, i se recunoaşte o asemenea competenţă. Acest principiu, confirmat de dreptul cutumiar internaţional, este larg materializat în practica internaţională, atât convenţională cât şi jurisdicţională.374
Cetăţenia este deci, în exclusivitate, o chestiune de drept intern. Statul determină, de sine stătător, criteriile şi modalităţile de obţinere sau pierdere a cetăţeniei sale, precum şi drepturile şi obligaţiile ce revin cetăţenilor săi în baza acestei calităţi. Dreptul internaţional public priveşte cetăţenia doar din perspectiva raporturilor internaţionale sub incidenţa cărora ar fi persoana în cauză. Astfel, instrumentele juridice internaţionale actuale pornesc de la regula potrivit căreia fie- care om are dreptul la o cetăţenie, ca un drept fundamental al său, fără de care persoana ar fi lipsită de protecţia statului şi de exerciţiul unor drepturi şi libertăţi proprii numai cetăţeanului.375
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, din 10 decembrie 1948 prevede: „Orice om are dreptul la o cetăţenie. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa sau de dreptul de a-şi schimba cetăţenia”. Pactul internaţional din 1966 stabileşte are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea sa juridică şi că orice copil are dreptul de a dobândi o cetăţenie. În egală măsură Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite din anul 1955 stabileşte reguli potrivit cărora încheierea şi desfacerea căsătoriei între resortisanţi şi străini sau schimbarea cetăţeniei soţului nu poate avea efect ipso facto asupra cetăţeniei soţiei, dar nici dobândirea sau renunţarea la cetăţenie de către soţ nu poate împiedica soţia să-şi păstreze cetăţenia sa. Iar Convenţia asupra drepturilor copilului din anul 1989 stabileşte că, imediat după naşterea sa, copilul este înregistrat şi are de la această dată dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie.
Dincolo de faptul că dreptul internaţional public actual consideră dreptul la o cetăţenie ca drept fundamental al omului, cetăţenia este obiect al reglementărilor internaţionale şi atunci când o persoană se află în străinătate, ori în spaţii care nu sunt supuse jurisdicţiei statelor, sau atunci când au loc transferuri de populaţii sau teritorii dintr-un stat în altul, în cazul deplasării unei populaţii, membrii acesteia dobândesc cetăţenia statului primitor. Dacă au loc transferuri de teritorii, persoanele au un drept de opţiune între cetăţenia statului care a cedat teritoriul sau a statului care l-a primit.
Dreptul internaţional public este interesat şi de situaţiile mai delicate care apar în legătură cu cetăţenia. Este vorba de împrejurările în care o persoană, fie are două sau mai multe cetăţenii (bi- patridie sau pluricetăţenie), fie este lipsită de cetăţenie (apatridie). Ambele situaţii presupun un statut juridic al persoanei care duce la complicaţii în raporturile dintre state şi acea persoană, mo- tiv pentru care în dreptul internaţional public s-au adoptat o serie de reglementări pentru evitarea acestora.376 La acestea putem adăuga preocupările de reglementare a statutului unor persoane care se găsesc în împrejurări deosebite, precum străinii, refugiaţii, persoanele migrante etc.
Deci, principial, dreptul internaţional nu limitează libertatea statului în a acorda sau refuza cetăţenia sa, sau în a-i stabili conţinutul juridic, dar poate determina condiţiile opozabilităţii cetăţeniei sale altor state. Dacă alte state, subiecte de drept internaţional, nu pot contesta unui alt subiect de drept internaţional dreptul de a stabili legi şi reguli proprii privind cetăţenia, ele nu sunt însă obligate de a recunoaşte şi accepta consecinţele unor asemenea reguli.377 Aşadar, nu se contestă competenţa normativă a unui stat în materie de cetăţenie dar pot fi respinse efec- tele exercitării acesteia, în cazul în care sunt nesocotite principii generale sau norme de drept internaţional, în acest sens s-a pronunţat Curtea Internaţională de Justiţie care, confruntată cu o situaţie de dublă cetăţenie în cazul Nottebohm, a formulat criteriul efectivităţii cetăţeniei în următorii termeni: 378
“Un stat nu poate pretinde ca regulile astfel stabilite de el să fie recunoscute de un alt stat, decât dacă acestea sunt conforme cu scopul general de a face să concorde legătura juridică a cetăţeniei cu legătură efectivă a individului cu statul respectiv”.379
Dreptul internaţional refuză astfel orice opozabilitate cetăţeniilor de complezenţă, fictive, acordate abuziv de unele state unor indivizi care nu le sunt efectiv şi afectiv ataşaţi, în acelaşi timp, o legislaţie de obţinere a cetăţeniei care ar putea fi bazată pe criterii rasiale, religioase sau politice va fi considerată ilicită din punct de vedere al regulilor de drept internaţional privind drepturile omului şi, în consecinţă, nu ar putea fi opozabilă altor state.
Astfel, majoritatea populaţiei din cele mai multe state o reprezintă cetăţenii proprii, în mod obişnuit prin cetăţenie se înţelege legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un stat, legătură care generează “drepturi şi obligaţii reciproce între stat şi persoană. Iar statul, ţinând “cont de obligaţiunile sale internaţionale, determină cercul de drepturi de care se bucură cetăţenii săi şi obligaţiunile la care sunt ţinuţi aceştia în raport cu statutul lor naţional. Totodată, statul are atât obligaţiuni, cât şi drepturi în privinţa propriilor săi cetăţeni.380
Legătura dintre stat şi cetăţean este stabilă în timp şi spaţiu. Aceasta înseamnă că ea nu poate fi întreruptă o dată cu scurgerea unei anumite perioade de timp sau în caz de aflare a cetăţeanului pe teritoriul unui stat străin, pe mare, în aer sau în cosmos. Potrivit art. 3 alin. 2 din Legea cetăţeniei Republicii Moldova nr. 1024-XIV din 2 iunie 2000: “Cetăţenia Republicii Moldova este păstrată atât pe teritoriul Republicii Moldova, cit şi în alte state, precum şi în spaţiul în care nu se exercită suveranitatea nici a unui stat”.
Problemele cetăţeniei, inclusiv dobândirea şi pierderea ei, se reglementează, în princi- pal, prin legislaţia naţională a statelor, desigur cu luarea în considerare a eventualelor obligaţii internaţionale care le revin. Deoarece în acest domeniu fiecare stat acţionează de sine stătător, sunt inevitabile conflicte între actele legislative cu privire la cetăţenie ale diferitelor state. Aceste conflicte ar putea da naştere la neînţelegeri şi diferende cu caracter internaţional. Pentru lichida- rea unor asemenea situaţii sau pentru prevenirea lor, statele procedează la încheierea de tratate internaţionale, adică la crearea unor norme respective de drept internaţional.
Fiecare stat este liber, sub rezerva respectării reglementărilor internaţionale să definească criteriile de dobândire a cetăţeniei cu titlu originar, sau pe calea naturalizării. Opţiunile imple- mentate în practică variază în funcţie de particularităţile demografice şi politice ale statelor; nu e de mirare să remarcăm o foarte mare diversitate de soluţii şi adesea chiar variaţii sensibile de timp pentru unul şi acelaşi stat.
Într-o manieră generală, statele utilizează separat, sau în combinaţie criteriul sângelui „ius sangvinis”, determinat prin cetăţenia părinţilor, şi cel al locului naşterii „ius soli”, făcând abstracţie de la cetăţenia părinţilor. Naturalizarea rezultă cel mai frecvent din mariajul individului cu un naţional, sau din şederea sa prelungită pe teritoriul unui alt stat decât cel de origine. Această procedură va cere, în principiu, o manifestare a voinţei exprese a interesatului, căci este vorba de o posibilitate oferită străinului, şi nu o obligaţie care î-i incumbă.
Mai mult, problema cetăţeniei devine obiect al unor reglementări de drept internaţional şi în cazurile de transferuri de populaţii sau transferuri de teritorii. Dacă au loc transferuri de te- ritorii se pune problema cetăţeniei persoanelor fizice care locuiesc în zona teritorială respectivă. În această situaţie se aplică instituţia opţiunii, alegerii, adică persoanele au dreptul de a opta între cetăţenia statului care a cedat teritoriul sau a statului care l-a primit. În cazul deplasării unei populaţii, ca regulă membrii acesteia dobândesc cetăţenia statului primitor. Astfel, în mod excepţional, individul poate vedea în dreptul de opţiune, garantat convenţional sau stabilit unila- teral, o relativă libertate de alegere în faţa presiunilor statelor.
Însă opţiunea nu întotdeauna reprezintă un mijloc de dobândire a cetăţeniei. De exemplu, posibilitatea opţiunii este prevăzută în convenţiile cu privire la dubla cetăţenie. Dacă cetăţeanul unui stat deţine în acelaşi timp şi o cetăţenie străină, acestuia i se poate acorda dreptul de a alege una din ele, renunţând astfel la cea de-a doua. În acest caz, el nu dobândeşte cetăţenie, deoarece opţiunea atrage după sine pierderea uneia din cetăţenii. Totodată, în alte cazuri, opţiunea serveşte drept mijloc independent de dobândire a cetăţeniei. Un astfel de rol ea 1-a jucat, spre exem- plu, în conformitate cu acordul sovieto-polonez privind repatrierea din 25 martie 1957, potrivit condiţiilor căruia repatrianţii din URSS şi Republica Populară Polonia din momentul trecerii frontierei de stat sovieto-poloneze pierdeau cetăţenia URSS şi o dobândeau pe cea a Republicii Populare Polonia şi invers.381
Însă, ceea ce statele sunt libere să facă, ele sunt libere să rezilieze. Retragerea „pierderea cetăţeniei”, reprezintă în egală măsură o competenţă a statelor.
Problemele pierderii cetăţeniei sunt reglementate ca regulă de legislaţia naţională a statelor, însă anumite dispoziţii referitoare la acest subiect sunt oglindite în tratate bilaterale.
Astfel, şi pierderea cetăţeniei poate avea loc în mai multe moduri:
- renunţarea la cetăţenie, este voluntară şi se efectuează la cerere potrivit unei proceduri prevăzute în legislaţia internă;
- retragerea382 cetăţeniei, având caracter de sancţiune, în general statele stabilesc în legislaţia lor naţională regula potrivit căreia cetăţenia dobândită ca efect al naşterii nu poate fi retrasă. Re- tragerea se realizează la iniţiativa autorităţilor statelor şi ca regulă în privinţa persoanelor care au comis fapte grave împotriva statului de origine sau au dobândit-o în mod fraudulos;
- dobândirea altei cetăţenii, dacă aceasta este condiţionată de renunţarea la cetăţenia anterioară, ne îndeplinirea unui act obligatoriu, va fi, de pildă, refuzul de a reveni în ţară pentru serviciul militar.383 Retragerea apare tot ca o sancţiune, dar intervine automat, fără vre-un act juridic al unei autorităţi interne.
Potrivit Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 1948, nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de cetăţenia sa. Pentru a limita cazurile de retragere a cetăţeniei, Convenţia privind reducerea cazurilor de apatridie din 1961 prevede drept motive de retragere, care nu sunt conside- rate arbitrare: prestarea jurământului de credinţă faţă de un alt stat; repudierea, sau dovada dorinţei de a repudia fidelitatea faţă de statul său; efectuarea de servicii faţă de un alt stat, mai cu seamă în domeniul spionajului; o conduită care provoacă prejudicii grave intereselor vitale ale statului.