Un individ poate intra în posesia a mai multe cetăţenii, sau poate fi lipsit de orice cetăţenie prin jocul combinat al regulilor naţionale în materie, în absenţa oricărei violări de drept – vor- bim, astfel de conflicte de cetăţenie. Ambele aceste situaţii presupun un statut juridic al persoanei care duce la complicaţii în raporturile dintre state şi acea persoană, motiv pentru care în dreptul internaţional au fost adoptate o serie de reglementări în vederea evitării acestor situaţii.
Un conflict de cetăţenie pozitiv dă naştere pluricetăţeniei, ilustrarea cea mai frecventă o constituie dubla cetăţenie. Ipoteză frecventă, în particular, datorită faptului că numeroase legislaţii naţionale prevăd dreptul soţiei de a dobândi cetăţenia soţului, în timp ce alte legislaţii autorizează dreptul de a conserva cetăţenia de origine în urma căsătoriei cu un străin, sau întrucât anu- mite legislaţii nu dispun pierderea cetăţeniei de origine pentru resortisanţii care dobândesc o altă cetăţenie prin naturalizare. Conflictele pozitive de cetăţenie pot fi reglementate de către judecător sau arbitru, dând preferinţă cetăţeniei celei mai reale; testul cel mai frecvent utilizat rămâne a fi domiciliul sau reşedinţa obişnuită. Cazurile de bipatridie sunt de natură să creeze complicaţii în relaţiile dintre state. Bipatridia a generat unele complicaţii în privinţa exercitării drepturilor şi obligaţiilor persoanei în cauză, în raport cu unul sau altul din statele al căror cetăţean este. În cazul protecţiei diplomatice se ridică problema de a şti care din cele două state o exercită; încercându-se identificarea aşa numitei „cetăţenii dominante”, idee respinsă, ca urmare a consecinţelor pe care le-ar avea punerea ei în practică. De aceea, s-a încercat reglementarea cazurilor de conflicte ale legilor asupra cetăţeniei; s-a încercat încheierea unor convenţii cu caracter multilateral, dar fără rezultate, datorită ciocnirii de interese între ţările de emigraţie şi cele de imigraţie. S-au încheiat o serie de convenţii bilaterale, prin care se stabilesc unele norme privind evitarea dublei cetăţenii. Asemenea convenţii sunt repuse în discuţie şi astăzi, întrucât fiecare stat este preocupat să-şi apropie emigraţia din afară. Comisia de drept internaţional al ONU a dezbătut două proiecte de convenţii pentru restrângerea şi eliminarea dublei cetăţenii, dar nu a fost posibilă ajungerea la un acord, datorită punctelor de vedere divergente şi în special, intereselor diferite implicate.
Conflictul negativ de cetăţenie rezultă din contradicţiile existente în legislaţiile naţionale care nu permit unui individ să intre în sfera de aplicare a unei dintre ele: este vorba în acest caz de „apa- tridie instituţională”, a nu se confunda cu situaţia de apatridie, rezultată din retragerea cetăţeniei de origine, neurmată imediat de o naturalizare (apatridie „conjunctuală”, adesea datorată voinţei interesaţilor, de pildă refugiaţii politici care nu vor să recunoască retragerea cetăţeniei lor de către statul de origine).384
Prin urmare, obiectivul esenţial este de a reduce la maximum cazurile de apatridie, printr- o consacrare mai fermă a dreptului individului la o cetăţenie. Principalul element al dreptului pozitiv, este constituit, afară de câteva convenţii bilaterale din Convenţia referitoare la statutul apatrizilor din 1954 şi Convenţia de la New York asupra reducerii cazurilor de apatridie din 1961. Acest text prevede că orice stat parte contractantă, pe de o parte, este obligat să atribuie cetăţenia sa oricărui individ născut pe teritoriul său, iar pe de altă parte, obligaţia de a nu lipsi persoanele de cetăţenia lor, dacă prin aceasta ele devin apatrizi. Convenţia de la New York intră în vigoare tocmai în anul 1975, datorită reticenţelor aprige ale statelor de pierdere a competenţelor în acest domeniu. Convenţiile respective au prevăzut crearea unui tribunal al ONU pentru judecarea conflictelor de cetăţenie, prevederi ce denotă faptul angajării unui număr mic de ţări care au aderat la ele.
Republica Moldova nu este parte la nici una dintre aceste două Convenţii. Cu toate acestea, Republica Moldova în 30 noiembrie 1999 devine parte la Convenţia Consiliului Europei cu pri- vire la cetăţenie din 1997 şi la 30 decembrie 2007, devinite parte contractantă la o altă Convenţie a Consiliului Europei cu privire la combaterea apatridiei în raporturile de succesiune ale statelor din 2006.
O situaţie deosebită o au cetăţenii statelor membre ale uniunii Europene, care au şi cetăţenia UE. Aceasta nu reprezintă o situaţie clasică de bipatridie şi nu este supusă restricţiilor consacrate de dreptul internaţional. Conceptul de cetăţenie europeană se înscrie în tratatul asupra Uniunii Europene, în dreptul primar al UE şi vine să umple vidul la compartimentul drepturilor funda- mentale ale cetăţenilor UE, printr-o serie de tendinţe, care deşi limitate pentru moment nu pot fi neglijate.
În termenii art.17 TCE „este cetăţean al UE orice persoană având cetăţenia unui stat mem- bru”. Această recunoaştere se caracterizează printr-un particularism necesar de evocat.
- dacă cetăţenia unui stat membru este singurul criteriu suficient recunoaşterii acestei noi calităţi, statele rămân în schimb stăpâni pe criteriile de dobândire a calităţii de cetăţean al statului;
- cetăţenia Uniunii se completează cu cetăţenia etatică, ea se suprapune, însă nu o înlocueşte (art. 17 TCE).
Cetăţenia UE încorporează în sine şi alte prerogative cum ar fi dreptul la libera circulaţie şi dreptul de şedere, sau dreptul de protecţie diplomatică din partea tuturor membrilor Uniu- nii. Sub unghiul strict al drepturilor de participare, afirmarea statutului de cetăţean al Uniunii cunoaşte o dublă realizare. În primul rînd este recunoscut dreptul de vot activ şi pasiv (electorat şi eligiblitate) la alegerea Parlamentului european şi alegerile municipale în orice stat membru de reşedinţă, şi aceasta are loc în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat; şi în al doilea rînd a fost afirmat dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European şi dreptul de recurs la un mediator european competent să examineze cazuri de proastă administrare imputabile instituţiilor şi or- ganelor comunitare.
Prin urmare, cetăţenia Uniunii europene nu se substituie cetăţeniei pe care resortisanţii celor 27 state membre o conservează integral, dar se completează la cetăţenia de origine.