Dreptul de a încheia tratate internaţionale este unul din elementele fundamentale ale personalităţii juridice internaţionale, semn caracteristic subiectelor dreptului internaţional. Fie- care stat dispune de capacitate juridică de a încheia tratate internaţionale. Capacitatea juridică a organizaţiilor internaţionale interguvernamentale de a încheia tratate internaţionale este guvernată de regulile proprii ale organizaţiei respective.
Încheierea419 unui tratat internaţional reprezintă un proces complex, ce se desfăşoară pe parcursul mai multor faze succesive, principalele din ele fiind: 1) elaborarea textului tratatului internaţional; şi 2) exprimarea consimţământului părţilor contractante de a fi legate prin tratat. Acestea, la rândul lor, sunt alcătuite din mai multe subfaze. Nu este absolut necesar ca fiecare tratat să treacă prin toate subfazele, însă fiecare tratat parcurge faza de elaborare a textului său şi o modalitate sau alta de exprimare a consimţământului statului sau organizaţiei internaţionale de a se lega prin tratat. Particularităţile ordinii şi fazelor de încheiere a tratatelor internaţionale sunt determinate atât de conţinutul fiecărui tratat, cât şi de calitatea participanţilor la acesta. Astfel, în privinţa organizaţiilor internaţionale nu se aplică procedura ratificării.
Statele încheie tratate internaţionale în persoana autorităţilor lor publice abilitate prin constituţii şi alte acte normative interne. De fapt, actele autorităţilor publice nu sunt altceva de- cât actele unor reprezentanţi special împuterniciţi ai statului în vederea încheierii unui tratat internaţional. Această abilitare trebuie să rezulte din documentele care emană de la autorităţile competente ale fiecărui stat, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale sau cu alte legi inter- ne. Documentele respective poartă denumirea de depline puteri. Ultimele, reprezentând de fapt o autorizaţie, sunt eliberate, de regulă, de acea autoritate a statului în numele căreia se încheie trata- tul. În deplinele puteri sunt consemnate împuternicirile unuia sau mai multor persoane pentru a negocia, pentru a negocia şi semna, pentru a semna tratatul ori pentru a efectua oricare alt act cu privire la tratat. Potrivit Convenţiei de la Viena (1969), prin expresia “depline puteri” se înţelege un document emanând de la autoritatea competentă a unui stat şi desemnând una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textu- lui unui tratat, pentru a exprima consimţământul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act cu privire la un tratat” [art. 2 pct. 1 lit. c)].
Pe lângă persoanele special învestite cu depline puteri, există o categorie care, în virtutea funcţiilor pe care le îndeplinesc în stat, nu au nevoie să prezinte, pentru negocierea şi încheierea tratatelor, depline puteri. Acestea sunt:
- şeful statului, şeful guvernului şi ministrul de externe;
- şefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru negocierea şi încheierea tratatelor bilate- rale, între statul acreditant (de trimitere) şi statul acreditar (gazdă);
- reprezenţanţii acreditaţi ai statelor la o conferinţă internaţională sau pe lângă o organizaţie internaţională ori pe lângă un organ al acesteia, pentru adoptarea textului unui tratat la această conferinţă, organizaţie sau 420
Organizaţiile internaţionale, la rândul lor, încheie tratate internaţionale prin intermediul organelor lor competente, care sunt determinate în actele constitutive sau în alte acte norma- tive. Eliberarea deplinelor puteri funcţionarilor organizaţiilor internaţionale este reglementată de dreptul intern al fiecărei organizaţii. Este scutit de prezentarea deplinelor puteri acel funcţionar al organizaţiei internaţionale, care în virtutea regulilor acesteia are calitatea de a reprezenta organizaţia.
La încheierea tratatelor internaţionale bilaterale reprezentanţii statelor fac schimb de de- pline puteri, în timp ce la încheierea tratatelor internaţionale multilaterale se creează organe speciale pentru verificarea autenticităţii acestora. Reprezentanţii statelor la încheierea tratatelor internaţionale trebuie să acţioneze în baza şi în limitele deplinelor puteri, în caz contrar acţiunile lor nu vor avea valoare juridică.
Prima fază obligatorie la încheierea tratatelor internaţionale este elaborarea textului. În această fază în calitate de subfaze intră: a) convenirea textului tratatului în cazul tratatelor bila- terale şi adoptarea textului tratatului în cazul tratatelor multilaterale; b) autentificarea textului tratatului.
Metoda principală în vederea elaborării textului unui tratat internaţional sunt negocierile421 între reprezentanţii statelor care încheie tratatul. Negocierile pot avea loc:
- pe căi diplomatice obişnuite, respectiv prin ministerele de externe şi misiunile diplomatice (de regulă, la elaborarea tratatelor bilaterale, mai rar a celor multilaterale);
- prin persoane sau delegaţii special împuternicite să negocieze tratatul;
- la conferinţe şi în cadrul organizaţiilor internaţionale (la elaborarea tratatelor multilate- rale). Totodată acestea din urmă mai pot şi ele însele elabora proiectele unor tratate multilaterale (de exemplu, ONU, Consiliul Europei, CSI ş. a.).
În cazul tratatelor bilaterale negocierile se încheie cu convenirea unanimă a celor două părţi asupra textului tratatului. În mod unanim se convine şi asupra textului tratatelor multilaterale restrânse. În ceea ce priveşte tratatele multilaterale, în cazul lor negocierile se încheie cu adop- tarea textului acestora, care se exprimă printr-o procedură specială de votare în cadrul căreia reprezentanţii statelor îşi expun poziţiile lor vizavi de textul tratatului în ansamblul său sau în parte pe articole. În trecut regula generală care se aplica la adoptarea textelor tratatelor multi- laterale era cea a votului unanim al statelor participante. Convenţia de la Viena (1969) consacră însă o tendinţă, manifestă deja în practică, că pentru tratatele multilaterale care se negociază la o conferinţă internaţională, majoritatea de 2/3 a statelor prezente şi votante este suficientă pentru adoptarea textului negociat. O regulă care se mai întâlneşte este cea a consensului, când nu sunt obiecţii din partea vreunui stat.
O dată cu convenirea asupra textului tratatului sau adoptarea acestuia, este necesară certifica- rea faptului că textul elaborat este definitiv şi nu poate fi modificat. Această procedură se numeşte autentificarea textului tratatului. Procedura de autentificare se stabileşte fie în însuşi conţinutul tratatului, fie pe calea acordului dintre părţile contractante. Practica cunoaşte mai multe mijloace de autentificare a textelor tratatelor internaţionale:
- parafarea, care constă în înscrierea iniţialelor numelui împuterniciţilor statelor pe textul ne- gociat. Această modalitate se aplică în privinţa autentificării textului tratatelor bilaterale şi celor cu un număr restrâns de participanţi;
- semnarea ad referendum (sau provizorie) a textului tratatului, cu confirmarea ulterioară din partea executivului sau altei autorităţi abilitate a statului. Confirmarea în acest caz se referă exclu- siv la semnătură, neavând semnificaţia confirmării tratatului;422
- semnarea definitivă este la fel o modalitate de autentificare a textului tratatului, atunci când tratatul în continuare urmează să fie ratificat sau aprobat;
- semnarea actului final al unei conferinţe internaţionale în care este consemnat textul tratatu- lui (în cazul tratatelor multilaterale);
- adoptarea unei rezoluţii speciale a organizaţiei internaţionale în care este consemnat textul tra- tatului, cum ar fi, spre exemplu, rezoluţiile care deschid pentru semnare tratatele internaţionale (în cazul tratatelor multilaterale).
Acţiunile statelor enumerate de noi în cadrul fazei de elaborare a textului tratatului, încă nu semnifică acordul lor sau al organizaţiilor internaţionale de a fi legate prin tratat. Din momentul în care textul tratatului a devenit autentic şi definitiv, statele semnatare urmează să-şi exprime consimţământul de a deveni părţi la tratat prin recurgerea la mijloacele juridice prevăzute în legislaţia lor internă. De regulă, acestea sunt următoarele: semnarea, schimbul instrumentelor care constituie un tratat, ratificarea, aprobarea, acceptarea şi aderarea.423
Semnarea. Aşa cum am arătat mai sus, semnarea tratatului are, de regulă, ca efect autentifica- rea tratatului elaborat prin negocieri. Însă în cazurile în care tratatele nu urmează să fie ratificate sau aprobate, semnarea echivalează cu exprimarea consimţământului de a fi legat prin tratat. Semnarea va avea acest efect dacă sunt întrunite cumulativ următoarele două condiţii:
- tratatul prevede expres acest lucru sau s-a stabilit, în alt fel, că statele negociatoare au convenit că semnătura va avea acest efect;
- intenţia statului de a da acest efect semnăturii rezultă din deplinele puteri ale reprezentantului său ori a fost exprimată în timpul negocierii [art. 12 pct. 1 din Convenţia de la Viena (1969)].
În trecut semnarea era însoţită de aplicarea pe textul tratatului a sigiliului de stat, acum însă este suficientă doar semnătura.
La semnarea tratatelor bilaterale este urmată regula alternatului. Aceasta este o formă specifică de exprimare a principiului egalităţii suverane a statelor. Potrivit acestei reguli, în cu- prinsul exemplarului de tratat care trebuie să-i rămână, fiecare stat este primul (la enumerarea părţilor, aşezarea semnăturilor, amplasarea textului etc.). La aşezarea semnăturilor locul întâi se consideră partea din stânga sub textul tratatului (pentru textele în limba arabă – partea dreaptă). Semnăturile se fac pe ultima filă a textului. La semnarea tratatelor multilaterale principiul alter- natului nu se aplică, succesiunea semnăturilor fiind determinată de ordinea alfabetică a denu- mirii statelor, de regulă, în ordinea alfabetului francez. Tratatele multilaterale, de obicei, rămân deschise pentru semnare până la o anumită dată sau până la intrarea lor în vigoare. O dată cu expirarea acestui termen statele pot deveni participante la tratat pe calea aderării.
Schimbul instrumentelor care constituie un tratat la fel reprezintă o modalitate de exprimare a consimţământului statelor de a se angaja printr-un tratat internaţional, atunci când: a) instru- mentele prevăd că schimbul lor va avea acest efect; sau b) este stabilit pe altă cale că aceste state conveniseră ca schimbul instrumentelor să aibă acest efect [art. 13 din Convenţia de la Viena (1969)]. După cum reiese din conţinutul acestui articol, nici el, dar nici convenţia în întregime, nu determină care sunt acele documente prin care statele fac schimb în scopul încheierii unui tratat internaţional. La general, acestea sunt înglobate în categoria aşa-numitelor acorduri în formă simplificată, introdusă în dreptul tratatelor de CDI a ONU. În lucrările acesteia din urmă, concep- tul de “tratat în formă simplificată” înseamnă un tratat încheiat prin schimb de note, schimb de scrisori, minută convenită, memorandum de înţelegere, declaraţie comună sau alt instrument încheiat prin orice altă procedură.424 Putem deci conchide că denumirea documentelor cu care fac schimb statele în vederea încheierii unui tratat internaţional nu are nici o relevanţă juridică. Important este ca în urma unui asemenea schimb să se realizeze acordul de voinţă dintre părţi. De cele mai multe ori, voinţa este consacrată în documentele respective care sunt schimbate prin folosirea anumitor cuvinte rituale de stil diplomatic: “Dacă Excelenţa Voastră este de acord cu cele de mai sus, prezenta scrisoare şi cea pe care Excelenţa Voastră mi-o veţi trimite ca răspuns, vor constitui acordul între guvernul meu şi cel al Excelenţei Voastre” (în acest mod, de exem- plu, după ce a fost expus conţinutul acordului, se încheie o scrisoare). Scrisoarea de răspuns va conţine o frază de răspuns, formu-lată în acelaşi sens.425
Cel mai adesea, sub forma schimbului de instrumente se încheie tratatele bilaterale, însă nu este exclusă nici posibilitatea încheierii pe o asemenea cale şi a tratatelor multilaterale. Din punc- tul de vedere al obiectului lor, tratatele sub forma schimbului de instrumente reprezintă mai mult nişte acorduri tehnice decât politice.
Ratificarea. Aceasta constituie actul juridic prin care un stat îşi exprimă consimţământul, prin intermediul autorităţilor sale competente, de a fi legat printr-un tratat internaţional, semnat de reprezentanţii săi. Ratificarea se materializează în exterior sub forma unor acte de drept intern (lege, decret, hotărâre) şi de drept internaţional (instrumente de ratificare).
Convenţia de la Viena (1969) prevede următoarele cazuri când un stat îşi exprimă consimţământul de a fi legat printr-un tratat prin ratificare:
- când tratatul prevede că acest consimţământ se exprimă prin ratificare;
- când este stabilit, pe altă cale, că statele participante la negocieri conveniseră asupra cerinţei ratificării;
- când reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub rezerva ratificării; sau
- când intenţia statului de a semna tratatul sub rezerva ratificării rezultă din deplinele puteri ale reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul negocierii (art. 14 1).
Ordinea ratificării şi autoritatea competentă pentru a efectua ratificarea este determinată de dreptul intern al fiecărui stat. În sistemele constituţionale mai vechi ratificarea ţinea de competenţa executivului. Pot fi citate, de pildă, Franţa în timpul celui de-al doilea imperiu şi în timpul Guvernului de Vichy (1940-1944), Italia în perioada anilor 1922-1943, Germania în pe- rioada dintre 1933-1945, Polonia între 1935-1939 etc.
O a doua categorie de ţări sunt acelea care fac din ratificare o operaţiune ce ţine de competenţa exclusivă a legislativului. Acest sistem a fost aplicat, de pildă, de Turcia între anii 1924-1960.
În cele din urmă, o a treia modalitate este cea a împărţirii competenţei între executiv şi legis- lativ, situaţie întâlnită în majoritatea ţărilor cu regimuri parlamentare şi prezidenţiale.
Dreptul internaţional nu stabileşte care tratat internaţional necesită să fie ratificat. Acest lu- cru este determinat atât de dispoziţiile tratatului, cât şi de dreptul intern al statelor. Potrivit art. 11 alin. 1 din Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova, Parlamentul decide asu- pra ratificării, acceptării, aprobării sau aderării Republicii Moldova la: a) tratatele internaţionale încheiate în numele Republicii Moldova; b) tratatele internaţionale care sînt semnate la nivel de guvern şi se încadrează în una din următoarele categorii: tratate de pace; tratate politice sau care implică un angajament politic; tratate cu caracter militar, care vizează capacitatea de apărare a Republicii Moldova, problemele dezarmării sau ale controlului internaţional asupra armamen- tului, asigurarea păcii şi securităţii; tratate cu privire la teritoriu; tratate care fac necesară adop- tarea unor legi noi sau revizuirea legilor în vigoare; tratate care vizează participarea Republicii Moldova în organizaţiile internaţionale; tratate care implică un angajament financiar; tratate care vizează statutul persoanelor, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului; orice tratate a căror ratificare este specificată în dispoziţiile acestora.
Drept documente ce confirmă efectuarea ratificării servesc instru-mentele de ratificare. Aces- tea, de regulă, cuprind trei părţi: a) introductivă, în care se indică autoritatea statului care a rati- ficat tratatul; b) dispozitivă (sau principală), unde este reprodus textul tratatului cu enumerarea eventuală a rezervelor ei şi declaraţiilor interpretative, făcute de statul respectiv faţă de unele din articolele tratatului; c) par-tea finală, care conţine angajamentul statului de a respecta şi aplica cu bună-credinţă tratatul. Instrumentele de ratificare sunt semnate de preşedintele statului, învestite cu sigiliul statului şi contrasemnate de ministrul afacerilor externe.
Dreptul tratatelor nu cunoaşte un termen până la care părţile contractante ale unui tratat trebuie să-l ratifice. Oricum, statele trebuie să-şi acorde termene rezonabile. De obicei, termenul pentru ratificare depinde în mare măsură de natura tratatului, existând tratate ratificate după mai mulţi ani de zile. Totodată, în practica internaţională, multe tratate n-au intrat în vigoare din cauza că n-au fost ratificate de părţile contractante.
De la regula că ratificarea tratatului internaţional nu este condiţionată în timp, prin termen, fac excepţie acordurile sau convenţiile încheiate în cadrul unor organizaţii internaţionale (de exemplu, OMS sau OIM). Acordurile încheiate în cadrul OMS trebuie ratificate de statele mem- bre ale organizaţiei în termen de 18 luni de la semnarea lor. Convenţiile adoptate în cadrul OIM trebuie ratificate de statele membre în termen de un an de la adoptarea lor.426
În cazul încheierii tratatelor internaţionale bilaterale are loc schimbul instrumentelor de ratificare, iar în cazul celor multilaterale, acestea sunt depuse la depozitar, determinat de participanţii la tratat. Depozitarul tratatului este acel stat, grup de state, organizaţie internaţională sau funcţionarul administrativ cel mai înalt al organizaţiei (de pildă, Secretarul general al ONU, Secretarul general al Consiliului Europei), căruia îi revine sarcina păstrării originalului textului tratatului internaţional şi a documentelor inerente acestuia (declaraţii, rezerve, instrumente de ratificare, documente de aderare, denunţare etc.).
Printre funcţiile depozitarilor tratatelor internaţionale, consemnate la art. 77 pct. 1 din Convenţia de la Viena (1969), am putea numi următoarele: a) asigură păstrarea textului original al tratatului şi a deplinelor puteri care i s-ar fi încredinţat; b) întocmeşte copii certificate confor- me cu textul original şi orice alte texte în alte limbi, care pot fi cerute prin tratat, şi le comunică părţilor la tratat, precum şi statelor având calitatea de a deveni părţi; c) primeşte toate semnăturile tratatului, primeşte şi păstrează toate instrumentele, notificările şi comunicările relative la tratat;
- d) examinează dacă o semnătură, un instrument, o notificare sau o comunicare referitoare la tra- tat este în bună şi cuvenită formă şi, după caz, atrage asupra chestiunii atenţia statului în cauză; e) informează părţile la tratat şi statele având calitatea de a deveni părţi asupra actelor, notificărilor şi comunicărilor referitoare la tratat; f) informează statele având calitate de a deveni părţi la tratat despre data la care a fost primit sau depus numărul de semnături sau de instrumente de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare cerute pentru intrarea în vigoare a tratatului; g) asigură înregis- trarea tratatului la Secretariatul ONU etc.
Aprobarea (sau acceptarea) reprezintă o modalitate de exprimare a consimţământului statului de a fi parte la acele tratate care nu necesită să fie ratificate, dar care prevăd aprobarea lor. În ge- neral, aprobarea sau acceptarea tratatelor internaţionale ţine mai mult de competenţa guvernului. Pe această cale se realizează o examinare mai expeditivă a dispoziţiilor unor tratate şi se evită procedura mai lungă şi anevoioasă a ratificării parlamentare.
Potrivit reglementărilor interne ale fiecărui stat, sunt supuse aprobării sau acceptării de către guvern, tratatele care nu implică angajamente politice majore sau nu se referă la domenii esenţiale ale exercitării suveranităţii de stat.427
Prin intermediul aprobării o organizaţie internaţională îşi exprimă consimţământul de a fi angajată printr-un tratat, dacă ea participă la acesta. Împuternicirea respectivă, de obicei, revine organelor supreme ale organizaţiilor internaţionale. Astfel, Adunarea Generală a ONU aprobă acordurile ONU cu instituţiile specializate.
Aderarea (sau accesiunea) la un tratat este actul unilateral de drept intern al unui stat prin care el îşi exprimă consimţământul de a deveni parte la un tratat pe care nu l-a semnat. Aderarea se referă numai la tratatele multilaterale şi produce aceleaşi efecte ca şi ratificarea unui tratat. În funcţie de natura tratatului, aderarea se realizează, de regulă, prin procedurile de ratificare sau aprobare. Actul de aderare a unui stat la un tratat internaţional poate îmbrăca forma instrumente- lor de aderare (cea mai des folosită), instrumentelor de ratificare, a unei declaraţii de aderare sau a unei note de aderare.
Aderarea este posibilă numai dacă această procedură de a deveni parte la un tratat este prevăzută expres în textul tratatului sau dacă aceasta rezultă din intenţia părţilor de a permite aderarea ulterioară a altor state.
În cazul tratatelor multilaterale restrânse, aderarea altor state este permisă, de regulă, numai cu acordul tuturor părţilor contractante. În acest caz aderarea intervine numai după intrarea în vigoare a tratatului, ceea ce nu este cazul tratatelor multilaterale generale, aderarea la care poate interveni oricând, de îndată ce tratatul nu mai este deschis pentru semnare.
Momentul din care tratatul internaţional devine obligatoriu pentru părţile contractante poartă denumirea de intrare în vigoare a tratatului. Anume din acest moment tratatul internaţional începe să-şi producă efectele, el obţinând astfel valoarea unui act juridic. Intrarea în vigoare a tra- tatelor are loc, de regulă, conform modalităţilor şi termenelor stabilite în tratat sau prin acordul părţilor contractante.
Tratatele care nu necesită ratificarea sau aprobarea lor, intră în vigoare:
- la momentul semnării;
- la scurgerea unui anumit termen după semnare;
- de la data indicată în
Ordinea intrării în vigoare a tratatelor ce urmează să fie supuse ratificării este determinată de caracterul lor. Tratatele bilaterale intră în vigoare:
- la data schimbului instrumentelor de ratificare;
- la scurgerea unui anumit termen de la data efectuării schimbului instrumentelor de rati- ficare.428
Tratatele multilaterale intră în vigoare:
- la data acumulării la depozitar a unui anumit număr de instrumente de ratificare;
- la scurgerea unui anumit termen de la data acumulării la depozitar a unui număr determi- nat de instrumente de ratificare;429
- la data transmiterii la depozitar a unui număr determinat de instrumente de ratificare cu indicarea concretă a statelor ale căror instrumente de ratificare necesită să fie depuse în mod obli- gatoriu.430 Desigur că exemplele aduse nu sunt exhaustive, fiind posibil ca tratatele să mai prevadă şi alte condiţii speciale de intrare a lor în
În conformitate cu art. 80 pct. 1 din Convenţia de la Viena (1969): “După intrarea lor în vigoare, tratatele sunt trimise Secretariatului Organizaţiei Naţiunilor Unite spre înregistrare sau clasare sau înscrierea în repertoriu, după caz, precum şi spre publicare”. Regula înregistrării şi publicării tratatelor internaţionale a fost stabilită, pentru prima dată, în Pactul Ligii Naţiunilor în scopul de a crea anumite garanţii internaţionale împotriva politicii tratatelor secrete care fu- sese folosită cu o deosebită intensitate atât în ajunul, cât şi în timpul primului război mondial. Articolul 18 din Pact a prevăzut atât înregistrarea tratatelor într-un registru special, cât şi publi- carea lor prin grija Secretarului general al organizaţiei. Regula a fost recondusă în Carta ONU care la art. 102 pct. 1 prevede obligaţia statelor membre ale organizaţiei de a înregistra tratatele internaţionale încheiate de ele la Secretariatul ONU în vederea publicării lor. Pentru cazurile de neînregistrare este prevăzută sancţiunea în conformitate cu care părţile unui asemenea tratat nu-l pot invoca în faţa vreunui organ al Naţiunilor Unite (art. 102 pct. 2). Cu alte cuvinte, pentru ONU un tratat neînregistrat din punct de vedere juridic nu există. Cu toate acestea, neînregistrarea unui tratat deloc nu afectează validitatea acestuia. Deoarece Carta ONU nu indică asupra ordinii concrete de înregistrare a tratatelor internaţionale, Adunarea Generală printr-o rezoluţie a sa din 14 decembrie 1946 a aprobat Regulile de înregistrare şi publicare a tratatelor internaţionale.431
Culegerea de tratate în care sunt publicate tratatele înregistrate de Secretariatul ONU se numeşte “United Nations Treaty Series”. În perioada dintre anii 1947-1997 Secretariatul ONU a publicat mai mult de 1500 de volume ale unei asemenea culegeri, cuprinzând mai mult de 26 mii de tratate şi acorduri internaţionale. În cadrul Consiliului Europei convenţiile adoptate sunt publicate în culegerea numită “European Treaty Series”.
Moldova, în termen ce nu depăşeşte 15 zile, va prezenta spre publicare în Monitorul Oficial al Republicii Moldova textele tratatelor internaţionale care au intrat în vigoare, textele integrale ale anexelor sau altor documente aferente, rezervele sau declaraţiile Republicii Moldova făcute la momentul semnării, ratificării, acceptării, aprobării sau aderării, precum şi actele referitoare la suspendarea, denunţarea sau stingerea tratatelor cu participarea Republicii Moldova”.432 Acelaşi articol în continuare la alin. 2 precizează: “În cazurile în care tratatul internaţional nu conţine un text autentic în limba de stat, se prezintă spre publicare textul autentic al acestuia într-o limbă străină şi traducerea oficială în limba de stat, autentificată de Ministerul Afacerilor Externe”. În Republica Moldova se ţine un sistem unic de stat al înregistrării tratatelor internaţionale, sub formă de registru de stat şi care se află în administrarea Ministerului Afacerilor Externe.433