Dreptul internaţional nu prescrie ce formă exactă trebuie să îmbrace unul sau altul din trata- tele internaţionale. Alegerea acesteia rămâne la latitudinea părţilor – statelor şi altor subiecte de drept internaţional. În orice caz, forma în care este încheiat un tratat internaţional nu afectează deloc validitatea acestuia. Există două forme principale: scrisă şi orală (sau verbală). Datorită priorităţilor sale, forma scrisă a devenit dominantă în practica internaţională. Multe tratate conţin dispoziţii detaliate, uneori cu utilizarea unor indici numerici, formule, hărţi etc. Ar părea de neconceput bunăoară încheierea unui tratat de delimitare a frontierelor dintre două state într- o altă formă decât cea scrisă.
Cu toate acestea, nici acordurile încheiate în formă orală n-au dispărut din practica statelor. Aceasta din urmă arată că acordurile orale au fost utilizate fie pentru a schimba rangul unei misiuni diplomatice din legaţie în ambasadă, fie pentru stabilirea relaţiilor diplomatice. S-a re- curs la acordurile orale şi în vederea reglementării altor domenii de colaborare dintre state. Am putea aduce ca exemplu înţelegerea privind acordarea de asistenţă mutuală, încheiată între URSS şi Mongolia în anul 1934. La fel am mai putea cita şi înţelegerea orală intervenită în 1946 între URSS, SUA, Marea Britanie, Franţa şi China referitor la principiul repartiţiei echitabile a locurilor la alegerea membrilor nepermanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU. Din aceeaşi categorie mai face parte şi înţelegerea orală dintre SUA şi Japonia din 1960 şi în virtutea căreia navele mari- time şi aeriene americane, purtătoare de arme nucleare, puteau staţiona pe teritoriul Japoniei.
Denumirea acordurilor orale este gentlemen’s agreements. Doctrina de drept internaţional nu este deloc unanimă atunci când se ia în discuţie natura juridică a acestora: unii le consideră tra- tate (cu aceeaşi valoare juridică, ca şi tratatele scrise),434 alţii dimpotrivă le neagă acest caracter.435
Bunăoară, doctrina anglo-saxonă consideră gentlemen’s agreements ca angajamente de onoare ne- comportând nici o obligaţie juridică directă pentru părţi, deşi le leagă din punct de vedere moral (opinia Institutului american de drept).436 În ce ne priveşte, suntem de părerea că acordurile în formă orală sunt la fel de obligatorii ca şi tratatele în formă scrisă.
Ţinând cont de diferenţele înregistrate în procedura de încheiere a tratatelor orale şi scrise, Convenţiile de la Viena (1969, 1986) se refe-ră doar la cele din urmă. Aceeaşi cale este urmată şi de Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova.437 Cu toate acestea Convenţiile de la Viena în materie de tratate nu neagă forţa juridică a acordurilor orale. Articolul 3 al Convenţiei din 1969 stabileşte: “Faptul că prezenta Convenţie nu se aplică … acordurilor internaţionale, care nu au fost încheiate în formă scrisă, nu aduce vreo atinge-re: a) valorii juridice a unor ase- menea acorduri; b) aplicării în privinţa acestor acorduri a tuturor regulilor enunţate în prezenta Convenţie, cărora ar fi supuse în temeiul dreptului internaţional…”.
Tratatul reprezintă un sistem unic de norme strâns legate între ele. De aceea el trebuie privit ca un tot întreg, în care toate dispoziţiile lui sunt obligatorii pentru părţi. De regulă, structura tratatului este alcătuită din următoarele părţi:
- preambulul (sau introducerea), în care se indică părţile contractante ale tratatului, motivele care au determinat încheierea lui, scopul şi obiectul. Din preambul face parte şi titlul tratatului. Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova distinge titlul tratatului internaţional într-un element aparte al textului tratatului, care conţine denumirea documentului şi, de regulă, părţile şi obiectul reglementării, într-o formulă concisă;438
- partea principală sau dispozitivul tratatului, în care sunt cu-prinse articolele (care pot fi gru- pate în secţiuni, capitole, părţi etc.) şi care constituie conţinutul de bază al prevederilor sale. Ar- ticolele tratatului poartă uneori scurte denumiri, cum ar fi, de pildă, “conţinu-tul şi forma cererii de acordare a asistenţei juridice”, “cheltuieli legate de acordarea asistenţei juridice” (în cazul acor- durilor de asistenţă juridică şi relaţiile juridice în materie civilă, penală şi familială etc.). Aceasta facilitează folosirea textului, mai ales atunci când el are un obiect de reglementare complicat sau este voluminos ca conţinut;
- partea finală sau clauzele finale precizează data şi locul semnării, limba sau limbile în care a fost redactat textul, modalităţile de intrare în vigoare a tratatului, durata de valabilitate etc. Această parte este obligatorie chiar până la intrarea în vigoare a tratatului.
Chinei şi care formula, mai ales, intenţia de a avea o organizaţie mondială; Declaraţia Guvernelor SUA, Marii Britanii şi Canadei din 15 noiembrie 1945, prin care se enunţa programul pe care ele înţelegeau să-l urmeze în folosirea energiei nucleare. În ordinea dată de exemple s-ar mai putea înscrie şi alte texte, adoptate pe marginea întrunirilor şefilor de state şi de guverne şi vizând cele mai variate obiective (de pildă, declaraţiile adoptate la nivelul G 7, devenit între timp G 8 cu ocazia alăturării la acestea a Federaţiei Ruse). Cu alte cu- vinte, este vorba despre nişte declaraţii sau comunicate comune semnate cu ocazia vizitelor la cel mai înalt nivel. La întrebarea dacă sunt aceste documente tratate internaţionale, nu putem să fim atât de categorici ca şi I. Anghel, care le neagă acest caracter. Pentru a identifica care din aceste texte variate ar putea pretinde la calificativul adevărat de tratat, vom recurge la criteriile enunţate de CIJ în hotărârea sa emisă la 19 decembrie 1978 în Cauza platoului continental al Mării Egee. Potrivit Curţii “în dreptul internaţional nu există nici o regulă care ar interzice ca un comunicat comun să constituie un acord internaţional”. Pentru a-i determina această natură, se cuvine “de ţinut cont mai întâi de toate de termenii utilizaţi şi de circumstanţele în care acest comunicat a fost elaborat” (pentru detalii, vezi Droit international public. Recueil de textes: vol. II / Sous la rédaction de Condorelli L., Université de Genève, Faculté de Droit, 1997-1998, p. 129).
O răspândire tot mai largă în practică o capătă anexele la unele tratate. Ele apar astfel ca o parte distinctă a textului tratatului. Prin utilizarea acestora se urmăreşte completarea, detalizarea şi interpreta-rea conţinutului tratatelor. Însă pentru ca anexele să aibă aceeaşi valoare juridică ca şi tratatul, este necesar ca acesta din urmă sau însăşi anexa să cuprindă o menţiune specială des- pre faptul dat. În caz contrar asemenea acte nu vor putea fi calificate ca parte a tratatului.
În strânsă legătură cu forma tratatelor se află şi limba sau limbile în care acestea se încheie, ea reprezentând acel element principal prin intermediul căruia voinţa subiectelor de drept internaţional se materializează în exterior. Anume prin formulele lingvistice utilizate în textul său se manifestă realitatea voinţei participanţilor la relaţiile juridice internaţionale şi se profilează acordul de voinţă a părţilor contractante. Vom aminti că una din deosebirile principale ale tra- tatu-lui internaţional faţă de cutuma internaţională este tocmai aceea că primul există doar ca un acord exprimat în cuvinte şi îmbinate într-un text.
Ca regulă generală tratatele bilaterale sunt perfectate în limbile ambelor părţi contractante. Fiecare din textele tratatului este autentic, adică sunt egale ca valoare juridică. Cu toate acestea părţile, în procesul de executare a tratatului se conduc de textul perfectat în propria lor limbă.
Sunt cazuri însă când părţile, în scopuri de utilitate practică, se abat de la regula generală. Tratatul de arbitraj dintre SUA şi China, din anul 1930, a fost redactat în trei limbi: engleză, chineză şi franceză. Toate textele erau autentice. Însă în caz de divergenţe şi pentru rezolvarea acestora prin interpretare, se recurgea la textul în limba franceză.
De obicei, tratatele multilaterale cu caracter universal se perfectează în limbile oficiale ale ONU: engleza, spaniola, chineza, araba, rusa şi franceza sau în unele dintre acestea într-un singur exemplar. Originalul este transmis spre păstrare depozitarului, iar acesta din urmă le expediază participanţilor copii certificate de pe textul tratatului.