Pin It

1. Consideraţii generale

Principiul de drept internaţional este o prescripţie normativă ce se caracterizează printr-un înalt nivel de abstractizare, dând expresie unei valori internaţionale universal acceptate şi care guvernează conduita subiecților de drept internaţional.

Sistemul principiilor de drept internaţional ar putea fi imaginat, conceptual vorbind, ca fiind format din:

- principiile generale de drept, standarde sau elemente de experienţă juridică, acceptate în ordinea juridică internă a tuturor statelor, chiar dacă nu se regăsesc întotdeauna înscrise în dreptul pozitiv al acestora;

  • principiile fundamentale ale dreptului internaţional, norme de aplicaţie universală, cu nivel maxim de generalitate şi un caracter imperativ, ce dau expresie şi protejează valori internaţionale fundamentale în raporturile dintre subiecții dreptului internaţional;
  • principiile specifice ale dreptului internaţional, valori internaţionale specifice, care au acţiunea limitată la o instituție sau mai multe ale dreptului internaţional, reprezentând nucleele de bază ale acestora.

Principiile dreptului internaţional formează un sistem coerent, în cadrul căruia se stabilesc legături de determinare şi de influenţare reciprocă. Astfel, este firesc ca principiile fundamentale să reprezinte cadrul principal de referinţă pentru principiile specifice, limitele în care pot să apară acestea. Pe de altă parte, includerea unui principiu într-o categorie sau alta nu este imuabilă.

Pe de altă parte, există o legătură directă între sistemul principiilor şi sistemul normelor dreptului internaţional, care, la rândul lor, se structurează într-o ierarhie proprie, mergând de la norme individuale la norme imperative. Concomitent, principiile conţin norme, şi dinamica acestora asigură dinamica conţinutului principiilor, iar pentru celelalte norme, principiile constituie o ,,sursă de inspiraţie” şi, în acelaşi timp, cadrul în care aceste norme pot fi adoptate.

2. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional: importanţă şi caractere

Principiile fundamentale, axa centrală a dreptului internaţional, ce determină conţinutul celorlalte principii, instituţii şi norme, orientarea dreptului internaţional.

Principiile pot fi caracterizate prin:

- maximă generalitate - reprezintă abstractizarea a ceea ce este esenţial din întregul sistem al dreptului internaţional public, având rol diriguitor şi dominant pentru acest sistem - tridimensională, sub aspectul: domeniilor de aplicare, conţinutului juridic, sferei creatorilor şi destinatarilor;

  • aplicaţie universală - rezultatul acordului de voinţă al cvasi-majorităţii statelor, extinzându-se şi la alți subiecți DIP;
  • caracter juridic obligatoriu - se exprimă prin intermediul unor tratate sau cutume;
  • caracter imperativ - sunt norme jus cogens;
  • dau expresie şi protejează o valoare fundamentală în raporturile dintre subiecții DIP.

De remarcat:

- între principii nu se pot face ierarhizări;

- sunt interdependente - în interpretarea şi aplicarea lor, principiile sunt legate între ele şi fiecare principiu trebuie interpretat în contextul celorlalte;

- au caracter dinamic - evoluează în concordanţă cu dinamica relaţiilor internaţionale, a raporturilor pe care le consacră.

Principiile fundamentale sunt consfințite într-un șir de acte internaționale:

  • Carta ONU (1945),
  • Declaraţia Adunării Generale a ONU referitoare la principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta ONU (1970),
  • Actul Final al CSCE de la Helsinki (1975) ş. a.

Se susţine în doctrină şi existenţa altor principii: principiul dezarmării, principiul securităţii colective, principiul solidarităţii internaţionale, principiul bunei-vecinătăţi, principiul primatului dreptului internaţional.

 

3. Principiile fundamentale prevăzute de Declaraţia din 1970

  1. Principiul egalităţii suverane

Statele au drepturi şi obligaţii egale şi sunt membri egali ai comunităţii internaţionale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură.

Suveranitatea - conceptul fundamental al dreptului internaţional, având în vedere că dreptul internaţional este expresia acordului de voinţă realizat între state suverane.

Egalitatea - statele au o capacitate egală de a dobândi drepturi şi obligaţii. Egalitatea are o dimensiune diplomatico-juridică şi o dimensiune economică.

Suveranitatea prezintă câteva caractere:

- indivizibilitate - nu poate fi fragmentată, atributele ei neputând aparţine mai multor titulari;

- inalienabilitate - nu poate fi abandonată sau cedată altor state sau entităţi internaţionale;

- exclusivitate - teritoriul unui stat nu poate fi supus decât unei singure suveranităţi;

- caracter originar şi plenar - suveranitatea aparţine statului şi nu îi este atribuită din afară, iar prerogativele puterii de stat cuprind totalitatea domeniilor de activitate - politic, economic, social etc.

Principiul egalităţii suverane cuprinde, în principal, următoarele elemente:

  1. statele sunt egale din punct de vedere juridic;
  2. fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei suveranităţi;
  3. fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state;
  4. integritatea teritorială şi independenţa politică sunt inviolabile;
  5. fiecare stat are dreptul de a-şi alege şi dezvolta în mod liber sistemul său politic, social, economic şi cultural;
  6. fiecare stat are obligaţia de a se achita pe deplin şi cu bună credinţă de obligaţiile sale internaţionale şi de a trăi în pace cu alte state;
  7. dreptul de a-şi stabili legile proprii, de a defini şi conduce liber relaţiile sale internaţionale, de a aparţine sau nu organizaţiilor internaţionale, de a fi sau nu parte la tratate de alianţă, dreptul de neutralitate.
  8. Principiul autodeterminării

Autodeterminarea reprezintă dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta.

Declaraţia vorbeşte despre ,,principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului de a dispune de ele însele”. Toate popoarele au dreptul de a-şi hotărî statutul lor politic în deplină libertate şi fără amestec din afară şi de a realiza dezvoltarea lor economică, socială şi culturală şi orice stat are obligaţia de a respecta acest drept conform prevederilor Cartei ONU.

De remarcat că titularul acestui drept/principiu este poporul, naţiunea, nu alt subiect de drept internaţional, indiferent dacă sunt constituite în stat sau luptă pentru constituirea unui stat propriu. Acest drept nu poate fi exercitat de o minoritate naţională.

  1. Principiul neamestecului în treburile interne (neimixtiunii)

Timp de secole, intervenţia a fost considerată ca un mijloc licit de conduită
internaţională. Revoluţia Franceză afirmă necesitatea neintervenţiei poporului francez în afacerile interne ale altor popoare şi inadmisibilitatea amestecului unor puteri străine în afacerile interne ale Franţei (art. 119, Constituţia din 1793). Ca reacţie, legitimismul intervenţiei este consacrat de Congresul de la Viena (1815).

Conform principiului formulat, statele au obligaţia de a nu interveni în afacerile care ţin de competenţa naţională a unui stat (care aparţin domeniului rezervat). Este exclusă orice formă de intervenţie, nu doar cea armată, orice formă de ingerinţă sau ameninţare îndreptată împotriva personalităţii unui stat sau împotriva elementelor lui politice, economice, culturale.

Trebuie subliniat că tot mai multe probleme, considerate în trecut ca aparţinând exclusiv competenţei interne a statelor, se plasează astăzi în afara domeniului rezervat, de exemplu: dreptul de intervenţie umanitară.

  1. Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa

Până la semnarea, la 27 august 1928, la Paris, a Pactului Briand-Kellog, războiul era considerat ca normal şi legitim în practica dreptului internaţional.

Conform Cartei ONU ,,toţi membrii organizaţiei se vor abţine în relaţiile lor internaţionale de la recurgerea la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei fie împotriva integrităţii teritoriale şi independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite” (art. 2(4)).

Declaraţia din 1970 arată că războiul de agresiune constituie crimă contra păcii care angajează responsabilitatea statelor în conformitate cu dreptul internaţional.

Dreptul internaţional permite folosirea forţei doar în două situaţii:

  1. folosirea forţei pe baza hotărârii Consiliului de Securitate;
  2. exercitarea dreptului de autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat.
  3. Principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale

Principiul exprimă: obligaţia generală de soluţionare pe cale paşnică a diferendelor internaţionale, dreptul de liberă alegere a mijloacelor de soluţionare.

Carta ONU stipulează: ,,toţi membrii organizaţiei vor soluţiona diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, astfel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie” (art. 2(3)).

Același act indică şi mijloacele de reglementare: tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, organisme sau acorduri regionale, alte mijloace paşnice la alegerea părţilor (art. 33(1)).

Trebuie făcută distincţia între diferend și situaţie:

  • diferend - o neînţelegere între două sau mai multe state care şi-au formulat deja pretenţiile sau contra pretenţiile, poziţiile lor sunt evident delimitate;
  • situaţie - o împrejurare de fapt intervenită între două sau mai multe state, ce produce tensiuni între ele şi care poate evolua sau nu într-un diferend.
  1. Principiul ,,pacta sunt servanda”

Este un principiu apărut încă în antichitate, care inserează îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale.

Fiecare stat are obligaţia de a îndeplini cu bună credinţă obligaţiile asumate conform Cartei ONU, cele care îi incumbă în virtutea principiilor şi normelor general recunoscute ale dreptului internaţional şi cele cuprinse în tratatele la care este parte.

Nu este doar o normă juridică, ci şi una de morală internaţională: statele trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile la care au consimţit liber.

,,Buna credinţă” presupune executarea obligaţiilor fără subterfugii, fără folosirea unor modalităţi incorecte de a ocoli executarea lor.

Principiul se aplică atât tratatului, cât şi cutumei.

Condiţia esenţială: obligaţiile care trebuie executate cu bună credinţă trebuie să fie conforme dreptului internaţional, în speță,  în cazul tratatelor, acestea trebuie să fie licite.

  1. Principiul cooperării

Este un principiu nou care circumscrie obligaţia statelor de a coopera între ele în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, favorizării progresului şi stabilităţii economice internaţionale.

Se datorează multiplicării subiecților de drept internaţional, accentuării interdependenţelor, apariţiei de probleme globale acute care solicită cooperarea tuturor statelor şi găsirea de soluţii internaţionale pentru acestea.

 

4. Principiile fundamentale prevăzute în Actul Final de la Helsinki

  1. Principiul inviolabilităţii frontierelor

Consfințește obligaţia statelor de a se abţine acum şi în viitor de la orice atentat împotriva frontierelor, de la orice cerere sau act de acaparare şi uzurpare a întregului sau a unei părţi a teritoriului oricărui stat independent.

Conform Actului Final, frontierele pot fi însă modificate, în conformitate cu dreptul internaţional, prin mijloace paşnice şi prin acord.

  1. Principiul integrităţii teritoriale

Prevede obligaţia statelor de a se abţine de la orice acţiune incompatibilă cu scopurile şi principiile Cartei ONU împotriva integrităţii teritoriale, independenţei politice sau a unităţii oricărui stat participant şi în special de la orice asemenea acţiune care constituie o folosire a forţei sau o ameninţare cu forţa, precum şi de la a face din teritoriul celuilalt obiectul unei ocupaţii militare sau al altor măsuri de folosire directă sau indirectă a forţei în contradicţie cu dreptul internaţional sau obiectul unei dobândiri prin asemenea măsuri sau prin ameninţarea cu ele.

Se mai prevede că nici o astfel de ocupaţie sau dobândire nu poate fi recunoscută ca legală.

  1. Principiul respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale

Considerat iniţial ca principiu de drept internaţional de ramură şi nu principiu fundamental, susţinându-se că se referă doar la materia populaţiei, principiul respectării drepturilor şi libertăţilor omului a devenit în prezent un imperativ de drept internaţional, având o relevanţă dintre cele mai mari pentru desfăşurarea paşnică a relaţiilor dintre state.

În esenţă, el cuprinde următoarele elemente de bază:

  • obligaţia statelor să respecte standardele internaţionale privind drepturile omului, traducând în viaţa, cu deplină bună credinţă, documentele internaţionale la care sunt părţi, fără nici un fel de discriminări sau diferenţieri între cetăţenii lor;
  • obligaţia statelor de a respecta drepturile şi libertăţile fundamentale, în ansam­blul raporturilor dintre ele; sunt obligaţii interstatale, chiar dacă în principal ele privesc drepturi şi libertăţi ale persoanelor aflate sub jurisdicţia statelor;
  • obligaţia statelor de a coopera pe plan internaţional pentru promovarea drepturilor omului, în cele mai diferite forme, de la mecanismele de supraveghere şi unifor­mizare a aplicării documentelor internaţionale, până la adoptarea de măsuri, în cazul încălcărilor masive şi flagrante, care creează ameninţări ale păcii şi securităţii internaţionale conform Cartei O.N.U.;
  • obligaţia statelor să nu permită nici un fel de încălcare a drepturilor omului, creând mijloace judiciare la îndemâna celor ale căror drepturi au fost încălcate, spre a cere o satisfacţie legitimă, în conformitate cu legea;
  • obligaţia statelor să asigure participarea liberă a tuturor cetăţenilor, fără nici un fel de deosebire, la conducerea treburilor publice şi accesul la orice funcţie în administraţia de stat, în condiţii de egalitate, fără nici un fel de dife­renţieri;
  • obligaţia statelor să recunoască dreptul de proprietate, asigurând respectul acestui drept, de care nimeni nu poate fi lipsit decât pe baza unei juste despăgubiri şi pentru motive de utilitate publică;
  • obligaţia statelor să respecte dreptul la viaţă particulară al fiecărui cetăţean, să interzică orice fel de ingerinţe şi imixtiuni în ceea ce priveşte viaţa de familie, domiciliul cetăţenilor şi respectul onoarei şi reputaţiei acestora;
  • obligaţia statelor să asigure dreptul la liberă circulaţie tuturor cetăţenilor, respectând dreptul oricărei persoane de a părăsi orice ţară inclusiv propria ţară, şi de a reveni în aceasta când consideră necesar;
  • obligaţia statelor să asigure accesul tuturor persoanelor la învăţătură, la informaţie şi la cultură, facilitând dezvoltarea culturală a fiecărui cetăţean;
  • obligaţia statelor să se preocupe de asigurarea pentru toţi oamenii a unui nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii şi bunăstării lor, preocupându-se de adoptarea măsurilor sociale necesare;
  • obligaţia statelor să asigure persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul de a se asocia, de a duce împreună o viaţă spirituală şi de a-şi prezerva identitatea etnică, lingvistică şi religioasă;
  • obligaţia statelor să informeze, cu bună credinţa, forumurile internaţionale în legă­tură cu modul în care respectă şi aplică convenţiile internaţionale privind drepturile omului, manifestând receptivitate faţă de sugestiile şi propu­nerile altor state, faţă de recomandările organismelor internaţionale;
  • obligaţia de a asigura respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în orice documente sau soluţii adoptate în alte domenii ale relaţiilor internaţionale, îndeosebi cele ale dezarmării, mediului, folosirii energiei nucleare şi altele, care pot afecta în cel mai înalt grad valorile umane protejate prin aceste drepturi şi libertăţi.