Efectele tratatelor. Aplicarea lor în spaţiu şi în timp

Încheierea unui tratat internaţional constă în crearea unor situaţii juridice noi, fie că se nasc drepturi şi obligaţii, fie că se modifică sau se sting anumite drepturi şi obligaţii existente deja. Într-un cuvânt, raţiunea încheierii unui tratat este tocmai crearea de efecte juridice, adică angaja- rea părţilor la o anumită conduită obligatorie.

Un tratat îşi produce efectele sale faţă de părţile acestuia în conformitate cu principiul de origine latină pacta sunt servanda, care, potrivit art. 26 din Convenţia de la Viena (1969), este formulat în felul următor: “Orice tratat în vigoare leagă părţile şi trebuie executat de ele cu bună- credinţă”.

Regula pacta sunt servanda este un principiu bine încetăţenit în practica internaţională. În virtutea acesteia, fiecare stat participant la un tratat este obligat:

• să respecte şi să execute întocmai obligaţiile sale decurgând din tratat;
• să nu încheie tratate ce-ar contraveni obiectului şi scopului tratatelor sale încheiate anterior;
• să nu facă abuz de drepturile născute pentru el din tratatul încheiat, adică să nu folosească aceste drepturi în dauna drepturilor şi intereselor legitime ale altor state părţi;
• renunţarea la tratat poate avea loc numai în conformitate cu prevederile dreptului internaţional;
• neexecutarea unui tratat nu poate fi justificată prin invocarea dispoziţiilor de drept intern al statelor părţi.455

În ce priveşte înseşi efectele tratatelor, doctrina diferenţiază în general efectele tratatelor faţă de statele părţi şi efectele tratatelor faţă de statele terţe.456

1. Efectele tratatelor faţă de statele părţi comportă următoarele două situaţii juridice:

• efectele tratatelor faţă de guvernanţi;
• efectele tratatelor faţă de cei guvernaţi.

Efectele tratatelor faţă de guvernanţi implică trei categorii de situaţii:

1. efectele tratatelor faţă de puterea executivă;
2. efectele tratatelor faţă de puterea legislativă;
3. efectele tratatelor faţă de puterea judiciară.

Privitor la efectele tratatelor faţă de puterea executivă, acestea determină obligaţia execu- tivului de a lua măsuri pentru aplicarea tratatelor în ordinea juridică internă. Pe lângă aceasta, executivul mai are şi obligaţia de a publica tratatele, pentru ca ele să fie cunoscute de cetăţeni şi de opinia publică.

Efectele tratatelor faţă de puterea legislativă apar în special în situaţiile în care este necesară adoptarea unor legi pentru ca tratatul să-şi poată produce efectele în ordinea juridică internă.

În ce priveşte efectele tratatelor faţă de organele judiciare, acestea, pe de o parte, pot aplica prevederile lor, după ce-au fost ratificate şi publicate, iar pe de altă parte, ele pot interpreta preve- derile tratatelor la care statul este parte.

Referitor la efectele tratatelor faţă de guvernaţi, în dreptul internaţional prevalează ideea că tratatele nu produc efecte directe faţă de particulari. O dată însă cu încheierea în 1951 şi 1957 a tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene, precum şi prin elaborarea unor instrumente internaţionale ce recunosc în favoarea indivizilor, persoane fizice, dreptul de acces în faţa  unor organe de anchetă sau judiciare internaţionale, în cazul încălcării drepturilor omului prevăzu- te de aceste instrumente, conceptul respectiv a suferit modificări esenţiale. Cu toate acestea, situaţiile specificate nu reprezintă o tendinţă generală de natură să altereze esenţa însăşi a dreptu- lui internaţional, ca drept ce reglementează preponderent raporturi între state suverane.

1. Un grup însemnat de probleme juridice îl reprezintă şi efectele tratatelor asupra statelor terţe. Potrivit 2 pct. 1 lit. h) din Convenţia de la Viena (1969) prin noţiunea de “stat terţ” se înţelege un stat care nu este parte la tratat. În general, în acest domeniu prevalează principiul efectului relativ al tratatelor, împrumutat din dreptul privat intern sub forma regulii de drept roman res inter alios acta nec nocere prodesse potest, ceea ce înseamnă că faţă de terţi tratatele nu produc nici obligaţii şi nici drepturi. În dreptul internaţional, excluderea terţilor din sfera efectelor tratatelor internaţionale decurge direct din principiul egalităţii suverane a statelor, în temeiul căruia acor- dul liber exprimat al fiecărui stat constituie unicul temei legal de dobândire a anumitor drepturi şi de asumare a anumitor obligaţii în raporturile sale cu alte state.

Totodată, chestiunea esenţială care se pune este aceea de a şti dacă tratatele internaţionale produc sau nu efecte faţă de statele terţe. De altfel, chiar prin formularea principiului efectului relativ al tratatelor internaţionale, dată la art. 34 din Convenţia de la Viena (1969), se întrevede o asemenea posibilitate: “Un tratat nu creează nici obligaţii nici drepturi pentru un stat terţ fără consimţământul său”.

Articolul 36 din Convenţia de la Viena (1969) stabileşte două condiţii la întrunirea cărora statele terţe pot dobândi drepturi în virtutea unui tratat:

• dacă părţile la tratat înţeleg, prin asemenea dispoziţii, să confere acest drept, fie statului terţ sau unui grup de state căruia acesta îi aparţine, fie tuturor statelor;
• dacă statul terţ consimte.

Din formularea articolului de mai sus rezultă că consimţământul statului terţ poate fi şi tacit. De exemplu, Carta ONU conferă anumite drepturi pentru statele terţe. În conformitate cu art. 35 din Cartă, unui stat care nu este membru al ONU i se acordă dreptul de a sesiza Consiliul   de Securitate sau Adunarea Generală în legătură cu un diferend la care este parte, cu condiţia acceptării din partea acestuia, în privinţa acelui diferend, a obligaţiilor de rezolvare paşnică a diferendelor prevăzute de Cartă.

În anumite condiţii, statele terţe îşi pot asuma obligaţii prin dispoziţiile unui tratat, la care nu sunt părţi. Pentru aceasta art. 35 al Convenţiei de la Viena (1969) stabileşte două condiţii:

• părţile la tratat să se fi înţeles să creeze o asemenea obligaţie prin dispoziţiile tratatului;
• statul terţ să accepte în mod expres şi în scris această obligaţie.

Expresie a unor derogări de la principiul efectului relativ al tratatelor, practica convenţională consacră existenţa unor înţelegeri internaţionale care creează regimuri juridice general aplicabile, obiective, în interesul comunităţii internaţionale în întreg ansamblul său. Prin aceste tratate sunt stabilite drepturi şi obligaţii valabile şi pentru statele neparticipante la acestea:

• tratatele multilaterale care stabilesc anumite regimuri teritoriale, cum sunt acelea privind neutralitatea unor ţări sau instituirea unor regimuri juridice speciale pentru unele regiuni şi localităţi sau pentru anumite arii geografice mai largi (de exemplu, Actul final al Congresului de la Viena din 1815, prin care s-a stabilit statutul de neutralitate permanentă a Elveţiei sau Tratatul de stat cu Austria din 1955, precum şi cele referitoare la statutul de oraşe libere, ca de pildă Cra- covia (1815) sau oraşul liber Danzing (1919), ori Tratatul de la Washington asupra Antarcticii din 1959, Convenţia prin care au fost neutralizate insulele Aaland din Marea Baltică din 1856);
• tratatele ce stabilesc un anumit regim juridic pentru căile de comunicaţie internaţionale, cum ar fi cele care stabilesc regimul de navigaţie pe fluviile internaţionale (Dunăre, Rin, Congo,

Senegal) sau canalele internaţionale (Convenţia de la Constantinopol relativă la Canalul de Suez (1888), clauzele Tratatului de la Versailles (1919) privind canalul Kiel).

În literatura de drept internaţional sunt menţionate, de asemenea, tratatele multilaterale prin care se instituie o organizaţie internaţională în calitate de subiect nou de drept internaţional. O dată ce o atare entitate este constituită, organelor sale le revine obligaţia să respecte dispoziţiile actului constitutiv, chiar dacă însăşi organizaţia nu are calitatea de parte la acesta, ci doar de obiect al tratatului în cauză.

Alta este însă situaţia statelor terţe vizavi de actele de constituire a organizaţiilor internaţionale. Acestea din urmă în funcţie de specificul fiecăreia, nu beneficiază de unul şi acelaşi grad de opo- zabilitate faţă de statele terţe. Dacă existenţa “obiectivă” a ONU sau a instituţiilor specializate  ale ONU nu este astăzi pusă de către nimeni la îndoială, ea nu poate fi însă extinsă şi asupra organizaţiilor regionale. Exemplul cel mai elocvent în acest sens îl reprezintă cazul fostului CAER şi CEE, care abia printr-un acord intervenit în iunie 1988 s-au văzut recunoscute în mod reci- proc.

Unele tratate internaţionale cuprind stipulaţii speciale în favoarea terţilor. Este vorba în spe- cial de tratatele comerciale care prevăd clauza naţiunii celei mai favorizate. În virtutea acesteia un stat A se angajează faţă de un stat B să-i acorde tratamentul cel mai favorabil pe care îl va fi acordat sau îl va acorda oricărui stat terţ C. Cu alte cuvin-te, se stabileşte o legătură între regimul creat printr-un tratat (A–B) cu un alt regim, mai favorabil, prevăzut de un alt tratat, purtând asu- pra aceluiaşi obiect, însă încheiat cu un alt stat (A–C).

Tratatele internaţionale se aplică în spaţiu şi în timp. Regula generală care acţionează la apli- carea tratatelor în spaţiu constă în răsfrângerea efectelor acestora asupra ansamblului teritoriului statelor părţi. De regulă, între sfera de aplicare în spaţiu a unui tratat şi întinderea teritorială      a statelor părţi la acesta, există o coincidenţă perfectă. Convenţia de la Viena (1969) în art. 29 stabileşte: “Dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenţie diferită sau dacă aceasta nu este stabilită pe altă cale, un tratat leagă fiecare din părţi cu privire la întregul său teritoriu”.

De la această regulă fac excepţie aşa-numitele tratate localizate, care îşi produc efectele nu- mai într-o anumită zonă teritorială a statului.457 Din categoria unor asemenea tratate fac parte acordurile de stabilire a frontierelor, acordurile de creare a unor servituţi asemănătoare celor din dreptul civil, prin care se acordă drepturi de tranzit prin teritoriul statului, de utilizare a apelor sau a păşunilor.

O serie de tratate stabilesc regimuri juridice aplicabile unor anu-mite zone geografice sau spaţii precis identificate, situate dincolo de limitele suveranităţii statelor părţi la acestea (de pildă, Tratatul de la Washington asupra Antarcticii (1959), Acordul privind activitatea statelor pe Lună sau alte corpuri cereşti (1979), Tratatul privind interzicerea plasării de arme nucleare şi alte arme de distrugere în masă în zona internaţională a spaţiilor submarine (1970) etc.).

Încă o excepţie de la regula aplicării teritoriale a tratatelor internaţionale este şi aceea prin care se creează o organizaţie internaţională. Dispoziţiile acestor trate nu se aplică pe teritoriul statelor participante la organizaţie.

În ceea ce priveşte aplicarea în timp a tratatelor, este în general admis principiul că tratatele sunt obligatorii pentru părţi din momentul în care angajamentele statelor au fost legal perfectate şi până când tratatul, în condiţiile prevăzute de dreptul internaţional, încetează să-şi producă efectele.

Tratatul internaţional, la fel ca şi legea în dreptul intern, n-are forţă retroactivă. Potrivit art. 28 din Convenţia de la Viena: “Dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenţie diferită sau aceasta nu este stabilită pe altă cale, dispoziţiile unui tratat nu leagă o parte în ce priveşte un act sau fapt anterior datei intrării în vigoare a acestui tratat faţă de această parte sau în ce priveşte o situaţie care încetase să existe la acea dată”.

După cum reiese şi din formularea de mai sus, nimic nu împiedică statele părţi la un tratat să deroge de la regula neretroactivităţii, cu condiţia ca această derogare să rezulte din clauzele tratatului.458 Cea mai cunoscută excepţie de la principiul neretroactivităţii o constituie Tratatul de la Washington din 8 mai 1871, prin care, în Cauza Alabama, SUA şi Marea Britanie au convenit să supună arbitrajului fapte care se produseseră în timpul războiului de secesiune din SUA din anii 1862-1865.

Un aspect special al aplicării tratatelor în timp este cel al tratatelor concurente (sau succesive în timp), ce impune examinarea situaţiilor de conflict între dispoziţiile unor tratate, cu acelaşi obiect, intervenite succesiv între aceleaşi părţi. Regulile destinate rezolvării acestor dificultăţi fac obiec- tul art. 30 al Convenţiei de la Viena (1969), care s-a lăsat inspirat de soluţiile reţinute de practica convenţională internaţională:

1. în primul rând, în virtutea principiului autonomiei de voinţă, părţile unui tratat pot indica că acesta este subordonat unui alt tratat, anterior sau posterior, astfel încât dispoziţiile celui din urmă se vor aplica cu precădere (art. 30 pct. 2);
2. în al doilea rând, fiind în situaţia a două tratate cu un obiect identic şi în cazul în care nu toate părţile contractante ale tratatului anterior ar fi părţi şi la tratatul posterior prin aplicarea principiului efectului relativ al tratatelor, fiecare din părţi nu va fi legată vizavi de cealaltă decât prin intermediul tratatului la care ambele sunt părţi. În aceste condiţii va exista o pluralitate de comunităţi contractuale, prima fiind alcătuită din statele părţi la ambele tratate, cea de-a doua fiind constituită din statele legate prin intermediul primului tratat, iar cea de-a treia nefiind legată decât în baza tratatului posterior (art. 30 pct. 4);
3. în virtutea bine cunoscute reguli lex posterior derogat priori, atunci când toate părţile contrac- tante la tratatul posterior sunt de asemenea părţi la tratatul anterior, acesta din urmă va continua să se aplice doar în măsura în care dispoziţiile sale sunt compatibile cu cele ale primului (art. 30 pct. 2).

Soluţii diferite de la această regulă s-au dat în cazul unor tratate bilaterale intervenite în-  tre statele care, în acelaşi timp, sunt părţi şi la un tratat multilateral asupra aceleiaşi materii. Este, de pildă, cazul Convenţiei de la Viena (1963) cu privire la relaţiile consulare, care prin art. 73 stabileşte că dispoziţiile particulare din tratatele bilaterale (convenţiile consulare) se aplică   în locul prevederilor generale ale convenţiei, indiferent dacă acordurile respective au intervenit înainte sau după încheierea acesteia.

O situaţie similară a fost adoptată şi în cazul Acordului General pentru Tarife şi Comerţ din 30 octombrie 1947, prin ale cărui dispoziţii de la regimul general al clauzei naţiunii celei mai favorizate stabilită de Acord sunt exceptate uniunile vamale, zonele de liber schimb şi convenţiile bilaterale privind micul trafic de frontieră.

În privinţa gradului diferit de autoritate care se poate stabili între dispoziţiile unor tratate succesive, Carta ONU stabileşte prioritatea sa asupra oricăror tratate încheiate între membrii organizaţiei (art. 103).