Drept

Interpretarea unui tratat reprezintă operaţiunea intelectuală prin care se determină sensul unui cuvânt sau al unei expresii, se lămuresc exprimările ambigue sau obscure ale unei dispoziţii. Obiectul interpretării unui tratat internaţional este limpezirea clauzelor sale neclare, iar scopul ei este de a stabili “voinţa comună” a părţilor contractante cu privire la dispoziţiile tratatului la momentul redactării textului. Convenţia de la Viena (1969) consacră interpretării tratatelor trei articole: 31, 32 şi 33.

În legătură cu operaţiunea de interpretare, au relevanţă aspectele referitoare la: A. Modurile de interpretare; B. Regulile de interpretare; C. Mijloacele complementare de interpretare.

1. Din punctul de vedere al modurilor de interpretare, distingem: a) interpretarea internaţională; şi b) interpretarea internă.

1. Interpretarea internaţională în dependenţă de autoritatea competentă pentru interpretarea unui tratat internaţional, poate fi:

• interpretarea făcută de părţile contractante ale tratatului;
• interpretarea jurisdicţională, care este efectuată de tribunalele arbitrale sau instanţele de judecată internaţionale (de pildă, CIJ, CJCE);
• interpretarea făcută de către organizaţiile internaţionale.

Interpretarea făcută de părţile contractante are o forţă deosebită în raport cu celelalte interpretări. Ea poartă denumirea de interpretare autentică. Interpretarea autentică îmbracă două forme: 1) interpretarea expresă, care este făcută de părţile contractante la momentul încheierii tratatului; se poate face prin clauze interpretative înscrise în însuşi cuprinsul tratatului, conţinând definiţia unor termeni folosiţi, prin acte adiţionale sau scrisori interpretative semnate în acelaşi timp cu tratatul şi pe calea unor acorduri interpretative încheiate concomitent cu actul interpre- tat sau ulterioare acestuia. La toate acestea se mai adaugă şi situaţia când prin anumite înţelegeri internaţionale se constituie un organ special, de pildă, o comisie mixtă, care va avea ca scop rezol- va-rea problemelor legate de interpretarea unui tratat; şi 2) interpretarea tacită, adică cea care decurge din practica concordantă a statelor în aplicarea prevederilor unui tratat internaţional.

Interpretarea unui tratat făcută printr-un act internaţional se impune părţilor cu aceeaşi forţă juridică precum însuşi tratatul.

Interpretarea jurisdicţională. Dacă părţile nu se pot pune de acord asupra interpretării tra- tatului internaţional, ele pot supune diferendul arbitrajului internaţional sau CIJ. Interpretarea dată de un tribunal arbitral internaţional sau de CIJ are forţă obligatorie numai pentru părţile în diferend şi priveşte numai cauza supusă reglementării.

Organizaţiile internaţionale sunt în drept să interpreteze dispoziţiile actelor lor constitutive, tratatele la care organizaţia este parte, precum şi tratatele în legătură cu care se pot pronunţa, în temeiul atri- buţiilor lor specifice. În ceea ce priveşte interpretarea de către organizaţiile internaţionale, trebuie ţinut seama totodată de lipsa caracterului obligatoriu al actelor (rezoluţiilor) de interpretare ale acestora.

1. Interpretarea internă a tratatelor poate consta dintr-o interpretare guvernamentală internă, făcută de autorităţile publice guvernamentale, de regulă, competente în domeniul relaţiilor ex- terne (ministerele de externe ale statelor părţi) sau dintr-o interpretare jurisdicţională internă, efectuată de către instanţele de judecată ale statelor părţi. Interpretarea internă nu se impune decât organelor statului în cauză şi nu altor state părţi la
   1. Regulile de interpretare. Convenţia de la Viena (1969) a codificat principalele reguli de interpretare a tratatelor internaţionale. Astfel, în conformitate cu 31 pct. 1 “Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună-credinţă potrivit sensului obişnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său”.

După cum reiese din dispoziţia articolului citat, regulile de interpretare ale unui tratat internaţional cuprind următoarele principii esenţiale:

• principiul bunei-credinţe, care cere ca interpretarea să aibă în vedere ceea ce părţile au avut de gând să spună în realitate;
• principiul sensului obişnuit al termenilor tratatului, ceea ce înseamnă că la interpretare trebuie reţinută semnificaţia uzuală a cuvintelor, afară de cazurile când acestea, după cum precizează art. 31 pct. 4, sunt utilizate într-un sens special;
• interpretarea termenilor tratatului trebuie să se facă în contextul lor. Aceasta înseamnă că la interpretarea unui tratat trebuie avută în vedere fraza în care figurează termenul respectiv, alineatul în care se găseşte termenul în cauză, o anumită parte a textului tratatului sau chiar textul tratatului în întregul său. Textul tratatului, după cum ştim, cuprinde atât preambulul acestuia, cât şi eventualele sale anexe. Totodată, după cum precizează art. 31 pct. 2 din Convenţia de la Viena (1969), textul unui tratat nu poate fi disociat de contextul său, care cuprinde orice alte acorduri, intervenite între toate părţile unui tratat ori între unele din acestea, cu prilejul încheierii tratatului sau având legătură cu tratatul. O dată cu contextul, se va ţine seama, de asemenea, de eventua- lele acorduri intervenite ulterior între părţi cu privire la interpretarea tratatului sau la aplicarea dispoziţiilor sale, de orice practică urmată ulterior în aplicarea tratatului prin care este stabilit acordul părţilor în privinţa interpretării tratatului, precum şi de alte reguli pertinente de drept internaţional, aplicabile relaţiilor dintre părţi (Convenţia din 1969, art. 31 pct. 3);

• interpretarea tratatului în lumina obiectlui şi scopului său. Aceasta presupune raportarea interpretării la sensurile şi scopurile pe care părţile le-au avut în vedere la încheierea tratatului în cauză. Nu se admite o interpretare contrară obiectului şi scopului tratatului.

Aceste reguli de interpretare au un caracter general şi se aplică tuturor tratatelor internaţionale.

Pe lângă regulile generale de interpretare, codificate de Convenţia de la Viena (1969), practica convenţională internaţională mai cunoaşte şi alte reguli de interpretare, principalele din ele fiind:

• regula sensului clar, care înseamnă că nu trebuie interpretate dispoziţiile unui tratat care au un sens clar. Scopul interpretării este de a lămuri ceea ce nu este clar, însă nu ceea ce este clar;
• regula neadmiterii interpretării termenilor tratatului în sens absurd sau neraţional, adică inter- pretarea lui în contradicţie atât cu contextul tratatului, cât şi cu obiectul şi scopul acestuia;
• regula efectului util. Ea cere ca interpretarea oricărui termen sau a oricărei dispoziţii a trata- tului să se facă astfel încât să producă un efect util asupra aplicării tratatului, dar nu să-l facă fără efect, adică nul. Cunoscutul savant Emerich de Vattel considera că “interpretarea care ar face un act inutil şi fără obiect nu poate să fie admisă”.464
  1. În cazurile în care interpretarea dată conform regulilor generale de interpretare, prevăzute la art. 31 din Convenţia de la Viena (1969), lasă sensul ambiguu sau obscur, ori conduce la un rezultat vădit absurd sau neraţional, se poate face apel la mijloacele complementare de interpretare, prescrise la 32 din Convenţie (1969), cum ar fi: a) lucrările pregătitoare; şi b) împrejurările în care a fost încheiat tratatul.

1. în categoria “lucrărilor pregătitoare” intră proiectele de text prezentate de părţi în cursul negocierilor, intervenţiile orale sau scrise ale participanţilor, diverse amendamente propuse sau respinse ;
2. în ceea ce priveşte determinarea “împrejurărilor în care a fost încheiat tratatul”, acestea pot prezenta uneori dificultăţi Dacă uneori aceste împrejurări au fost luate în considerare de CIJ (bunăoară, în Cauza privind Africa de Sud-Vest, pentru interpretarea mandatului Africii de Sud, Curtea a considerat că trebuie să se ţină cont exclusiv de situaţia existentă în 1920, evoluţia ulterioară fiind “fără pertinenţă”),465 în alte împrejurări aceeaşi instanţă a statuat că “orice instru- ment internaţional trebuie să fie interpretat şi aplicat în cadrul ansamblului sistemului juridic în vigoare în momentul în care interpretarea a avut loc”.466

Dacă ne referim la interpretarea unor tratate care sunt redactate în două sau mai multe limbi, prima cerinţă înaintată faţă de acestea este stabilirea statutului diferitelor texte ale acestor tratate. De obicei, se face distincţia între texte cu autoritate inegală şi texte care au valoare egală. În cazul textelor care au autoritate inegală, prevalează textul având o valoare superioară.

Textele tratatelor internaţionale pot fi autentice, oficiale,467 precum şi pot cuprinde traducerile lor oficiale, ultimele fiind făcute fie de autorităţile guvernamentale ale părţilor contractante, fie de către o organizaţie interguvernamentală.

Pentru interpretarea tratatului internaţional redactat în două sau mai multe limbi are importanţă textul (textele) său autentic. Este autentic acel text al tratatului, în care acesta a fost autentificat. Textele autentice ale unui tratat internaţional redactat în două sau mai multe limbi sunt egale ca valoare juridică, cu excepţia cazurilor în care însuşi tratatul dispune sau părţile    au convenit pe altă cale că, în caz de divergenţe, unul din texte are precădere [art. 33 pct. 1 din Convenţia de la Viena (1969)]. În practică, compararea textelor poate duce la apariţia unor sen- suri diferite ale termenilor echivalenţi în diverse limbi, fapt ce ridică probleme de interpretare. În acest caz se va adopta: sensul care, ţinându-se seama de obiectul şi scopul tratatului, împacă (conciliază) cel mai bine aceste texte (Convenţia din 1969, art. 33 pct. 4); sensul termenilor în limba în care s-a negociat şi redactat textul tratatului; se va da preferinţă textului clar în detri- mentul textului obscur; se va face referire la lucrările pregătitoare; se va lua în considerare uneori textul favorabil părţii care este obligată etc.