Recunoaşterea universală a drepturilor, departe de a fi o întâmplare fericită, este rodul evoluţiei umanităţii, a unui demers care se găseşte în diferite măsuri, mai clar sau mai puţin clar exprimate, în toate curentele de gândire, în toate religiile şi în toate revoluţiile.
Dreptul internaţional al drepturilor omului este o ramură relativ recentă a dreptului internaţional public, care s-a dezvoltat în special în procesul conturării şi afirmării principiului fundamental al respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire, conştiinţă, religie sau convingere, astfel cum a fost înscris în Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa din 1975.468
Dreptul internaţional contemporan al drepturilor omului diferă în mod substanţial de antecedentele sale istorice prin aceea că astăzi oamenii sunt consideraţi a avea drepturi garantate internaţional ca persoane individuale şi nu numai ca cetăţeni ai unui anume stat. Drepturile omului şi protecţia lor a parcurs un itinerar lung al istoriei. De la condiţia de sclav din epoca antică şi medievală se evoluează până la participant al relaţiilor internaţionale în condiţii procedurale egale cu statul, subiect originar şi deplin în drepturi, în faţa unei jurisdicţii internaţionale în obiectivul căreia intră protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.469 Totuşi, această evoluţie nu ne permite să oferim persoanei fizice statutul de subiect al dreptului internaţional public, atât timp cât aceasta nu este titular de drepturi şi obligaţii de drept internaţional public şi nu are competenţă să creeze norme de drept internaţional.
Acum există un număr impunător de instituţii internaţionale în a căror jurisdicţie intră protecţia persoanelor fizice împotriva încălcărilor săvârşite de statele ai căror cetăţeni sunt, pre- cum şi de oricare alte state. Această evoluţie a generat un climat politic în cadrul căruia protecţia drepturilor omului a devenit unul dintre cele mai importante subiecte ale discursului politic internaţional contemporan, implicând guverne, organizaţii interguvernamentale şi o vastă reţea internaţională de organizaţii neguvernamentale.
În acest moment suntem martorii unei revoluţii în domeniul drepturilor omului în curs de desfăşurare. Se înregistrează multe rezultate pozitive, care însă rămân a fi consolidate. Societatea internaţională se poate lăuda astăzi cu un corp serios de reglementări internaţionale în domeniul drepturilor omului şi instituţiile chemate să le pună în aplicare sunt în permanentă fortificare.470 Pentru aceste motive, putem afirma cu toată certitudinea că instituţia protecţiei internaţionale a drepturilor şi libertăţilor a atins astăzi maturitatea unei ramuri a dreptului internaţional public, distinctă prin particularităţile, subiectele, izvoarele şi principiile sale.
Prin urmare, dreptul internaţional al drepturilor omului (DIDO) constituie un ansamblu de norme şi principii de natură convenţională şi/sau cutumiară care reglementează conduita statelor pentru asigurarea respectării şi protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale fără discrimi- nare atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război, precum şi care stabilesc răspunderea pentru încălcarea acestora. Este evident că conţinutul acestor norme şi principii îl formează obligaţia sta- telor, fundamentată în Carta ONU,471 de a respecta drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale tuturor persoanelor fără distincţie de rasă, sex, limbă şi religie. În plus, o serie de particularităţi caracterizează şi îi conferă individualitate acestei ramuri:
- Preponderenţa normelor imperative. DIDO este o ramură constituită preponderent din norme imperative care stabilesc obligaţii fundamentale opozabile erga omnes pentru întreaga comunitate internaţională. Astfel ele devin obligatorii pentru toate statele, inclusiv pentru cele care nu şi-au exprimat în acest scop acordul Această particularitate denotă convergenţa acestei ramuri cu dreptul internaţional umanitar care în mod similar instituie obligaţii imperative pentru toate statele, având acelaşi scop principal – protecţia fiinţei umane. Caracterul imperativ al normelor DIDO rezultă şi din acceptarea lor de către majoritatea statelor, ceea ce explică numărul mare de semnări, ratificări, aderări la convenţiile internaţionale în materia drepturilor omului.
- Formularea unor standarde în domeniul drepturilor DIDO se caracterizează prin aceea că pe plan internaţional sunt elaborate atât standardele drepturilor şi libertăţilor omului pe care statele se obligă să le introducă în ordinele lor juridice naţionale, cât şi sunt instituite proceduri de control asupra respectării acestora şi soluţionării diferendelor apărute din încălcarea de către state a obligaţiilor lor internaţionale asumate în domeniul respectiv.
- Superioritatea normelor dreptului internaţional al drepturilor omului faţă de prevederile dreptului naţional. Această regulă rezultă din articolul 4, 2, al Constituţiei Republicii Moldova, potrivit căruia dacă există neconcordanţe între tratatele internaţionale cu privire la drepturile fundamen- tale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale. Cu toate acestea, este interesantă interpretarea dată de Curtea Constituţională a Republicii Moldova acestui articol constituţional, potrivit căreia „tratatele internaţionale au prio- ritate numai asupra legilor interne, dar nu şi asupra normelor constituţionale.472
- Efectul direct al normelor DIDO în dreptul intern. Majoritatea normele DIDO au fost codifi- cate în tratate internaţionale care prin natura lor sunt de aplicabilitate directă, deoarece vizează destinatari concreţi – persoane particulare, fizice sau juridice, şi pentru a fi aplicate în ordinea juridică internă a statelor care le-au acceptat nu necesită vreun act de implementare sau trans- punere.473 În acest sens, articolul 1 din Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale din 1950 (CEDO) prevede că Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al acestei convenţii. În plus, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova recomandă instanţelor de judecată naţionale la examinarea cauzelor „să verifice dacă legea sau actul, care urmează a fi apli- cat şi care reglementează drepturi şi libertăţi garantate de CEDO, sunt compatibile cu prevederile acesteia, iar în caz de incompatibilitate instanţa va aplica direct prevederile CEDO, menţionând acest fapt în hotărârea sa”.474 În acelaşi spirit, dacă „legea naţională nu prevede dreptul la re- curs efectiv în privinţa încălcării unui anumit drept prevăzut de Convenţie, instanţa de judecată urmează să primească plângerea respectivă şi să soluţioneze cauza conform procedurii civile sau penale, aplicând direct prevederile CEDO”.475
- Interzicerea sau condiţionarea rezervelor. În materia drepturilor omului rezervele la tratatele internaţionale trebuie să se aplice cu o stricteţe deosebită, deoarece ele pot cauza prejudiciu însuşi principiului protecţiei drepturilor omului pe bază nediscriminatorie, iar potrivit Convenţiei asu- pra dreptului tratatelor din 1969 „rezervele nu sunt admise în cazul în care ele sunt incompatibile cu obiectul şi scopurile tratatelor”.476 Chiar şi dacă unele tratate admit rezerve, aplicarea lor este substanţial subordonată unor condiţii. De exemplu, articolul 57 al CEDO autorizează statele să formuleze o rezervă doar dacă:
- este formulată în momentul semnării Convenţiei sau depunerii instrumentului de ratificare,
- ea se referă la o anumită dispoziţie din Convenţie,
- există o lege în vigoare pe teritoriul statului care nu este conformă cu acea dispoziţie convenţională,
- statul prezintă o scurtă expunere a legii în cauză,
- rezerva nu este generală.
- Prezenţa clauzelor facultative la instrumentele internaţionale în domeniul drepturilor Cu scopul măririi maximale a numărului de participanţi la convenţiile internaţionale, în ele se conţin articole facultative sau sunt adoptate protocoale facultative pe marginea celor mai discutabile chestiuni politico-juridice. Respectiv statele acceptă fără dificultăţi şi rezerve textul de bază al convenţiei şi îşi rezervă facultatea de a accepta în orice moment ulterior clauzele sensibile care au constituit obiectul ezitărilor sale anterioare. În acest context se înscriu cele două Protocoale facultative la Pactul cu privire la drepturile civile şi politice, respectiv din 1966 şi 1989, Protocolul facultativ la Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante din 2002, Protocolul facultativ la Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei din 1999, cele două Protocoale facultative la Convenţia cu privire la drepturile copilului, privind implicarea copiilor în conflictele armate din 2000 şi privind traficul de copii, prostituţia şi pornografia infantilă din 2000, Protocolul facultativ la Convenţia cu privire la drepturile persoanelor handicapate din 2006, Protocolul facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale din 2008 sau cele 14 Protocoale facultative la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Aplicarea pe termen nelimitat a convenţiilor internaţionale în domeniul drepturilor omului. Multe convenţii în materia drepturilor omului sunt fără termen şi în anumite convenţii nu se conţin ar- ticole cu privire la denunţare. Aceasta se explică prin faptul că drepturile şi libertăţile fundamen- tale ale omului trebuie să fie respectate necondiţionat, inclusiv în perioada conflictelor militare sau în circumstanţe extraordinare.
- Prezenţa mecanismelor instituţionalizate de monitorizare a respectării normelor DIDO. Practic ma- joritatea convenţiilor în materia drepturilor omului prevăd norme care instituie un control asu- pra aplicării sau respectării conforme a normelor consacrate fie pe calea prezentării şi examinării rapoartelor periodice din partea statelor-părţi, fie pe cale examinării plângerilor din partea par- ticularilor care se pretind victime ale unor încălcări, fie pe cale deplasărilor pe teren. De cele mai dese ori aceste mecanisme sunt de natură convenţională, ca de exemplu Comitetul ONU a drepturilor omului, creat prin Pactul cu privire la drepturile civile şi politice din 1966, Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, creat prin Convenţia internaţională asupra eliminării tu- turor formelor de discriminare rasială din 1965, Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei, creat prin Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei din 1979, Comitetul pentru drepturile copilului, creat prin Convenţia cu privire la drepturile copilului din 1989, Comitetul împotriva torturii, creat prin Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante din 1984, Curtea europeană a drepturilor omului, creată prin Convenţia europeană a drepturilor omului din 1950 ş.a.
- Subsidiaritatea mecanismelor internaţionale de control asupra aplicării din partea statelor a instru- mentelor internaţionale. Această particularitate rezultă din faptul că garantarea şi respectarea drep- turilor şi libertăţilor fundamentale recunoscute revine în primul rând autorităţilor statului şi nu- mai după ce acestea nu au luat măsurile prin care să asigure efectivitatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale sau nu au remediat situaţia victimelor, intervin mecanisme şi organe jurisdicţionale internaţionale. În acest sens, Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie privind aplicarea în practica judiciară de către instanţe a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, 17 din 19.06.2000 precizează că „sarcina primordială cu privire la aplicarea CEDO revine instanţelor naţionale nu Curţii Europene a Drepturilor Omului”, care în principiu intervine doar cu titlu subsidiar, în special, atunci când dreptul intern nu oferă recursuri efective contra situaţiilor de încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute de Convenţia europeană.