Drept

Izvoarele dreptului internaţional al drepturilor omului reprezintă manifestările normative ale cooperării instituţionale ale statelor, consolidate sub forul organizaţiilor interguvernamentale cu competenţe în domeniul reglementării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Astfel dreptul internaţional al drepturilor omului dispune de un sistem de izvoare, constituit dintr-un ansamblu preponderent de surse convenţionale, dar şi cutumiare, care reglementează întinderea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, obligaţia statelor de protecţie, precum şi mecanismele internaţionale chemate să monitorizeze modul în care statele realizează această obligaţie. Această definiţie conturează sursele tradiţionale ale dreptului internaţional public – tratatul şi cutuma internaţională. Prin urmare, izvoarele convenţionale sunt formate din pacte, convenţii, protocoale, tratate, acorduri sau alte instrumente juridice adoptate pe plan universal sau regional şi ratificate de state pentru a garanta şi asigura beneficiul unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului. Dreptul comun în materie este constituit de Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, care reglementează modalitatea de asumare a angajamentelor de respectarea a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului de către state. De fapt, DIDO cuprinde norme şi principii formate în marea lor majoritate pe calea încheierii tratatelor internaţionale multilaterale cu caracter universal sau regional. Cele mai importante convenţii internaţionale cu caracter de universalitate în materia drepturilor omului sunt:

• Convenţia pentru reprimarea şi prevenirea crimei de genocid din 9 decembrie 1948,
• Convenţia privind statutul refugiaţilor din 28 iulie 1951,
• Convenţia cu privire la egalitatea remunerării din 1951,
• Convenţia privind drepturile politice a femeilor din 20 decembrie 1952,
• Convenţia cu privire la lupta contra discriminării în domeniul învăţământului din 14 decembrie 1960,
• Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966,
• Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale din 16 decem- brie 1966,
• Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 21 decembrie 1965,
• Convenţia privind reprimarea crimei de apartheid din 1973,
• Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei din 18 decem- brie 1979,
• Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante din 10 decembrie 1984,
• Convenţia cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989,
• Convenţia cu privire la popoarele indigene şi tribale din 1989,
• Convenţia cu privire la drepturile persoanelor handicapate din 13 decembrie 2006.

După cum a demonstrat evoluţia progresivă a dreptului internaţional, aceasta se datorează în cea mai mare parte eforturilor şi voinţei statelor exprimate în cadrul unor cooperări regionale, care presupune un cadru politic mai degajat şi de mai mare încredere, susţinut de o cunoaştere mai bună a peisajului local şi a particularităţilor regionale. Un astfel de domeniu sensibil cum este protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cooperarea regională oferă cele mai prompte şi potrivite soluţii. Unele dintre ele au fost materializate prin:

• Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale din 4 noiembrie 1950,
• Convenţia americană a drepturilor omului din 22 noiembrie 1969,
• Convenţia europeană pentru protecţia persoanelor faţă de prelucrarea automatizată a date- lor cu caracter personal din 28 ianuarie1981,
• Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor din 1981,
• Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante din 26 noiembrie 1987
• Convenţia-cadru europeană pentru protecţia minorităţilor naţionale din 10 noiembrie 1994.
• Convenţia europeană asupra exercitării drepturilor copiilor din 25 ianuarie 1996,
• Carta socială europeană (revizuită) din 5 mai 1996,
• Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicările biologiei şi a medicinii: Convenţia asupra drepturilor omului şi a biomedicinii din 4 aprilie 1997,
• Convenţia europeană cu privire la cetăţenie din 6 noiembrie 1997,
• Convenţia europeană cu privire la protecţia copiilor conta exploatării şi abuzurilor sexuale din 25 octombrie 2007 ş.a.

În afară de de criteriul de clasificare precitat (aria de aplicale) tratatele internaţionale din acest domeniu mai pot fi grupate în dependenţă de vocaţia convenţiilor de a viza ansamblul drepturilor şi libertăţilor fundamentale recunoscute sau protecţia unor categorii de persoane (femei, copii, refugiaţi, minorităţi, persoane handicapate, persoane în vârstă) ori specificitatea protecţiei unei categorii de drepturi (politice, economice, sociale), sau în fine de a interzice o anumită conduită pusă în sarcina statelor (discriminare, tortură, tratatmente, pedepse, crude, inumane, degradante, genocidul, apatheidul, expulzări colective).477

Izvoarele cutumiare ale dreptului internaţional al drepturilor omului sunt conturate de o practică îndelungată (obiceiul juridic conştientizat), necontestată şi neîntreruptă şi acceptată de state ca fiind obligatorie (opinio juris). Drept exemplu pot servi practica egalităţii şi nediscriminării sau principiul aplicării de soluţii identice la situaţii identice, interdicţia sclaviei, a muncii forţate etc. Cu toate acestea, în prezent rolul cutumei este nesemnificativ în reglementarea relaţiilor internaţionale în materie, deoarece ramura respectivă este codificată.

Pe de altă parte, specificul ramurii cercetate nu ne permite ignorarea altor surse, deşi neobligatorii din punct de vedere al dreptului internaţional public, dar importante prin substanţa reglementării. Acestea sunt: izvoarele jurisprudenţiale, actele unilaterale ale organizaţiilor internaţionale, legislaţia naţională şi principiile ramurale.

Izvoarele jurisprudenţiale ale dreptului internaţional al drepturilor omului sunt soluţiile judi- ciare determinate de aplicarea unui instrument juridic la cazuri concrete prin actul de jurisdicţie al unei instanţe internaţionale. Deosebit de importante, diverse şi eficiente pentru protecţia efectivă a drepturilor omului, aceste surse contribuie în mod determinant la definirea şi interpretarea paletei de drepturi şi libertăţi consacrate în izvoarele juridice. Evident o hotărâre a unei jurisdicţii internaţionale nu are forţă obligatorie478 decât pentru părţile în cauză şi numai pentru cauza pe care o soluţionează.479 Distingem două categorii de izvoare jurisprudenţiale: prima reprezentată de practica judiciară a jurisdicţiilor specializate, cum este Curtea europeană a drepturilor omului de la Strasbourg, a doua – reprezentată de practica judiciară a jurisdicţiilor internaţionale cu competenţă generală – Curtea Internaţională de Justiţiei de la Haga.

Actele unilaterale ale organizaţiilor internaţionale. Acestea sunt instrumentele cu caracter cvasijuridic sau cu caracter exclusiv politic, prin natura lor acte de recomandare şi deseori stau la baza tratatelor adoptate, care atribuie dispoziţiilor respective caracterul de obligativitate. Ele sunt extrem de variate şi reflectă viziunea comunităţii internaţionale asupra anumitor chestiuni în materia drepturilor omului, concentrată sectorial în vectorii care sunt promovaţi de organizaţiile internaţionale cu competenţe în materia drepturilor omului. Prin natura lor ele determină politica organizaţiei emitente, iar statele-membre nu fac decât să o promoveze. Astfel la această categorie se referă rezoluţiile, declaraţiile, recomandările organelor Organizaţiei Naţiunilor Unite, UNESCO, Consiliului Europei sau actele Confeinţelor internaţionalr în materia drepturilor omului. Fără îndoială, cele mai numeroase şi pertinente sunt actele Adunării Generale a ONU, prin care:

• Declaraţia asupra eliminării tuturor formelor de intoleranţă şi discriminare bazată pe reli- gie sau convingere din 25 noiembrie 1981,
• Declaraţia asupra protecţiei femeilor şi copiilor în perioada de urgenţă sau conflict armat din 14 decembrie 1974,
• Declaraţia asupra drepturilor persoanelor handicapate din 9 decembrie 1975,
• Declaraţia asupra rasei şi prejudecăţilor rasiale din 27 noiembrie 1978,
• Declaraţia drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice, religioase sau lingvistice din 18 decembrie 1992,
• Declaraţia asupra eliminării violenţei faţă de femei din 20 decembrie 1993,

• Declaraţia Mileniului din 8 septembrie 2000,
• Declaraţia asupra drepturilor popoarelor autohtone din 13 septembrie 2007 ş.a.

Legislaţia naţională. După cum rezultă din subsidiaritatea mecanismelor internaţionale de protecţie a drepturilor omului, sarcina primordială de protecţie a persoanelor, aflate sub jurisdicţia sa, îi revine statului, care este obligat să asigure buna funcţionare a autorităţilor sale, prin imple- mentarea unei legislaţii eficiente şi recursuri efective, orientate spre standardele internaţionale de protecţie şi cele mai bune practici ân domeniu. Prin urmare, reieşind din competenţa ratione personae statul în procesul de elaborare legislativă trebuie să ţină cont nu numai de prevederile tratatelor în domeniul drepturilor omului la care este parte, dar şi de cele mai recente evoluţii în materie. Pe de altă parte, dispoziţiile interne legislative se pot materializa într-o operă de codifi- care internaţională care ar avea funcţia de uniformizare a drepturilor intrne a statelor. Bunăoară practicile interne de nediscriminare pe motivul orientării sexuale, care în unele state au condus chiar la legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, au determinat codificarea clauzei generale de nediscriminare.480

Principiile dreptului internaţional al drepturilor omului. Ansamblul normelor dreptului internaţional al drepturilor omului constituie conţinutul juridic al principiului fundamental al dreptului internaţional public – cel al respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omu- lui astfel cum a fost consacrat în Actul final al CSCE de la Helsinki din 1975. În măsura în care guvernează întregul sistem al dreptului internaţional, celelalte principii fundamentale se regăsesc în aplicarea conformă a normelor acestei ramuri. Dar ca ramură distinctă, dreptul internaţional al drepturilor omului dispune de principii specifice proprii:

1. Universalităţii drepturilor omului,
2. Nediscriminării în reglementarea şi aplicarea drepturilor omului,
3. Egalităţii în drepturi a tuturor oamenilor,
4. Unităţii drepturilor omului,
5. Proporţionalităţii imixtiunilor în exercitarea drepturilor omului,
6. Restricţiilor şi derogărilor expres autorizate,
7. Răspunderii statelor pentru încălcarea drepturilor şi libertăţilor