În perioada imediat postbelică eforturile comunităţii internaţionale au fost orientate spre crearea unui cadru normativ şi instituţional universale de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale susceptibile să prevină orice prejudiciu adus exercitării de către fiinţa umană a drepturilor inerente condiţiei şi dezvoltării sale. Ele au fost create în mare parte în cadrul sau sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite şi instituţiilor sale specializate.
- Conţinutul reglementărilor internaţionale cu caracter universal în domeniul protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului
Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. Acest document, semnat în 1945 este inedit după natura sa juridică: pe de o parte este actul constitutiv al ONU şi se supune normelor dreptului organizaţiilor internaţionale, iar, pe de altă parte, este un tratat internaţional care se supune dreptului comun al tratatelor internaţionale, astfel cum a fost codificat prin Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor. Carta ONU nu defineşte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, nici nu pro- duce vreo listă a lor de care statele ar trebui să ţină cont în codificările ulterioare. Cu toate aceste, acest instrument a servit drept pistă de lansare prin scopul atribuit organizaţiei mondiale în curs de formare de „a realiza cooperarea internaţională … în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.481 În plus o serie de dispoziţii din Cartă atribuie competenţă în materie organelor princi- pale ale ONU, competenţe la care ne vom referi în continuare.
Carta Internaţională a Drepturilor Omului. Din punct de vedere formal nu există un astfel de document. Ceea ce numim noi astăzi Cartă Internaţională a Drepturilor Omului este un ansam- blu format din trei instrumente distincte: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, Pactul cu privire la drepturile civile şi politice şi Pactul cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ambele din 1966.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale (AG) a ONU nr. 217/A/III din 10 decembrie 1948, a fost primul document internaţional politic care enunţă, în mod solemn, drepturile şi libertăţile fundamentale care trebuie garantate oricărei fiinţe umane, şi conceput a fi “ un ideal comun atins pentru toate popoarele şi toate naţiunile”. Prin conţinutul său şi contextul epocii în care a fost elaborat, declaraţia a devenit un document de referinţă, utilizat pentru a determina măsura în care sunt respectate şi aplicate normele referito- are la drepturile omului, recunoscute pe plan internaţional. După natura sa, Declaraţia nu are o valoare obligatorie, exprimând doar un ideal pe care statele se angajează să-l consacre în prac- tica lor politică şi în deciziile interne. Ea nu este un tratat internaţional şi respectiv nu implică consecinţe juridice, fiind un act complementar, interpretativ, care la timpul său a pregătit dome- niul unei codificări, inclusiv sectoriale a drepturilor omului.
Textul Declaraţiei consacră nouă drepturi materiale civile: dreptul la viaţă (art.3), dreptul la libertate (art.3), dreptul la inviolabilitatea persoanei (art.3), dreptul la viaţă privată şi de familie (art.12), dreptul la inviolabilitatea locuinţei (art.12), dreptul la secretul corespondenţei (art.12), dreptul la onoare şi demnitate (art.12), dreptul la libera circulaţie (art.13), dreptul la căsătorie şi de a întemeia o familie (art.16); trei drepturi politice: dreptul la azil (art.14), dreptul la cetăţenie (art.15), dreptul la alegeri (art.21); două drepturi economice: dreptul la proprietate (art.17), dreptul la o retribuţie egală pentru muncă egală (art.23); trei drepturi procedurale: dreptul de a fi subiect de drept (art.6), dreptul la recurs efectiv (art.8), dreptul la un proces echitabil (art.10), opt drepturi sociale: dreptul la asigurări sociale (art.22), dreptul la muncă (art.23), dreptul de a înfiinţa sindi- cate (art.23), dreptul la odihnă şi timp liber (art.24), dreptul la un nivel de trai decent (art.25), dreptul la asigurare în caz de boală, şomaj, văduvie, bătrâneţe (art.25), dreptul la învăţământ (art.26), dreptul la a participa la viaţa culturală a societăţii (art.27); cinci libertăţi: libertatea de gândire (art.18), libertatea de conştiinţă (art.18), libertatea de religie (art.18), libertatea de expri- mare (art.19), libertatea de asociere (art.20). În plus, Declaraţia instituie trei categorii de interdicţii: sclavia şi aservirea (art.4), tortura sau tratamentele sau pedepsele crude, inumane sau degradante (art.5) şi arestările, reţinerile sau expulzările arbitrale (art.9); şi proclamă patru principii specifice: egalităţii (art.1,7), nediscriminării (art.2,7), prezumţiei nevinovăţiei (art.11), nici o pedeapsă fără lege (art.11).
Prin impactul asupra reglementărilor ulterioare Declaraţiei i se poate atribui un statut poli- tico-moral şi normativ special, pe care nici un alt document de asemenea anvergură nu l-a do- bândit, ea fiind punctul de plecare în edificarea unei ramuri distincte a dreptului internaţional.
Pactul cu privire la drepturile civile şi politice şi Pactul cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, au fost adoptate de Adunarea Generală a ONU, în cadrul celei de-a XXI-a sesiuni, prin rezoluţia 220/A/XXI, din 16 decembrie 1966 şi au intrat în vigoare începând cu 3 ianuarie 1976 şi, respectiv, 23 martie 1976. Ele au fost ratificate prin Hotărârea Parlamentului Republicii Mol- dova din 28 iulie 1990, nr.217-XII, în vigoare pentru Republica Moldova din 26 aprilie 1993. Din punct de vedere juridic, aceste două instrumente, spre deosebire de Declaraţia Universală a Drep- turilor Omului, sunt tratate internaţionale care instituie angajamente juridice opozabile pentru statele-părţi, pasibile de răspundere pentru încălcarea lor potrivit principiului fundamental pacta sunt servanda bonae fide. În cadrul acestei abordări multilaterale a problemei sunt prezentate şi protejate două grupuri de drepturi: drepturile economice, sociale şi culturale, pe de o parte, şi drepturile civile şi politice, pe de altă parte.
În comparaţie cu Declaraţia, Pactul cu privire la drepturile civile şi politice consacră două drepturi colective: dreptul popoarelor la autodeterminare (art.1) şi dreptul minorităţilor de a avea viaţă culturală, religie şi de a folosi propria limbă (art.27); zece drepturi materiale civile: dreptul la viaţă (art.6), dreptul la libertate şi securitate (art.9), dreptul la întrunire paşnică (art.21), dreptul la viaţă privată şi de familie (art.17), dreptul la inviolabilitatea domiciliului (art.17), dreptul la secretul corespondenţei (art.17), dreptul la onoare şi demnitate a deţinuţilor (art.10), dreptul la libera circulaţie (art.12), dreptul la căsătorie şi de a întemeia o familie (art.23), dreptul la onoare şi reputaţie (art.17); două drepturi politice: dreptul la cetăţenie a copilului (art.24) şi dreptul la alegeri (art.25); patru drepturi procedurale: dreptul la personalitate juridică (art.16), dreptul la re- curs efectiv (art.2), dreptul la un proces echitabil (art.14) şi dreptul la un dublu nivel de jurisdicţie (art.14); cinci libertăţi: libertatea de gândire (art.18), libertatea de conştiinţă (art.18), libertatea de religie (art.18), libertatea de exprimare (art.19) şi libertatea sindicală (art.22); interzice: sclavia şi aservirea (art.8), tortura sau tratamentele sau pedepsele crude, inumane sau degradante (art.7), privarea de libertate pentru datorii (art.11), expulzarea străinilor (art.13), propaganda războiului (art.20), incitarea la ură naţională, rasială sau religioasă (art.20). Pe lângă cele patru principii in- cluse în Declaraţie, Pactul mai înscrie două principii: restricţiilor şi derogărilor expres autorizate (art.5) şi ne bis in idem (art.14).
Pactul cu privire la drepturile civile şi politice a fost completat prin două protocoale facul- tative. Primul Protocol a fost adoptat odată cu Pactul, la 16 decembrie 1966, fiind obligatoriu numai pentru statele-părţi semnatare ale pactului, care îşi exprimă consimţământul de a se angaja prin el. Al doilea protocol facultativ, vizând abolirea pedepsei cu moartea, a fost adoptat la 15 decembrie 1989. Protocolul interzice executarea oricărei persoane aflate sub jurisdicţia unui stat şi obligă părţile contractante, să ia toate măsurile necesare pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicţia lor.
Pactul cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale oferă o protecţie juridică drep- turilor de a doua generaţie, printre care figurează unsprezece drepturi sociale: dreptul la securita- tea socială şi la asigurări sociale (art.9), dreptul la muncă (art.6), dreptul de a înfiinţa sindicate (art.8), dreptul la odihnă şi timp liber (art.7), dreptul la o existenţă decentă (art.7,10), dreptul de a fi protejat contra foamei (art.10), dreptul la educaţie (art.13), dreptul la condiţii de muncă juste şi prielnice (art.7), dreptul la securitate şi igienă a muncii (art.7), dreptul la grevă (art.8), dreptul de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mintală (art.12); două drepturi economice: dreptul în vederea favorizării şi ocrotirii intereselor sale economice (art.8), dreptul la un salariu echitabil (art.7); trei drepturi culturale: dreptul de a participa la viaţa culturală (art.15), dreptul de a beneficia de progresul ştiinţific şi de aplicaţiile sale (art.15) şi dreptul autorului de a beneficia de protecţia intereselor morale şi materiale decurgând din orice producţie ştiinţifică, literală sau artistică a sa (art.15); două libertăţi: libertatea părinţilor de a alege pentru copii lor instituţii de învăţământ (art.18) şi libertatea cercetării ştiinţifice şi activităţilor creatoare (art.15). La fel ca şi primul pact, cel de-al doilea reconfirmă în materia protejată trei principii particulare: egalităţii (art.3), nediscriminării (art.2) şi restricţiilor şi derogărilor expres autorizate (art.5)
În concluzie, putem afirma că diversitatea drepturilor consacrate, dar şi tendinţa de a include şi proteja un număr maxim de drepturi conferă acestor două instrumente un caracter general.
Alte instrumente internaţionale. În perioada care a urmat constituirii ONU au fost adoptate numeroase documente internaţionale remarcabile, care au dat expresie preocupărilor societăţii internaţionale pentru apărarea, garantarea şi respectul drepturilor omului. Acest proces de elabo- rare a înregistrat o spectaculoasă dezvoltare, ducând la afirmarea celor trei generaţii de drepturi. După cum precizează profesorul Victor Duculescu „între cele trei generaţii de drepturi ale omu- lui se manifestă o strânsă şi permanentă legătură, deoarece devine tot mai evident în actualele condiţii ale evoluţiei societăţii internaţionale că drepturile civile şi politice nu pot fi garantate in- dependent de cele ce privesc viaţa economică şi socială, tot aşa cum ambele categorii de drepturi se cer a fi asigurate eficient prin mecanismul drepturilor de solidaritate din generaţia a treia”.482 Conţinutul acestor drepturi a fost dezvoltat în instrumente internaţionale care pot fi grupate după specificul reglementării:
- Dreptul la autodeterminare: Declaraţia AG a ONU cu privire la acordarea independenţei sta- telor şi popoarelor coloniale din 14 decembrie 1960, Rezoluţia AG a ONU nr.1803 (XVII) cu privire la suveranitatea permanentă a resurselor naturale din 14 decembrie 1962.
- Drepturile populaţiei autohtone şi minorităţilor: Declaraţia AG a ONU asupra drepturilor po- poarelor autohtone din 13 septembrie 2007, Convenţia cu privire la popoarele indigene şi tribale din 1989, Declaraţia drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice, reli- gioase sau lingvistice din 18 decembrie 1992.
- Lupta contra discriminării: Convenţia cu privire la egalitatea remunerării din 1951, Convenţia contra discriminării la angajare din 1958, Declaraţia AG a ONU asupra eliminării tuturor forme- lor de discriminare rasială din 20 noiembrie 1963, Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 21 decembrie 1965, Convenţia privind reprimarea crimei de apartheid din 1973, Declaraţia asupra rasei şi prejudecăţilor rasiale din 27 noiembrie 1978, Convenţia cu privire la lupta contra discriminării în domeniul învăţământului din 14 de- cembrie 1960, Declaraţia asupra eliminării tuturor formelor de intoleranţă şi discriminare bazată pe religie sau convingere din 25 noiembrie 1981.
- Lupta contra torturii tratamentelor sau pedepselor crude, inumane sau degradante: Declaraţia AG a ONU asupra protejării tuturor persoanelor împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante din 9 decembrie 1975, Convenţia împotriva torturii şi altor pe- depse sau tratamente crude, inumane sau degradante din 10 decembrie 1984.
- Lupta contra sclaviei şi muncii forţate: Convenţia referitoare la sclavie din 25 septembrie 1926, Convenţia suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, traficului de sclavi şi a instituţiilor şi prac- ticilor analogice din 7 septembrie 1956, Convenţia cu privire la munca forţată din 28 iunie 1930, Convenţia cu privire la abolirea muncii forţate din 25 iunie 1957, Convenţia cu privire la repri- marea traficului de fiinţe umane şi a exploatării şi prostituţiei altuia din 2 decembrie 1949.
- Drepturile femeii: Convenţia privind drepturile politice a femeilor din 20 decembrie 1952, Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei din 18 decembrie 1979,
Declaraţia asupra protecţiei femeilor şi copiilor în perioada de urgenţă sau conflict armat din 14 decembrie 1974, Declaraţia asupra eliminării violenţei faţă de femei din 20 decembrie 1993.
- Drepturile copilului: Declaraţia AG a ONU asupra drepturilor copilului din 20 noiembrie 1959, Convenţia cu privire la vârsta minimă de angajare din 1973, Convenţia cu privire la drep- turile copilului din 20 noiembrie 1989, Convenţia cu privire la cele mai rele condiţii de muncă a copiilor din 1999.
- Drepturile persoanelor în vârstă: Principiile ONU pentru persoanele în vârstă din 16 decem- brie 1991.
- Drepturile persoanelor cu dizabilităţi: Declaraţia drepturilor persoanelor cu deficienţe mintale din 20 decembrie 1971, Declaraţia asupra drepturilor persoanelor handicapate din 9 decembrie 1975, regulile adoptate prin Rezoluţia ECOSOC nr. 37/53 din 1992 pentru egalizarea şanselor persoanelor handicapate, Convenţia cu privire la drepturile persoanelor handicapate din 13 de- cembrie 2006.
- Dreptul la bunăstare, progres şi dezvoltare: Declaraţia AG a ONU asupra progresului şi dezvoltării în domeniul social din 11 decembrie 1969, Declaraţia universală pentru eliminarea definitivă a foamei şi subnutriţiei din 16 noiembrie 1974, Declaraţia asupra utilizării progresului ştiinţei şi tehnicii în interesul păcii şi în folosul umanităţii din 10 noiembrie 1975, Declaraţia AG a ONU asupra drepturilor popoarelor la pace din 12 noiembrie 1984, Declaraţia AG a ONU asupra dreptului la dezvoltare din 4 decembrie 1986, Declaraţia universală a UNESCO asupra genomu- lui uman şi drepturilor omului din 11 noiembrie 1997.
- Cooperarea instituţională cu caracter de universalitate
Organele ONU. Potrivit Cartei ONU, reieşind din obiectivul major al organizaţiei de promovare şi încurajare a respectului faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale pentru toţi fără discriminare, organele principale au achiziţionat competenţe, în doze diferite, pentru realizarea scopului propus.
Adunarea Generală. Ca organ reprezentativ al ONU, Adunarea Generală dispune de o competenţă generală, care printre alte include şi pe aceea de a iniţia studii şi a face recomandări în scopul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi.483 În acest sens Adunarea Generală poate examina orice chestiune care afectează exercitarea drepturilor omului în plan mondial şi are dreptul să sensibilizeze conştiinţa internaţională prin rezoluţiile pe care le emite în materie. De regulă, în cadrul sesiunilor sale, problemele privind drepturile omului sunt preluate din rapoartele Consiliului Economic şi Social (art.62), din rezoluţiile anterioare ale Adunării Generale, fie sunt probleme propuse de către alte organisme ale O.N.U, de către un stat membru sau de Secretarul General.
Consiliul de Securitate. Deşi nu are atribuţii directe în ceea ce priveşte garantarea drepturilor omului, Consiliul de Securitate este abilitat să se ocupe de situaţiile în care au loc încălcări grave ale drepturilor omului şi care pot constitui un pericol pentru pacea şi securitatea internaţională, putând dispune de intervenţia în statul respectiv în scopul remedierii situaţiei. Problematica drepturilor omului intră în competenţa Consiliului de Securitate în situaţiile în care încălcările flagrante şi permanente ale acestor drepturi constituie o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale. În activitatea practică, Consiliul a intervenit deseori mai ales în ceea ce priveşte politica de apartheid şi de discriminare rasială, care încălcând flagrant drepturile omului, reprezintă o sursă permanentă de tensiuni şi tulburări şi constituie ameninţări directe la adresa păcii şi securităţii internaţionale, sau, de exemplu, dacă scurtăm rezoluţiile Consiliului de Securitate a ONU adoptate în 2008,484 ne convingem că Consiliul a trebuit să facă faţă provocărilor din Iraq, Burundi, Congo, Liberia, Somalia, Orientul Mijlociu, chestiunilor palestiniene, Cipru, Bos- nia-Herzégovina, Cote d’Ivoire, Sudan, Haïti, Georgia, Tchad, Afganistan, Sierra Leone, Rwanda, Erythreea, Etiopia, Sahara occidentală, Timor, pentru o finalitate, nu în ultimul rând, de protecţie a victimelor conflictelor armate.
Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ). Potrivitprevederilorart.92 din Cartă, Curtea Internaţională de Justiţie este organul judiciar principal al Naţiunilor Unite. În raport cu jurisdicţiile specializate în materia drepturilor omului, competenţa Curţii Internaţionale de Justiţie este una generală. Ratione materiae, Curtea este competentă să examineze toate diferendele de ordin juridic care au ca obiect interpretarea unui tratat sau orice problemă de drept internaţional.485 Prin urmare, orice chestiune legată de protecţia internaţională a drepturilor omului este o chestiune de drept internaţional şi, în consecinţă, intră în sfera de competenţă a Curţii. În plus, o serie de convenţii internaţionale referitoare la drepturile omului conţin dispoziţii potrivit cărora orice diferend între părţile contractante cu privire la interpretarea textului convenţional poate fi supus spre soluţionare Curţii Internaţionale de Justiţie. Cităm în acest sens Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din 9 decembrie 1948 (art.IX); Convenţia referitoare la statu- tul refugiaţilor din 28 iulie 1951 (art.38); Convenţia asupra reducerii cazurilor de apatridie din 30 august 1961 (art.14); Convenţia asupra consimţământului la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor din 7 noiembrie 1962 (art.8); Convenţia internaţională asu- pra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială din 21 decembrie 1965 (art.22) etc.
În practica sa Curtea a examinat totuşi un număr redus de cauze, ele referindu-se în special la dreptul de azil, la drepturile persoanelor care nu sunt cetăţeni ai ţărilor în care trăiesc, la dreptu- rile copilului, cea mai recentă hotărâre fiind Avena şi alţi 54 cetăţeni mexicani din 31 martie 2004 în speţa Mexic contra Statelor Unite ale Americii.486
Consiliul Economic şi Social. Astfel cum prevede art.62 p.2 din Carta ONU, Consiliul Economic şi Social poate întreprinde cercetări, face recomandări în scopul asigurării respectării efective a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Este de asemenea abilitat să pregătească proiectele convenţiilor care urmează să fie supuse spre adoptare Adunării Generale şi să convoace conferinţe internaţionale în domeniul drepturile omului. În plus, potrivit art.64 p.1 din Cartă acesta poate lua măsurile potrivite pentru obţinerea rapoartelor periodice din partea instituţiilor specializate în vederea executării recomandărilor şi poate comunica Adunării Generale observaţiile proprii asupra acestor rapoarte. Iar conform art.68, este de competenţa lui să înfiinţeze comisii pen- tru probleme economice, sociale şi pentru promovarea drepturilor omului, alte comisii necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale.
Consiliul pentru Drepturile Omului. Consiliul pentru Drepturile Omului este un organ in- terguvernamental, compus din reprezentanţii ai 47 de state-membre ale ONU, în competenţa cărora intră responsabilitatea pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului pe întreg glob pământesc. Consiliul a fost creat de către Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia nr. 60/251 din 15 martie 2006489 cu scopul primordial de a aborda situaţiile de încălcare a drepturilor omului şi de a emite recomandări în privinţa lor. După un an de la înfiinţare, Consiliul şi-a creat instituţii pentru buna sa funcţionare, printre care un mecanism universal de examinare periodică, care per- mite evaluarea situaţiei drepturilor omului în fiecare dintre cele 192 state-membre ale ONU, un comitet consultativ care serveşte drept grup de reflecţie şi care-i furnizează expertize şi asistenţă pe chestiuni tematice în domeniu, precum şi un mecanism revizuit de examinare a plângerilor de încălcare a drepturilor omului din partea indivizilor şi diverselor organisme.
Înaltul Comisariat pentru Drepturile Omului. Acest organism a fost creat în aplicarea Rezoluţiei 48/141 a Adunării Generale a ONU din 7 ianuarie 1994.487 Potrivit rezoluţiei, Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului este “Înaltul funcţionar al Naţiunilor Unite, care are responsabilitatea principală pentru activităţile ONU în domeniul drepturilor omului, sub conducerea Secretaru- lui General. În îndeplinirea atribuţiilor sale Înaltul Comisar acţionează “în cadrul competenţei, autorităţii şi deciziilor generale ale Adunării Generale, Consiliului Economic şi Social şi Comi- siei pentru drepturile omului.488 Printre diversele atribuţii delegate Înaltului Comisar, cea mai însemnată este cea enunţată de paragraful 4 (f) al Rezoluţiei, care-l împuterniceşte “să joace un rol activ în depăşirea obstacolelor actuale şi înlăturarea piedicilor pentru deplina realizare a tu- turor drepturilor omului şi prevenirea comiterii în continuare a încălcării drepturilor omului în întreaga lume”. Înaltul Comisar are rangul de Subsecretar General al ONU, fiind însărcinat cu conducerea generală a “Centrului pentru drepturile omului”, de pe lângă oficiul Naţiunilor Unite din Geneva, al cărui director general este. De asemenea el se ocupă de coordonarea activităţilor ONU în promovarea şi protecţia drepturilor omului. Înfiinţarea funcţiei de Înalt Comisar pentru drepturile omului a marchat un important pas în lupta pentru consolidarea capacităţii ONU de a se ocupa de încălcarea drepturilor omului.
Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi (ICNUR).490 Comisariatul a fost creat prin Rezoluţia AG a ONU nr. 319/IV din 3 decembrie 1949.491 Funcţiile şi competenţele sale au fost stabilite prin Statu- tul său adoptat prin Rezoluţia AG a ONU nr. 428/V din 14 decembrie 1950.492 Acest organism se preocupă de problemele specifice refugiaţilor, având ca principală sarcină urmărirea modului de apli- care a Convenţiei privind statutul refugiaţilor (1951) şi a Protocolului la Convenţie (1978). ICNUR are sediul la Geneva şi reprezentanţe în regiunile sau ţările unde există problemele specifice refugiaţilor.
Mecanismele convenţionale. Majoritatea convenţiilor internaţionale multilaterale cu caracter de universalitate stabilesc propriile mecanisme de evaluare şi monitorizare a gradului de respec- tare a dispoziţiilor enunţate din partea statelor-contractante. Printre acestea se numără Comitetul pentru drepturile omului, Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale, Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei, Comitetul contra torturii, Comitetul pentru drepturile copilului, Comitetul pentru drepturile persoanelor handicapate.
Comitetul ONU pentru drepturile omului. Comitetul a fost constituit în baza Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (art.28). Comitetul este compus din 18 membri resortisanţi ai statelor-părţi, „care trebuie să fie personalităţi de înaltă moralitate şi având o competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului (p.2, art.28), exercitând această funcţie cu titlu in- dividual (p.3, art.28), membrii Comitetului sunt aleşi prin vot secret de către statele părţi la Pact pentru un mandat de patru ani (art.32, p.1), fiind reeligibili dacă se propune repetat candidatura lor. Pentru alegerile în Comitet se va ţine seama de o repartiţie geografică echitabilă şi de repre- zentarea diferitelor forme de civilizaţie, precum şi de principalele sisteme juridice (p.2, art.31).
Pactul instituie trei mecanisme de control cu incidenţe diferite.493 În primul rând, Comitetul are nobila funcţie de a examina rapoartele statelor asupra măsurilor pe care le-au adoptat şi care transpun în viaţă drepturile recunoscute de Pact, precum şi a progreselor realizate în folosinţa acestor drepturi. Aceste rapoarte se adresează Secretarului General al ONU, care le transmite Comitetului. Statele indică dacă e cazul factorii şi dificultăţile care afectează punerea în aplicare a dispoziţiilor Pactului. Raportul se prezintă în termen de un an de la intrarea în vigoare a Pac- tului pentru statul interesat şi ulterior, de fiecare dată la cererea Comitetului. După examinarea raportului, Comitetul înaintează statelor-părţi propriile sale rapoarte, precum şi orice observaţii generale pe care le consideră necesare. De asemenea, Comitetul poate să transmită Consiliului Economic şi Social al ONU aceste observaţii, însoţite de copiile rapoartelor pe care le-a primit de la statele-părţi. Acest mecanism este unul frecvent instituit de convenţiile internaţionale perti- nente în materia drepturilor omului. El nu face decât să mobilizeze statele de a se conforma an- gajamentelor asumate şi să monitorizeze eforturile şi măsurile în domeniu, în cadrul unui dialog mai mult politic decât juridic.
În al doilea rând, Pactul atribuie în competenţa Comitetului facultatea de a examina comunicările interstatale potrivit articolului 41. Comunicările respective vor fi primite spre exa- minare de Comitet numai dacă ele emană de la un stat care a făcut în prealabil o declaraţie de recunoaştere a competenţei Comitetului şi numai contra acelui stat care a făcut şi el în prealabil o atare declaraţie. În asemenea circumstanţe, Comitetul are competenţa să primească şi să exa- mineze comunicări în care un stat poate pretinde că un alt stat nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce decurg din dispoziţiile Pactului. Iar potrivit Protocolului facultativ la Pact, Comitetul poate să primească şi să examineze comunicările emanate de la particularii care se află sub jurisdicţia sta- tului care este parte la protocol şi care se pretind victime ale unei încălcări din partea acelui stat a drepturilor enunţate în Pact.
În ambele cazuri, Comitetul va examina comunicările după cercetarea condiţiilor de admi- sibilitate în şedinţe secrete şi va întocmi un raport care în cazul comunicărilor interstatale se mărgineşte la o expunere a faptelor cu anexarea textelor observaţiilor scrise şi procesul-verbal al pledoariilor verbale, iar în cazul comunicărilor din partea particularilor include constatările sale, care sunt comunicate părţilor. Este de menţionat că în ambele ipoteze raportul Comitetului nu are valoarea unei hotărâri judecătoreşti şi practic nu există mecanisme de sancţionare. Comitetul are aici un rol cvasi-jurisdicţional, rapoartele sale limitându-se doar la o constatare a încălcărilor nu şi la forme concrete de reparare a lor. Eventualele sancţiuni pentru state, în asemenea caz, sunt mai mult de natură morală şi politică cu incidenţe indirecte şi minime în ordinea juridică intern Instituţiile specializate ale ONU. Unele dintre instituţiile specializate ale ONU, prin natura
activităţilor lor, contribuie la promovarea şi asigurarea respectării drepturilor omului.
Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM).494 Aceasta este una dintre cele mai vechi instituţii specializate, încă de la înfiinţarea sa în 11 aprilie 1919 elaborând un impresionant număr de instrument privind protecţia dreptului la muncă, a dreptului la asociere sindicală, pentru elimi- narea discriminărilor de orice fel în exercitarea dreptului la muncă. În cadrul organizaţiei sun instituite proceduri de promovare a aplicării convenţiilor internaţionale, care se realizează pe două căi: printr-un control permanent din partea OIM şi prin posibilitatea declanşării, pe baza unor reguli convenite, a unor proceduri cvasijudiciare. Controlul permanent se realizează prin două proceduri distincte şi anume: prin procedura rapoartelor transmise de către state Directo- rului General al OIM şi prin crearea unor organe speciale495 de examinare a rapoartelor. În plus, sistemul mecanismului internaţional de asigurare a aplicării Convenţiilor OIM, prevede două proceduri contencioase şi anume: reclamaţiile şi plângerile. Astfel, orice stat membru al OIM, are dreptul să depună o plângere la Biroul Internaţional al Muncii împotriva unui alt stat membru, care, după părerea lui, nu a asigurat respectarea efectivă a unei convenţii ratificate de ambele state. Spre deosebire de plângere, o reclamaţie poate fi formulată numai de către o organizaţie profesională de muncitori sau patroni şi trebuie să aibă ca obiect nerespectarea efectivă în limitele jurisdicţiei naţionale a unei convenţii la care statul este parte. Reclamaţia se adresează Consiliului de Administraţie.
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO).496 Această organizaţie, creată prin Actul său constitutiv la 16 noiembrie 1945, desfăşoară o intensă activitate în domenii- le care intră în sfera sa de preocupare: dreptul la educaţie, dreptul la cultură, emanciparea femeii, discriminarea rasială, iar în ultima perioadă şi-a intensificat eforturile în direcţia îmbunătăţirii educaţiei în domeniul drepturilor omului. În cadrul UNESCO a fost creat un mecanism de fa- vorizare a aplicării dispoziţiilor Convenţiei privind lupta contra discriminării în domeniul învăţământului prin sistemul rapoartelor periodice, pe care statele-părţi trebuie să le transmită Conferinţei Generale UNESCO. O procedură specifică a fost consacrată prin Protocolul adoptat de Conferinţa Generală a UNESCO în 1962 privind constituirea Comisiei de conciliere şi bune oficii, competentă să examineze diferendele care vor apărea între statele părţi la Convenţia pri- vind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului. Comisia de conciliere şi bune oficii este compusă din 11 membri aleşi de Conferinţa Generală, acţionează în nume propriu, având o autoritate recunoscută în domeniul educaţiei şi dreptului. Din 1974 Comisia poate fi sesizată şi cu diferende între statele care sunt părţi la Convenţie, dar nu sunt părţi la protocol, dacă acestea acceptă competenţa Comisiei.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS).497 Această instituţie specializată, creată la 22 iunie 1946, desfăşoară activităţi importante pentru protecţia drepturilor omului, în special legate de dreptul la sănătate, integritate fizică şi mentală. Scopul central al organizaţiei este promovarea celui mai înalt grad de sănătate al popoarelor. La cererea Consiliului executiv al OMS, fiecare stat-membru trebuie să transmită, în măsura posibilităţii, orice informaţii privind sănătatea populaţiei sale.