Ideea lansată că o Europă unită poate fi un factor de protecţie a drepturilor omului graţie unui text de drept internaţional, având pentru state un caracter de constrângere, a luat naştere, pentru prima dată, la Congresul de la Haga, organizat de Mişcarea europeană în mai 1948. Congresul a decis că uniunea sau federaţia trebuie să rămână deschisă pentru toate naţiunile din Europa, care trăiesc sub un regim democratic şi care se vor angaja să respecte o cartă a drepturilor omului.
Anume în cadrul Congresului de la Haga se va naşte Consiliul Europei, Statutul căruia a fost semnat la Londra la 5 mai 1949 de 10 state europene.498
Statutul Consiliului Europei. Preambul actului prevede că noua organizaţie întruneşte statele “ferm ataşate valorilor morale şi spirituale, care sunt patrimoniul comun al popoarelor lor şi sursa reală a libertăţii individuale, libertăţii politice şi a supremaţiei dreptului, principii care formează baza oricărei democraţii autentice”. În articolul 1 al Statutului se enunţă că scopul principal al Consiliului Europei499 este realizarea unei unităţi mai strânse între ţările-membre în vederea salvgardării şi promovării idealurilor şi principiilor care constituie patrimoniul comun al lor şi să favorizeze progresul economic şi social al membrilor săi. Potrivit articolului 3 “fiecare membru al Consiliului Europei trebuie să accepte principiile preeminenţei dreptului şi beneficiului drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toate persoanele aflate sub jurisdicţia sa […]”. Atunci când un stat-mem- bru încalcă în mod grav prevederile acestui articol, calitatea sa de membru poate fi suspendată. De asemenea, Consiliul de Miniştri al Consiliului poate cere retragerea din organizaţie, în caz contrar acest stat poate fi exclus din organizaţie.500 Astăzi organizaţia numără 47 state-membre. Republica Moldova a ratificat Statutul Consiliului Europei prin Hotărârea Parlamentului nr.522- XIII la 12 iulie 1995, instrumentul de ratificare nr.62 din 12 iulie 1995 şi este în vigoare pentru Republica Moldova din 13 iulie 1995.501
Într-o perioadă de mai mult de jumătate de secol de existenţă şi de funcţionare, în cadrul Consiliului Europei au fost încheiate peste 200 de tratate internaţionale regionale în cele mai diverse domenii, dar cele mai remarcabile, bineînţeles, fiind în domeniul protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Sistemul drepturilor omului al Consiliului Europei îşi are izvorul juridic în două tratate princi- pale: Convenţia europeană a drepturilor omului şi Carta socială europeană,502 ambele fiind ulterior completate şi modificate. Convenţia garantează drepturi civile şi politice de bază, iar Carta statuează un catalog de drepturi economice şi sociale. Fiecare dintre aceste tratate stabileşte propriul său ca- dru instituţional pentru supravegherea respectării obligaţiilor asumate prin respectivul tratat.
Adunarea Parlamentară a Consililiului Europei. Potrivit Statutului Consiliului Europei Adu- narea Parlamentară este organul deliberativ competent să formuleze recomandări cu privire la orice chestiune ce intră în competenţa Consiliului, competenţă la care frecvent recurge pentru a se proninţa asupra situaţiei drepturilor omului în spaţiul pan-european. În plus, ea este organul responsabil de alegerea judecătorilor Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. În virtutea articolului 13 al Statutului, Comitetul de Miniştri “este organul competent să acţioneze în numele Consiliului Europei”. Acest organ examinează măsurile adecvate pentru realizarea scopurilor organizaţiei prin adoptarea politicilor comune inclusiv în materia drepturilor omului. De exemplu, Comitetul de Miniştri alege mem- brii Comitetului european pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Mai mult, Comitetul monitorizează executarea hotărârilor definitive ale Curţii Europene a Drepturilor Omului de către state reclamate.
Secretarul General al Consiliului Europei. Secretarul General supreveghează, în plan admi- nistrativ şi bugetar, funcţionarea Curţii Europene a Drepturilor Omului. În acest scop, el poate solicita statelor-părţi la Convenţia europeană a drepturilor omului explicaţii asupra modalităţii în care dreptul lor intern asigură implementarea efectivă a tuturor dispoziţiilor acestei Convenţii.
Comisarul European pentru Drepturile Omului. Ideea creării acestei instituţii în plan europeană le aparţine Şefilor de Stat şi de Guvern cu ocazia celui de-al doilea Summit care a avut loc între 10-11 octombrie 1997. În consecinţă la 7 mai 1999 Comitetul de Miniştri a adop- tat Rezoluţia nr. (99) 50 prin care a instituit funcţia comisarului şi i-a definit mandatul. Potrivit rezoluţiei precitate, Comisarul European pentru Drepturile Omului are sarcina de a promova respectarea efectivă a drepturilor omului, de a asista statele-membre în implementarea normele Consiliului Europei în materie, de a promova instruirea şi sensibilizarea în domeniul drepturilor omului în statele-membre, de a identifica eventuale carenţe în legislaţia şi practica din domeniu. Cu toate acestea, Comisarul nu poate fi sesizat cu plângeri individuale de încălcare a drepturilor omului, dar el poate formula concluzii şi întreprinde iniţiative pe baza informaţiilor credibile referitoare la încălcările aduse drepturilor omului, a căror victime sunt persoanele particulare.
Convenţia europeană a drepturilor omului (CEDO). Convenţia a fost primul tratat internaţional multilateral elaborat în cadrul Consiliului Europei şi ea rămâne pentru acesta din urmă instru- mentul, prin excelenţă, al protecţiei drepturilor omului, care constituie unul dintre obiectivele fundamentale ale organizaţiei. După peste cincizeci de ani de la semnarea sa, ea rămâne, după mai multe adaptări şi câteva completări, cel mai elaborat model de protecţie internaţională a drepturilor omului. Acest text se deosebeşte de fapt de majoritatea altor instrumente internaţionale prin implementarea unui mecanism jurisdicţional de control a drepturilor garantate. Originalitatea textului nu decurge de fapt atât din natura drepturilor garantate, care într-un număr mare se găsesc în alte instrumente internaţionale, cât din participarea individului la funcţionarea mecanismului de garanţie, care, la momentul iniţial, a constituit o ruptură importantă de la concepţiile clasice ale dreptului internaţional. Reformele rezultate din Protocolul nr. 9, apoi reforma generală a sistemului, instituită prin Protocolul nr. 11, nu au făcut decât să accentueze această particularitate.
CEDO nu a apărut dintr-un vid juridic: ea a fost precedată atât de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cât şi de Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoriilor omului. În si- stemul Convenţiei fiecare noţiune face obiectul unei interpretări autonome, distincte de cea al dreptului intern. Această internaţionalizare a definiţiilor are efecte majore asupra dezvoltării dreptului internaţional al drepturilor omului, deoarece fiecare va integra dreptul intern al state- lor, busculând astfel barierele tradiţionale dintre dreptul internaţional şi dreptul intern. Sistemul, astfel pus în aplicare de Convenţie, în orice caz, a dat naştere unei veritabile “ordini publice eu- ropene” în care statele au devenit debitori faţă de creditori, care în acelaşi timp sunt alte state şi indivizi în cadrul unei “Europe civice” exclusive de orice aspect sinalagmatic.503
Din punct de vedere tehnic, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reprezintă un tratat internaţional, un gen de contract în virtutea căruia statele îşi asumă anumite obligaţii juridice. CEDO are 59 de articole şi a fost extinsă şi amendată prin Protocoale adiţionale, de toate 14 la număr. Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a fost adoptat la 20 mai 1952 şi a completat conţinutul material al Convenţiei cu unele drepturi. Protocolul nr.2, atribuind Curţii Europene a Drepturilor Omului competenţa de a da avize consultative, şi Protocolul nr.3, modificând articolele 29, 30 şi 34 ale Convenţiei au fost adoptate la 6 mai 1963, în acelaşi an fiind adoptat şi Protocolul nr.4, recunoscând anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele deja înscrise în Convenţie şi în primul Protocol. Au urmat apoi Protocoalele nr.5 (20.01.1966), modificând art. 22 şi 40 ale Convenţiei, nr.6 (28.04.1983), privind abolirea pedepsei capitale, nr.7 (22.11.1984),
Convenţia garantează şi protejează dreptul la viaţă (art.2), interzicerea torturii (art.3), interzicerea sclaviei şi muncii forţate (art.4), dreptul la libertate şi securitate (art.5), dreptul la un proces echitabil (art.6), dreptul la respectarea vieţii private şi familiale (art.8), libertatea de gândire, conştiinţă şi religioasă (art.9), libertatea de exprimare (art.10), libertatea de întrunire şi asociere (art.11), dreptul la căsătorie (art.12), dreptul la un recurs efectiv (art.13), interzicerea discriminării (art.14). Protocolul nr.1 prevede dreptul la proprietate (art.1), dreptul la instruire (art.2) şi dreptul la alegeri libere (art.3). Protocolul nr.4 enunţă interzicerea aplicării privaţiunii de libertate pentru datorii (art.1), dreptul la libera circulaţie (art.2), interzicerea expulzării cetăţenilor (art.3) şi interzicerea expulzărilor colective (art.4). Protocolul nr.6 aboleşte pedeapsa capitală. Protocolul nr.7 prevede garanţiile procedurale în caz de expulzare a cetăţenilor străini (art.1), dreptul la apel în materie penală (art.2), dreptul la indemnizare în cazuri de erori judiciare (art.3), dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de 2 ori (art.4) şi egalitatea în drepturi dintre soţi (art.5). Protocolul nr.12 prevede o clauză generală de nediscriminare şi, în fine, Protocolul nr.13, prevede abolirea pedepsei capitale în orice circumstanţe.
nr.8 (19.03.1985), nr. 9 (6.11.1990), nr.10 (23.03.1992) şi nr.11 (11.05.1994), privind restructurarea mecanismului de control stabilit prin Convenţie. Protocolul nr.12, a fost adoptat de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei pe data de 27 iunie 2000 şi deschis spre semnare statelor-membre ale Consiliului Europei începând cu 4 noiembrie 2000, iar Protocolul 13 a fost adoptat la 3 mai 2002 şi a intrat în vigoare la 1 iulie 2003. În ceea ce priveşte ultimul Protocol, al 14-lea, fiind semnat la 13 mai 2004, el va intra în vigoare atunci când toate statele-părţi la Convenţiei îşi vor manifesta consimţământul de a fi legate prin Protocol. Importanţa lui constă în optimizarea şi eficientizarea procedurilor în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, promovând o reformă substanţială a mecanismului european de protecţie a drepturilor omului.
În anumite ţări, Convenţia a fost integrată în dreptul naţional, în sensul că orice individ poate depune o plângere sau formula un apel la o instanţă naţională sau la o altă autoritate întemeindu- se direct pe dispoziţiile sale. Dar chiar dacă o ţară nu a integrat Convenţia în dreptul său intern, acesta nu trebuie să fie în conflict cu conţinutul Convenţiei. Pe de altă parte, Convenţia nu este definită să înlocuiască sistemele naţionale de protecţie a drepturilor omului, ci să reprezinte o garanţie internaţională ce se alătură dreptului de recurs în cadrul fiecărui stat. În acelaşi timp, Convenţia recunoaşte cu înţelepciune că cea mai mare parte a acestor drepturi nu ar putea fi nelimitate într-o societate democratică şi că pot fi necesare restrângeri în numele siguranţei publice sau al securităţii naţionale, al interesului economic al ţării, al sănătăţii publice şi al moralei, al prevenirii dezordinii şi delicvenţei. Ea permite de asemenea statelor, în anumite condiţii, ca obligaţiile lor să se suspende în caz de război sau în alte situaţii de urgenţă. Dar nici un stat nu se poate sustrage obligaţiei de a respecta dreptul la viaţă, nici interzicerii torturii, a pedepsei cu moartea, a sclaviei şi a retroactiviţătii 1egilor penale.504
Convenţia Europeană a fost semnată de către Republica Moldova la 13 iulie 1995 şi ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr.1298-XIII din 24 iulie 1997.505 Prin această hotărâre au fost ratificate şi Protocoalele nr.1 adiţional, nr.2, 3, 4, 5, 6, 7, 8 şi 11, instrumentul de ratificare nr.23/97 din 1 septembrie 1997. Este logic de a nu ratifica Protocoalele 9 şi 10,506 deoarece odată cu intrarea în vigoare a Protocolului nr.11507 ele au fost abrogate. Convenţia şi Protocoalele ratificate sunt în vigoare pentru Republica Moldova din 12 septembrie 1997.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost înfiinţată în 1959 prin Convenţia europeană a drepturilor omului cu scopul de a asigura respectarea obligaţiilor care rezultă din această Convenţie pentru statele-părţi. După mai multe reforme, ope- rate prin protocoalele adiţionale actuala Curte se compune dintr-un număr de judecători egal celui al statelor-părţi la Convenţie. Judecătorii sunt aleşi pentru o durată de şase ani şi trebuie să se bucure de cea mai înaltă consideraţie morală şi să întrunească condiţiile cerute pentru exer- citarea unei înalte funcţiuni judiciare sau să fie jurişti având o competenţă recunoscută. Pentru asigurarea lucrărilor sale, Curtea dispune de o grefă ale cărei sarcini şi organisme sunt stabilite prin Regulamentul Curţii. Potrivit art.27 din Convenţie pentru examinarea cauzelor aduse înaintea sa, Curtea se constituie în Comitete de trei judecători, în Camere de şapte judecători şi într-o Mare Cameră de 17 judecători. În situaţia în care cauza adusă înaintea unei Camere ridică o problemă gravă privitoare la interpretarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale sau dacă soluţionarea unei probleme poate conduce la o contradicţie cu o hotărâre emisă anterior de Curte, Camera poate, atât timp, cât ea nu a emis hotărârea sa, să se desesizeze în favoarea Marii Camere, în afara cazului în care una din părţi nu se opune la aceasta.508
Competenţa Curţii acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale. În competenţa sa intră examinarea cererilor interstatale şi individuale. În caz de contestare a competenţei, Curtea hotărăşte. Potrivit articolului 34 al Convenţiei, Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie nonguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări comise de către una din Înaltele Părţi Contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale. Curtea poate respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în orice stadiu al procedurii. Articolul 35 prevede 7 condiţii de admisibilitate a cererii prezentate controlului european. Ele pot fi clasificate în 2 categorii. Patru ţin de procedură şi altele 3 de fond. Condiţiile de admisibilitate ce ţin de procedură sunt: epuizarea căilor de recurs interne, respectarea termenului de 6 luni de la data deciziei interne definitive, cererea să nu fie anonimă, cererea să nu fie în mod esenţial aceiaşi cu o cerere examinată anterior de Curte sau deja supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare şi dacă ea nu conţine fapte noi. Condiţiile de admisibilitate cu privire la fond sunt următoarele: cererea să nu fie incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei, cererea să nu fie în mod vădit nefondată şi cererea să nu fie abuzivă.509 În cazul în care Curtea declară o cerere admisibilă, ea continuă examinarea contradictorie a cauzei împreună cu reprezentanţii părţilor şi, dacă este cazul, procedează la o anchetă pentru a cărei conducere eficientă statele interesate vor furniza toate facilităţile necesare şi totodată se pune la dispoziţia celor interesaţi în vederea ajungerii la rezolvarea prin bună înţelegere a cauzei, care să se inspire din respectarea drepturilor omului astfel cum le recunoaşte Convenţia şi Protocoalele sale. În cazul rezolvării amiabile a cauzei, Curtea scoate cauza de pe rol printr-o decizie care se limitează la o scurtă expunere a faptelor şi a soluţiei adoptate. Procedura în cauză este confidenţială.
Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Părţilor Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care supraveghează punerea ei în executare.
În ceea ce priveşte competenţa consultativă, Curtea poate, la cererea Comitetului de Miniştri, să dea avize consultative asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale. Aceste avize nu se pot referi la probleme legate de conţinutul sau de întinderea drepturilor şi libertăţilor definite în Titlul I al Convenţiei şi în protocoalele sale, nici asupra altor probleme de care Curtea sau Comitetul de Miniştri ar putea să ia cunoştinţă ca urmare a introducerii unui recurs prevăzut de Convenţie. Decizia Comitetului de Miniştri de a cere un aviz Curţii este luată prin votul majorităţii din reprezentanţii care au dreptul de a face parte din Comitet. Avizul Curţii trebuie să fie motivat. Dacă avizul nu exprimă în tot sau în parte opinia unanimă a judecătorilor, orice judecător are dreptul să alăture acestuia expunerea opiniei sale individuale. Avizul Curţii este transmis Comitetului de Miniştri.
Alte mecanisme europene de protecţie a drepturilor omului. Afară de aceste mecanisme europene, în cadrul Consiliului Europei au fost adoptate numeroase instrumente, cu organisme proprii de monitorizare a respectării a prevederilor lor.
Convenţia europeană pentru protecţia persoanelor faţă de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal din 28 ianuarie 1981. Întrată în vigoare la 1 octombrie 1985, convenţia este primul instrument juridic internaţional care are ca obiect şi scop protejarea persoanelor contra utilizării abuzive a procesării automatizate a datelor cu caracter personal şi care reglementează fluxul transfrontalier al datelor. Convenţia prevede constituire unui comitet consultativ,510 compus din câte un reprezentant al statelor-părţi şi un supleant, care este responsabil de funcţionarea şi aplicare a convenţiei. La 8 noiembrie 2001, Convenţia a fost completată printr-un Protocol adiţional cu privire la autorităţile de control şi fluxul transfrontier de date, care a intrat în vigoare începând cu 1 iulie 2004.
Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante din 26 noiembrie 1987. Completată prin Protocoalele 1 şi 2 ambele din 4 noiembrie 1993,511 aceasta prevede crearea şi funcţionarea unui comitet internaţional – Comitetul european pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (CPT), abilitat să viziteze orice loc de detenţie a persoanelor private de libertate de către autorităţile publice. Comitetul este compus dintr-un număr de membri egal celui al statelor-părţi, aleşi de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. CPT poate formula recomandări şi sugera ameliorări în scopul îmbunătăţirii, dacă e cazul, a protecţiei persoanelor vizitate contra practicilor de tortură sau tratamente inumane şi degradante. Acest mecanism nejudiciar are un caracter preventiv şi aduce un complement important sistemului de protecţie instituit deja prin Convenţia europeană a drepturilor omului.
Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale din 1 februarie 1995. Intrată în vigoare la 1 februarie 1998, convenţia este primul instrument juridic multilateral european consacrat protecţiei minorităţilor naţionale. Ea are ca obiect protejarea însăşi a existenţei minorităţilor naţionale pe teritoriul statelor-părţi, prin promovarea unei egalităţi depline şi efective a minorităţilor naţionale, asigurând condiţii proprii conservării şi dezvoltării culturii lor şi prezervării identităţii lor. Sarcina principală de supraveghere asupra respectării acestei convenţii îi aparţine Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, care potrivit art. 26 poate fi asistat de un comitet consultativ compus din membri care dispun de o competenţă recunoscută în domeniul protecţiei minorităţilor naţionale.
Convenţia europeană asupra exercitării drepturilor copiilor din 25 ianuarie 1996. Această convenţie, în vigoare din 1 iulie 2000, reflectă interesele superioare ale copiilor. Ea conţine un ansamblu de măsuri procedurale care ar trebui să permită copiilor valorificarea drepturilor lor şi prevede măsuri orientate spre promovarea drepturilor copiilor în cadrul procedurilor familiale, derulate în faţa unui instanţe judiciare. Dispoziţiile convenţiei (capitolul III) instituie un comitet permanent, compus din delegaţi ai statelor-părţi la convenţiei, competent să examineze chestiunile pertinente referitoare la interpretarea şi aplicarea convenţiei sub formă de recomandări. În plus, comitetul este abilitat să asiste autorităţile naţionale în materia protejată de convenţie.
Carta socială europeană revizuită din 5 mai 1996. Carta socială europeană revizuită reuneşte sub forma unui singur document drepturile garantate prin Carta din 1961 şi Protocolul său adiţional din 1988, precum şi alte noi drepturi şi amemdamente aduse de statele-părţi. Progresiv, ea a substituit tratatul iniţial din 1961. Carta revizuită garantează drepturi economice şi sociale fundamentale tuturor indivizilor exercitate în viaţa lor cotidiană. Ea a fost adaptată la evoluţia societăţii europene de la 1961 încoace cu următoarele completări: dreptul la protecţie contra sărăciei şi excluderii sociale, dreptul la domiciliu, drept la protecţie în caz de concediere, dreptul la protecţie în caz de hărţuire sexuală şi morală ş.a. În privinţa sistemului de control asupra respectării dispoziţiilor cartei a fost menţinut cel creat prin Carta din 1961 şi anume – Comitetul de experţi, compus din şapte membri, care are competenţa să examineze rapoartele statelor-părţi referitoare la gradul de realizare a dispoziţiilor cartei. Prin Protocolul adiţional din 1995 a fost instituit sistemul reclamaţiilor colective.
Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicările biologiei şi a medicinii: Convenţia asupra drepturilor omului şi a biomedicinii din 4 aprilie 1997. Aceasta a intrat în vigoare la 1 decembrie 1999 şi a fost completată prin patru protocoale adiţionale: Protocolul privind interzicerea clonării fiinţei umane din 12 ianuarie 1998, în vigoare din1 martie 2001, Protocolul adiţional cu privire la transplantul organelor şi al ţesuturilor de origine umană din 24 ianuarie 2002, în vigoare din 1 mai 2006, Protocolul adiţional referitor la cercetarea biomedicală din 25 ianuarie 2005, în vigoare din 1 septembrie 2007 şi Protocolul adiţional cu privire la testele genetice în scopuri medicale din 27 noiembrie 2008, care pentru intrarea în vigoare necesită cinci ratificări din partea semnatarilor. Convenţia şi instrumentele sale conexe sunt primele acte juridice internaţionale în ceea ce priveşte protecţia demnităţii, drepturilor şi libertăţile fiinţei umane contra aplicării abuzive a progreselor biologice şi medicale. Responsabil de aplicarea conformă a acestei convenţii este Comitetul Director pentru Bioetică. În plus, la sesizarea acestuia, Curtea Europeană, potrivit art. 29 poate da avize consultative asupra chestiunilor juridice cu privire la interpretarea acestui tratat.
Convenţia europeană cu privire la protecţia copiilor conta exploatării şi abuzurilor sexuale din 25 octombrie 2007. Semnată cu ocazia Conferinţei miniştrilor de justiţie ai statelor-membre ale Consiliului Europei care a avut loc între 24-26 octombrie 2007 la Lanzarote, acest instrument este primul care califică drept infracţiune penală abuzurile sexuale contra copiilor, indiferent de locul comiterii lor: domiciliu sau familie, utilizând forţa, constrângerea sau ameninţarea. Ca şi precedentele, convenţia instituie un control asupra respectării clauzelor sale printr-un comitet compus din câte un reprezentant al statelor-părţi. Convenţia urmează să intre în vigoare după cinci ratificări din partea statelor-semnatare.