Organizaţiile internaţionale, aşa cum există acum ca forme permanente de cooperare a state- lor, au început să se cristalizeze încă în secolul al XIX-lea ca rezultat al dezvoltării vieţii politice şi social-economice a statelor şi popoarelor, al întregii evoluţii a relaţiilor internaţionale.
Formarea, în această perioadă, de noi state suverane, independente, îndeosebi în Europa şi America, a dus la schimbări cantitative şi calitative în relaţiile internaţionale, la multiplicarea şi diversificarea mijloacelor şi formelor juridice ale raporturilor interstatale. Progresul tehnico- ştiinţific a extins sfera raporturilor de cooperare internaţională, generând noi probleme şi necesi- tatea unor noi soluţii, crearea unor mecanisme internaţionale de coordonare permanentă a efor- turilor de cooperare a statelor. Asemenea mecanisme internaţionale de cooperare s-au adăugat mijloacelor şi formelor existente în dreptul internaţional şi în practica statelor: tratate, reuniuni diplomatice, relaţii diplomatice ale statelor ş.a.
Organizaţiile internaţionale (interstatale) auapărut, ca o continuare şi permanentizare areuniu- nilor diplomatice temporare ale statelor - congresele şi conferinţele, căpătând însă caracterul unui fenomen nou al relaţiilor internaţionale şi al dreptului internaţional, cu trăsături caracteristice noi. La origine, organizaţiile internaţionale nu sunt decât o prelungire a conferinţelor internaţionale, convocate pentru încheierea unor tratate. „Din episodică, arată P. Reuter, conferinţa internaţională devine periodică prin intermediul unui secretariat, capătă o anumită permanenţă.512
Primele organizaţii internaţionale au fost create pe baza unor tratate multilaterale. Ele păstrează aspecte de continuitate cu instituţiile existente ale dreptului internaţional, dar capătă trăsături noi care le configurează ca forme juridice permanente şi specifice ale relaţiilor intersta- tale, ca instituţie nouă a dreptului internaţional, ca ramură autonomă a acestuia.
Comisia centrală de navigaţie pe Rhin, prevăzută în actul final al Congresului de la Viena din 1815 şi comisia Dunării creată prin tratatul de la Paris din 1856 - având caracter restrâns, special şi semipermanent, pot fi considerate forme embrionare a viitoarelor organizaţii internaţionale. Apariţia organizaţiilor internaţionale în accepţia actuală a termenului datează din anii 1865-1866 când conferinţa statelor în probleme noi ale cooperării privind comunicaţiile telegrafice au creat un birou telegrafic (1865), la început temporar şi apoi permanent, având atribuţii de secretariat şi coordonare tehnică. S-a format astfel Uniunea Telegrafică Internaţională care a fost urmată de alte organizaţii ca Uniunea Poştală Universală (1874), Organizaţia Meteorologică Mondială (1878) ş.a Sintetizând acest proces istoric de apariţie, G. Abi-Saab subliniază: „Responsabil în faţa conferinţelor periodice ale părţilor… Organul permanent, numit de obicei „birou”, îşi asumă nu numai funcţia de secretariat şi de pregătire de la o conferinţă la alta, ci uneori şi un rol de control şi execuţie în cadrul convenţiilor. Acest element instituţional şi permanent care este „secretaria- tul” sau „biroul” realizează trecerea de la tehnica conferinţei la aceea a organizaţiei”.513
Conferinţele internaţionale, denumite până în secolul al XlX-lea şi congrese, sunt reuniuni temporare ale reprezentanţilor diplomatici ai statelor, pe când organizaţiile internaţionale apar ca forme permanente de cooperare, caracterizate prin continuitatea activităţii, asigurată prin existenţa unei structuri, a unui sistem de organe principale şi auxiliare care formează un cadru permanent al coordonării acţiunilor statelor. Funcţionarea organizaţiei are loc după reguli de pro- cedură care, preluate din practica conferinţelor internaţionale, capătă un caracter instituţional, fiind prevăzute în regulamente obligatorii şi permanente adoptate de fiecare organ principal sau de lucru al organizaţiei.
La baza organizării şi funcţionării unei organizaţii internaţionale se află un tratat adoptat de o conferinţă diplomatică; un astfel de tratat capătă o funcţie esenţială nouă - de act constitutiv, de statut al organizaţiei, având şi trăsături proprii, distincte în comparaţie cu tratatele multilaterale obişnuite încheiate de state. Statutele organizaţiilor internaţionale formează astăzi o categorie distinctă de acte internaţionale, prevăzute, sub aspectul regulilor juridice ce li se aplică, şi de Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor (art 5).
Astfel, în dreptul internaţional a apărut şi s-a conturat treptat un domeniu distinct şi o instituţie nouă, formată dintr-un complex de reguli juridice create pe baza acordului de voinţă dintre state şi constituind o ramură autonomă a acestui drept. Aceste reguli s-au dezvoltat şi s- au îmbogăţit odată cu evoluţia organizaţiilor internaţionale care formează în prezent un sistem complex, de o mare diversitate prin scopurile şi obiectul activităţii, prin modul de organizare şi funcţionare, prin componenţa şi influenţa lor, reflectând dinamismul, diversificarea şi complexi- tatea relaţiilor internaţionale contemporane.
Primele organizaţii internaţionale au fost create în secolul al XlX-lea cu un caracter teh- nic, special în domenii restrânse ale relaţiilor tehnico-ştiinţifice dintre state (Uniunea Interna- ţionala de Telegrafie sau Uniunea Poştală Universală). În 1919, a fost creată Liga (Societatea) Naţiunilor, prima Organizaţie politică internaţională universală şi Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.) având o competenţă restrânsă şi specială. In 1945 (24 octombrie) a intrat în vi- goare Carta Naţiunilor Unite, care a pus bazele Organizaţiei Naţiunilor Unite (O.N.U.), cu o com- petenţă generală şi vocaţie universală. În perioada postbelică s-au format numeroase organizaţii internaţionale în toate domeniile relaţiilor dintre state - politice, economice, tehnico-ştiinţifice şi culturale etc. -, cu caracter universal sau restrâns ca participare, cu competenţă generală sau specială, având ca membre state de pe toate continentele. La acestea se adaugă numeroasele organizaţii internaţionale neguvernamentale, create cu participarea unor asociaţii naţionale nes- tatale sau chiar persoane individuale din diferite ţări.
Aceste organizaţii, în special cu caracter neguvernamental, au o activitate nesemnificativă fără vreo influenţă reală asupra relaţiilor interstatale. Totuşi, proliferarea în condiţiile actuale a fenomenului organizaţiilor internaţionale, în special cu caracter interstatal, constitue o trăsătură
caracteristică a relaţiilor internaţionale contemporane. Creşterea numărului statelor, multiplica- rea problemelor şi domeniilor lor de cooperare, au făcut posibilă şi necesară crearea de nume- roase organizaţii internaţionale ca structuri cu activitate permanentă, menite să contribuie la soluţionarea problemelor, să răspundă cerinţelor de armonizare a acţiunilor statelor în cele mai diferite domenii.
În ce priveşte denumirea, termenul de organizaţie internaţională, Însemnând un feno- men nou al relaţiilor internaţionale şi al dreptului internaţional, a intrat mai târziu în practica internaţională, fiind semnalat de doctrină în 1867, într-o comunicare făcută de juristul englez J.Lorimer, la Academia de Ştiinţe din Londra. Acelaşi termen este utilizat de acesta şi pentru proiectatul său „guvern internaţional”.514 Primele organizaţii internaţionale, create în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au avut, de regulă, denumiri ca: uniune, comisie, asociaţie, alianţă ş.a. luate din terminologia diplomatică şi juridică tradiţională. Spre sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului XX, în practica internaţională şi în doctrină apare şi termenul de organizaţie universală ca varietate a organizaţiilor internaţionale. Termenul de organizaţie internaţională de- vine frecvent, generalizându-se şi după crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite în teoria şi practica relaţiilor internaţionale. În zilele noastre, organizaţiile internaţionale pot avea şi alte denumiri, cum ar fi Liga Statelor Arabe, Uniunea Europeană, Consiliul Europei, Comunitatea Statelor Inde- pendente ş.a., dar care desemnează forme permanente şi instituţionalizate de cooperare a statelor, având trăsături esenţiale caracteristice conceptului generic de organizaţie internaţională.
În prezent, asistăm la o transformare a societăţii internaţionale, a statelor, într-o societate mai organizată şi instituţionalizată în domeniul relaţiilor internaţionale care cuprinde toate aspectele vieţii internaţionale.
Organizaţiile internaţionale guvernamentale (numărul lor constituie circa 500) constituie un cadru favorabil pentru dezvoltarea relaţiilor dintre statele membre, pentru coordonarea activităţilor spre anumite scopuri. Funcţia principală a organizaţiilor internaţionale este aceea de a oferi mijloacele şi cadrul cel mai potrivit de cooperare între state în domenii în care aces- tea au interese comune.515 Participarea, practic, a tuturor statelor membre ONU la multe dintre organizaţiile internaţionale atestă prestigiul de care ele se bucură şi confirmă rolul jucat de aces- tea în organizarea cooperării dintre state în tot mai multe domenii.
În epoca contemporană, organizaţiile internaţionale reprezintă o formă de armonizare a eforturilor statelor în direcţia unei colaborări internaţionale, pentru realizarea căreia statele au creat un cadru juridico-organizatoric (instituţional) – o organizare cu caracter permanent. Organizaţiile internaţionale reprezintă un fenomen caracteristic al relaţiilor mondiale actuale, fiind chemate să contribuie la dezvoltarea înţelegerii şi colaborării dintre state, la asigurarea păcii şi securităţii în lume.516 Instituţia organizaţiei internaţionale a apărut ca o necesitate a vieţii internaţionale şi acest fenomen marchează un pas important în direcţia democratizării ei. Rolul crescând pe care îl are instituţia organizaţiei internaţionale reprezintă una dintre caracteristicile marcante ale relaţiilor internaţionale actuale. Statele nu pot renunţa la aceste instrumente de se- curitate colectivă, de cooperare economică şi tehnică, de unificare a eforturilor colective pentru soluţionarea unor probleme actuale şi acute de interes comun, care sunt mai necesare ca oricând sau chiar indispensabile în condiţiile globalizării.