Formă permanentă de asociere voluntară şi de cooperare a statelor, organizaţiile internaţionale reprezintă totodată un domeniu de aplicare a unor reguli - principii şi norme de drept internaţional atât cu caracter general, cât şi special, create de state pentru a reglementa raporturile complexe care apar în legătură cu organizarea şi funcţionării organizaţiei.
Formarea unei organizaţii este expresia relaţiilor dintre statele fondatoare, care cad de acord şi încheie un tratat constitutiv în acest scop; desfăşurarea activităţii sale se întemeiază pe contribuţia şi raporturile statelor membre, pe funcţionarea organelor principale şi subsidiare în cadrul normelor juridice stabilite prin actul constitutiv; în exercitarea funcţiilor şi puterilor sale apar relaţii specifice ale organizaţiei cu alte Organizaţii internaţionale, cu statele membre sau nemembre, relaţii care formează un alt domeniu de aplicare a dreptului internaţional. Totalitatea principiilor şi normelor generale sau specifice care reglementează aceste relaţii constituie dreptul organizaţiilor internaţionale, parte componentă a dreptului internaţional contemporan.
Dreptul organizaţiilor internaţionale a început a se forma odată cu cristalizarea organizaţiilor internaţionale în relaţiile internaţionale şi în dreptul internaţional. Evoluţia numărului şi însemnătăţii organizaţiilor internaţionale, îndeosebi după cel de al doilea război mondial, îmbogăţirea practicii lor în ce priveşte organizarea, funcţionarea şi participarea autonomă în relaţiile de cooperare interstatală au relevat tot mai mult necesitatea de a da atenţie anali- zei normelor juridice aplicabile în acest domeniu şi, în legătură cu aceasta, abordării unor noi probleme de drept internaţional. Printre aceste probleme s-au impus, în mod însemnat, aspecte ca: noţiunea şi trăsăturile caracteristice ale organizaţiilor internaţionale, personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale, dreptul de a încheia tratate şi practica lor convenţională, situaţia lor juridică (reprezentarea, imunităţi diplomatice ş.a), actele adoptate şi consecinţele lor juridice, responsabilitatea lor internaţională etc.
Organizaţia internaţională nu este o simplă sumă a statelor membre, ci, creată pe baza acor- dului de voinţă al acestora, ea capătă o autonomie funcţională care o transformă într-o entitate internaţională cu trăsături proprii. Pe plan juridic, o organizaţie internaţională este subiect de drept internaţional numai în măsura în care statele membre îi conferă această calitate, prin atribute ce-i permit să intre în raporturi de drept internaţional cu statele sau cu alte organizaţii internaţionale, exercitând drepturi şi asumându-şi obligaţii internaţionale. Personalitatea internaţională nu constituie deci o trăsătură esenţială, inerentă oricărei organizaţii internaţionale, proprie acesteia prin chiar faptul existenţei sale. Depinde de vrerea statelor membre ca o organizaţie internaţională să dispună sau nu de o astfel de capacitate. Natura personalităţii internaţionale a unei organizaţii interstatale nu este determinată de dreptul internaţional, în afara voinţei statelor membre; ea este determinată de acestea, care stabilesc prin actul constitutiv şi prin alte acte cu valoare de tratate internaţionale atributele organizaţiei, dreptul ei ca, în exercitarea funcţiilor sale, să intre în rapor- turi juridice cu alte subiecte de drept internaţional.
După al doilea război mondial, această problemă s-a pus, pentru prima dată, în legătură cu O.N.U. În avizul consultativ din 1949 în problema „Reparării daunelor suferite în serviciul O.N.U.” C.I.J.. constata că: „Organizaţia a fost destinată să exercite şi să, posede, şi în fapt exercită şi posedă funcţii şi drepturi care nu pot fi explicate decât prin aceia că ea dispune într-o largă măsură de per- sonalitate internaţională şi de capacitatea de a acţiona pe plan internaţional… Curtea conchide din aceasta că organizaţia … este subiect de drept internaţional, capabil de a avea drepturi şi obligaţii internaţionale şi are capacitatea de a-şi exercita aceste drepturi prin prezentarea de reclamaţii internaţionale”. Creşterea numărului şi rolului organizaţiilor internaţionale explică faptul că, în afară de O.N.U., alte organizaţii internaţionale (instituţiile specializate, alte organizaţii cu vocaţie universală şi regională, cu caracter politic, economic etc.) dispun în baza actului constitutiv, stabilit de sta- tele membre, de drepturi şi funcţii care le conferă personalitate juridică internaţională. întinde- rea acestor drepturi şi funcţii, sfera de manifestare este variabilă de la organizaţie la organizaţie, depinzând de caracterul şi întinderea scopurilor şi competenţei atribuite fiecărei organizaţii în parte.536 Personalitatea organizaţiei internaţionale nu se poate deduce apriori din chiar faptul existenţei sale; aceasta se poate stabili numai pe baza statutului organizaţiei.
Dreptul de reprezentare, de legaţie este un aspect important al personalităţii internaţionale a unei organizaţii. El se manifestă prin putinţa organizaţiei internaţionale de a stabili raporturi juridice cu statele membre şi nemembre, cu alte organizaţii cu ajutorul unor instituţii de drept diplomatic, cum sunt: misiunile permanente şi delegaţiile statelor pe lângă organizaţii, delegaţiile de observatori, funcţionarii şi alte persoane oficiate ale organizaţiei, imunităţile şi privilegiile diplo- matice conferite de state organizaţiei internaţionale pentru îndeplinirea funcţiilor sale.537 In ca- drul privilegiilor şi imunităţilor sale, o organizaţie are şi dreptul de protecţie funcţională asupra reprezentanţilor săi, în situaţia în care statutul diplomatic al acestora a fost încălcat de către state.
Dreptul de a încheia tratate conferă unei organizaţii capacitatea de a deveni parte la tratatele internaţionale, de a-şi exercita drepturile şi a-şi asuma obligaţii în raporturile cu alte organizaţii, cu statele membre. Exercitarea acestui drept este limitată la înfăptuirea scopurilor şi funcţiilor organizaţiei internaţionale. O amplă practică a organizaţiilor internaţionale privind tratatele (acorduri de sediu şi de colaborare cu statele, acorduri cu alte organizaţii etc.) a determinat ca O.N.U., prin Comisia de drept internaţional, să treacă începând din anul 1970, la codificarea normelor de drept internaţional în domeniul „tratatelor încheiate de organizaţiile internaţionale”. În 1986 a şi fost adoptată o Convenţie în acest sens.
În legătură cu exercitarea drepturilor şi cu îndeplinirea obligaţiilor asumate în cadrul raporturilor juridice la care devine parte, Organizaţia este subiect activ şi pasiv al răspunderii internaţionale; aşa cum se arată în avizul C.I.J. din 1949 privind „Reparaţiile”…, ea poate reclama acoperirea prejudiciilor suferite în îndeplinirea funcţiilor sale, dar poate fi totodată ţinută să aco- pere daunele cauzate prin activităţile organelor sale.
Toate acestea constituie elemente esenţiale ale calităţii de subiect de drept internaţional a unei organizaţii. Această calitate nu este similară ca natură, întindere şi conţinut acelei a statelor în comparaţie cu care organizaţia internaţională are o personalitate juridică derivată in acordul statelor), limitată (la întinderea competenţei sale) şi funcţională (pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de actul constitutiv). Totodată, spre deosebire de state care creează dreptul internaţional
- organizaţiile internaţionale rămân numai destinatare ale acestuia; rezoluţiile adoptate de aces- tea sunt acte de interpretare şi aplicare a prevederilor înscrise în actele constitutive, în unele cazuri, de pildă o serie de rezoluţii ale Adunării Generale şi ale Consiliului de Securităţii O.N.U., putând îndeplini un rol important în precizarea, confirmarea şi aplicarea principiilor fundamen- tale şi a normelor dreptului internaţional. De asemenea, spre deosebire de state, personalitatea internaţională a organizaţiilor create de acestea nu are o opozabilitate absolută. Unii autori susţin existenţa unei „cutume internaţionale în formare” în acest sens; în practică însă, personalita- tea unei organizaţii internaţionale este opozabilă doar statelor membre, în timp ce faţă de sta- tele nemembre este nevoie de acordul tacit sau expres al acestora din urmă. Pe această bază, se manifestă tendinţa ca personalitatea internaţională a unor organizaţii cu caracter universal, cum sunt: O.N.U sau instituţiile specializate să capete o opozabilitate erga omnes; extinderea acestei tendinţe nu poate să se manifeste decât în temeiul acordului de voinţă al statelor, în condiţii de egalitate şi respect al suveranităţii acestora.
Deci, crearea şi dezvoltarea organizaţiilor internaţionale au dus la îmbogăţirea dreptului internaţional atât prin formarea unui nou subiect ca adresant şi susţinător al acestuia, cât şi prin constituirea unei ramuri noi: dreptul organizaţiilor internaţionale.