Natură. Dreptul organizaţiilor internaţionale a apărut şi se dezvoltă în cadrul general al dreptului internaţional, având natura şi trăsăturile caracteristice ale acestuia: principiile şi normele sale, create pe baza acordului de voinţă dintre state şi exprimate prin tratate şi prin alte izvoare, reglementează relaţiile interstatale în sfera organizaţiilor internaţionale; aplicarea lor se realizează prin respectarea voluntară a statelor, iar în caz de nevoie prin sancţiuni prevăzute în actele constitutive.
Natura dreptului organizaţiilor internaţionale poate fi explicată având în vedere caracte- rul acestora ca formă specifică de cooperare a statelor şi sferă de aplicare, totodată, a dreptului internaţional contemporan. De aceea, regulile privitoare la organizaţiile internaţionale nu pot fi
„particulare” prin aceea că ar fi opuse dreptului internaţional, ci numai în sensul de a constitui o parte integrantă a acestuia, aplicarea sa într-un domeniu specific de cooperare. Este lipsită de fond orice încercare de a scoate regulile aplicabile organizaţiilor internaţionale in sfera drep- tului internaţional general, de a le „particulariza” în senul de a le opune acestora; principiile şi normele dreptului organizaţiilor internaţionale nu constituie o „ordine juridică” deosebită de dreptul internaţional general, ci reprezintă o extindere şi o dezvoltare a acestuia din urmă într- un sector nou al relaţiilor dintre state. Pe bună dreptate, P. Reuter, care vorbeşte de un „drept propriu organizaţiei”, respinge ideea unui „drept intern”, în afara dreptului internaţional şi arată că acesta nu-i decât un drept care are „de o manieră generală caracterele structurale ale dreptului internaţional public”.
În sfera organizaţiilor internaţionale, ca şi în orice alt domeniu al cooperării, al relaţiilor inter- statale, sunt valabile şi obligatorii pentru state principiile fundamentale ale dreptului internaţional, care definesc cadrul juridic al formării şi aplicării normelor ce formează dreptul organizaţiilor internaţionale. De aceea, coordonatele formării, dinamicii, validităţii şi eficienţei normelor din sfera organizaţiilor internaţionale sunt determinate de respectarea principiilor fundamentale ale relaţiilor dintre state, de conformitatea cu acestea, constituind totodată, o ramură a dreptului internaţional general similară altora, cum sunt: dreptul diplomatic, consular, al tratatelor etc.538
Totodată, dreptul organizaţiilor internaţionale prezintă particularităţi care, determinate de trăsăturile specifice ale organizaţiilor internaţionale, ale relaţiilor care iau naştere în acest dome- niu, se manifestă îndeosebi prin izvoare şi procesul său de formare, prin structura sa deosebit de eterogenă.
Izvoare. Create pe baza acordului de voinţă dintre state, normele privitoare la organizaţiile internaţionale sunt exprimate în forme juridice adecvate care constituie izvoarele acestui drept. Izvoarele principale ale dreptului internaţional - tratatele şi cutuma - sunt izvoare de drept şi în acest domeniu. Totodată, apar sub acest aspect şi particularităţi determinate de caracterul deo- sebit de complex şi de specificul procesului de formare, dezvoltare şi aplicare a principiilor şi normelor dreptului organizaţiilor internaţionale.
În cadrul diferitelor organizaţii, acordul de voinţă al statelor membre capătă diverse forme ju- ridice, de la diverse categorii de tratate până la rezoluţiile adoptate. Unele creează norme (trata- tele şi cutuma), altele le confirmă sau le interpretează (rezoluţiile şi declaraţiile), exercită numai o influenţă indirectă asupra formării lor (legislaţia naţională) sau pur şi simplu constată existenţa lor şi le interpretează (jurisprudenţa, doctrina, declaraţiile oficiale ale reprezentanţilor organizaţiei).
Tratatele, ca izvor tradiţional principal de drept, prezintă unele particularităţi în ce priveşte caracterul şi funcţia lor normativă în sfera organizaţiilor internaţionale. Astfel, actele constitutive, o primă categorie de tratate existente în acest domeniu, cuprind norme privitoare la organizare şi funcţionare, întreaga activitate a organizaţiilor trebuind să se desfăşoare în strictă conformitate cu prevederile lor.
Numeroase tratate, de regulă, bilaterale cu denumiri diferite (acord, convenţie, protocol ş.a.), încheiate de organizaţiile internaţionale în limitele actului lor constitutiv, cuprind dispoziţii, care interpretează şi aplică prevederile acestui act, precizând şi uneori chiar lărgind sfera sa de valabi- litate (acordurile de sediu, de asistenţă tehnică, financiară etc.).
Există şi tratate internaţionale multilaterale încheiate de state cu privire la ansamblul organizaţiilor internaţionale, la anumite categorii sau la unele dintre ele, determinând situaţia juridică a activităţii lor, a reprezentanţilor statelor, privilegii şi imunităţi ş.a.
Cutuma continuă să prezinte însemnătate în apariţia şi formarea normelor juridice privind organizaţiile internaţionale. Unele reguli şi instituţii s-au format sau sunt în curs de cristalizare ca norme generale pe cale cutumiară, în practica statelor şi a diferitelor organizaţii, îndeosebi ace- lora cu caracter universal. Pot fi date ca exemplu în acest sens: misiunile permanente ale statelor pe lângă organizaţiile internaţionale şi situaţia lor juridică, statutul observatorilor statelor sau al organizaţiilor, al funcţionarilor internaţionali, tratatele încheiate de organizaţii ş.a.
Caracter cutumiar au şi unele norme particulare, cum ar fi aceea privitoare la posibilita- tea adoptării unei hotărâri în Consiliul de Securitate în probleme neprocedurale, chiar dacă un membru permanent se abţine de la vot.
Regulamentele de procedură, adoptate ca acte juridice obligatorii în cadrul diferitelor or- gane principale sau subsidiare, cuprind norme privitoare la funcţionarea acestora şi adoptarea hotărârilor, constituind, de asemenea, izvoare ale dreptului organizaţiilor internaţionale.539
Rezoluţiile diferitelor organizaţii internaţionale sunt, prin natura lor, acte care confirmă, interpretează, precizează sau aplică prevederile actului constitutiv în baza căruia se adoptă. Ex- ceptând categoria largă a rezoluţiilor privitoare la relaţiile dintre state, celelalte rezoluţii adop- tate de o organizaţie în „relaţiile sale interne” privind componenţa, organizarea şi funcţionarea sa, cum ar fi: admiterea de noi membri, excluderea sau suspendarea din drepturi a unui stat membru, adoptarea bugetului, crearea şi activitatea organelor subsidiare ş.a. prezintă o deosebită însemnătate pentru formarea acelor reguli care, după unii autori, formează aşa numitul „drept intern” al organizaţiei3 în fapt, parte componentă a dreptului organizaţiilor internaţionale.
Însemnătatea juridică concretă a fiecărei rezoluţii depinde de voinţa statelor care o adoptă şi de prevederile actului constitutiv, de raportul pe care acesta îl stabileşte între autorul şi des- tinatarul rezoluţiei, de conformitatea acesteia cu dispoziţiile actului constitutiv, cu principiile fundamentale ale dreptului internaţional. De exemplu, rezoluţiile sau „recomandările” Adunării
Generale a O.N.U. sunt, potrivit Cartei Naţiunilor Unite, obligatorii pentru Consiliul Economic şi Social, în timp ce rezoluţiile acestuia din urmă sunt doar propuneri, el aflându-se, potrivit Cartei, sub autoritatea Adunării Generale. Rezoluţiile unui organ principal al organizaţiei, adresate orga- nelor sale subsidiare, au caracter obligatoriu, între acestea existând relaţii de subordonare.
Unele rezoluţii ale organelor O.N.U., mai ales ale Adunării Generale prezintă însemnătatea juridică a unor acte care confirmă, pe baza acordului de voinţă al statelor care le-au adop- tat, existenţa în practica organizaţiei şi a relaţiilor dintre statele membre şi organizaţie a unor norme, contribuind, prin generalizarea acestei practici, la formarea de norme cutumiare ale organizaţiei. Alteori, rezoluţii ale Adunării Generale exprimă acordul statelor membre cu privire la recunoaşterea existenţei unei norme juridice cu caracter cutumiar. De exemplu, Rezoluţia 257/
A.III adoptată în unanimitate de Adunarea Generală a O.N.U. la 3 decembrie 1948 constată prac- tica stabilirii de către state a unor misiuni permanente la sediul organizaţiei, consideră necesară
„generalizarea instituţiei” şi precizează unele principii generale privitoare la asemenea misiuni. Rezoluţia 257/III a contribuit astfel la desăvârşirea procesului de formare în practică a instituţiei misiunilor permanente, codificate mai târziu prin Convenţia de la Viena din 1975.
Legislaţia naţională a statelor exercită o influenţă importantă asupra interpretării şi aplicării unor norme juridice în sfera organizaţiilor internaţionale, având astfel rolul unui mijloc auxiliar de determinare a dreptului.
Structura dreptului organizaţiilor internaţionale poate fi analizată sub mai multe aspecte. După caracterul lor, există reguli imperative pentru statele membre (privitoare la principii, la or- ganizare şi funcţionare, la delimitarea competenţei etc.) şi reguli supletive, aplicabile numai dacă statele nu au hotărât altfel, cum ar fi procedura de rezolvare paşnică a diferendelor cu ajutorul
- sau al organizaţiilor regionale, reguli de acordare a asistenţei tehnice de către organizaţii economice internaţionale ş.a.540
După sfera de aplicare, dreptul organizaţiilor internaţionale cuprinde: principii şi norme gene- rale, valabile pentru toate categoriile de organizaţii (principii de bază, norme privitoare la situaţia juridică a organizaţiei şi a reprezentanţilor statelor, de încheiere a tratatelor ş.a.); norme aplicabile doar unor categorii de organizaţii, de pildă, reguli de admitere în organizaţiile universale sau regionale, normele care reglementează relaţiile instituţiilor specializate sau organizaţiilor regio- nale cu O.N.U. ş.a.; norme proprii unei organizaţii determinate, de exemplu, procedura de vot în Consiliul de Securitate al O.N.U. sau regula votului ponderat în B.I.R.D. şi F.M.I.
După conţinutul juridic al regulilor aplicabile se deosebesc principiile de bază ale organizaţiilor internaţionale şi norme valabile pentru domenii speciale ale relaţiilor dintre ele sau cu statele membre, cum sunt: relaţiile diplomatice ale organizaţiilor internaţionale, încheierea tratatelor internaţionale, responsabilitatea, succesiunea, statutul funcţionari lor internaţionali.
Organizaţiile internaţionale constituie, într-o accepţie generală, un domeniu specific al aplicării principiilor fundamentale ale dreptului internaţional, a căror recunoaştere este unanimă, caracterul lor imperativ şi universal fiind astăzi vizibil.
În acest domeniu, principiile fundamentale se realizează ca principiu de bază ale organizaţiilor internaţionale, fiind particularizate în raport de scopurile, caracterul şi funcţiile fiecărei organizaţii. Principiile de bază ale unei organizaţii sunt prevăzute, de regulă, în actul constitutiv şi în alte acte ale organizaţiei (de exemplu. Carta O.N.U., art.2); chiar dacă nu sunt prevăzute în actul constitutiv, în funcţionarea organizaţiei şi în relaţiile sale externe se aplică principiile funda- mentale care determină eficienţa şi validitatea întregii sale activităţi.
În virtutea acestor principii, fiecare stat are dreptul egal de a participa la acele organizaţii internaţionale care privesc interesele sale de a fi reprezentat şi de a se manifesta pe baze egale. Cerinţele principiilor fundamentale (egalitate suverană, neamestec etc.) se realizează sub forme specifice organizaţiilor internaţionale, în diferite aspecte privind organizarea, funcţionarea şi pu- terile acestora.
Astfel ele sunt recunoscute mai întâi în actul constitutiv ca principii de bază ale organizaţiei; organizarea acesteia, mai ales admiterea statelor trebuie să fie reglementată în conformitate cu dreptul egal al statului de a intra într-o organizaţie la care este interesat să participe; pentru toate statele membre să fie asigurate condiţii egale de participare şi reprezentare la activitatea diferite- lor organe ale organizaţiei, iar procedura de vot să legifereze egalitatea în drepturi; competenţa organizaţiei să fie stabilită şi limitată prin actul constitutiv, în concordanţă cu cerinţele respectării suveranităţii statelor membre. Acestea sunt câteva din principalele forme juridice specifice ale înfăptuirii principiilor fundamentale ca principii de bază ale organizaţiilor internaţionale.
Dreptul organizaţiilor internaţionale cuprinde, totodată, norme juridice aplicabile diferitelor aspecte ale organizării şi funcţionării organizaţiilor, cu caracter general sau particular, ale relaţiilor lor cu alte organizaţii, cu statele membre sau nemembre. În evoluţia organizaţiilor internaţionale, mai ales după al doilea război mondial, se observă tendinţa tot mai evidentă de înlocuire a nor- melor generale de drept internaţional privitoare la situaţia juridică a reprezentanţilor statelor, la tratate, responsabilitate etc. prin norme speciale, derogatorii consacrate în acte (tratate speciale, decizii ş.a) adoptate de organele principale ale organizaţiei sau încheiate de statele membre în aceste probleme. Astfel, s-au cristalizat în acest domeniu norme specifice de drept internaţional, în legătură cu care s-a pus problema codificării încă din deceniul 1960 -1970.541
Normele care alcătuiesc dreptul diplomatic al organizaţiilor internaţionale s-au format succesiv, desprinzându-se din dreptul diplomatic general al statelor, îndeosebi după formarea
O.N.U. şi a unora dintre instituţiile specializate. Este vorba de reguli privitoare la situaţia juridică a organizaţiei în relaţiile cu statul gazdă, cu celelalte state (membre sau nemembre), la statutul funcţionarilor organizaţiei, al reprezentanţilor, al misiunilor permanente şi observatorilor sta- telor pe lângă organizaţie. În anul 1975 a fost adoptat la Viena primul act de codificare în acest domeniu - Convenţia asupra reprezentării statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale având caracter universal, referitoare la: misiunile statelor pe lângă organizaţiile internaţionale (compunere, funcţii, acreditare etc.), privilegiile şi imunităţile lor, delegaţii şi observatorii lor pe lângă organele şi conferinţele internaţionale, inclusiv privilegiile şi imunităţile lor.
Spre deosebire de dreptul diplomatic al statelor, situaţia juridică a organizaţiilor internaţionale are un caracter funcţional, implicând privilegii şi imunităţi necesare pentru îndeplinirea funcţiilor organizaţiei - „Statul gazdă - se arată în art. 20 al Convenţiei de la Viena din 1975 - acordă misiu- nii toate facilităţile necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale”; prevederi similare sunt cuprinse şi în Convenţia generală asupra privilegiilor şi imunităţilor O.N.U. din 1946. La încheierea acor- durilor speciale cu organizaţia statul gazdă are însă latitudinea de a recunoaşte imunităţi similare celor conferite reprezentanţilor diplomatici ai statelor.
Situaţia juridică a funcţionarilor internaţionali - statutul lor pe teritoriului statului gazdă, al altor state membre sau nemembre, privilegiile şi imunităţile lor etc. - este reglementată prin norme speciale prevăzute în actele constitutive ale diferitelor organizaţii (exemplu, art. 105 al Cartei O.N.U.) şi recunoscute de state prin convenţii speciale, acorduri de sediu sau acte legisla- tive interne.
Alt grup de norme se referă la tratatele încheiate de organizaţiile internaţionale. Încă în anul 1969, Conferinţa de la Viena asupra dreptului tratatelor a recomandat ca normele privind tratate- le încheiate de organizaţiile internaţionale să facă obiectul unor lucrări viitoare separate de codifi- care în cadrul Comisiei de drept internaţional. În 1972, Comisia a trecut la elaborarea proiectului de articole în această problemă, adoptat în 1986.
Tratatele încheiate de organizaţiile internaţionale (cu alte organizaţii sau cu statele) sunt, prin natura şi valoarea lor juridică, similare acelora încheiate de state; au caracter obligatoriu pentru părţi, creând drepturi şi obligaţii în relaţiile lor reciproce, iar valabilitatea lor este determinată de concordanţa cu regulile imperative ale dreptului internaţional.
Totodată, asemenea tratate prezintă şi trăsături particulare, sub aspectul subiectelor, al capacităţii lor de a încheia tratate, al caracterului şi întinderii drepturilor şi obligaţiilor prevăzute, al obiectului lor; aceasta reflectă situaţia organizaţiilor internaţionale ca entităţi cu o competenţă limitată şi determină particularităţile normelor privitoare la încheierea şi îndeplinirea fiecărui tratat în parte. Natura specifică a organizaţiei internaţionale impune ca tratatele încheiate de aceasta să respecte limitele competenţei şi funcţiilor prevăzute de actul constitutiv, în concordanţă cu scopurile şi principiile stabilite de acesta. Asemenea tratate sunt instrumente juridice de exer- citare a funcţiilor organizaţiei, constituind forma cea mai frecventă a relaţiilor dintre organizaţiile internaţionale.
În sfera organizaţiilor internaţionale există, de asemenea, norme juridice specifice în legătură cu responsabilitatea acestora, cu succesiunea între organizaţii sau în relaţiile cu statele membre, cu procedura de lucru, de vot şi de adoptare prin consens a hotărârilor. Regulile privitoare la procedura de lucru şi de adoptare a hotărârilor formează un ansamblu de norme care constituie un adevărat drept procedural al organizaţiilor internaţionale.
Analiza diferitelor categorii de organizaţii internaţionale (politice, economice ş.a.) sau a unora din ele luate individual (de exemplu, O.N.U., NATO etc.) ne relevă şi alte norme juridice specifice ca alte aspecte ale dreptului organizaţiilor internaţionale.