Personalitatea juridică a organizaţiei internaţionale guvernamentale este expresia autonomiei ei funcţionale şi a calităţii ei de subiect de drept internaţional public. De asemenea, ea îi conferă organizaţiei o existenţă obiectivă în raport cu ceilalţi participanţi la relaţiile internaţionale.
Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale are un dublu aspect:
- organizaţia are personalitate juridică internă, respectiv în ordinea juridică internă a statelor membre; şi
- personalitate juridică internaţională, care reprezintă aspectul cel mai important al personalităţii sale juridice.
Personalitatea juridică a organizaţiei internaţionale guvernamentale are, în general, două ca- racteristici esenţiale. În primul rând, ea se întemeiază pe principiul specialităţii, care înseamnă că organizaţia internaţională îşi desfăşoară activitatea şi îşi exercită competenţele sale în limitele prevederilor statutului ei. În al doilea rând, personalitatea juridică a acestor organizaţii este de natură funcţională.542
Organizaţiile internaţionale guvernamentale, ca şi celelalte organizaţii internaţionale, nu posedă un teritoriu propriu. De aceea, ele îşi desfăşoară activitatea pe teritoriile statelor membre, în măsura în care aceste state le-au recunoscut în ordinea lor juridică oportunitatea corespunzătoare unei persoane juridice de drept intern al lor.
Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale în ordinea juridică a statelor este consacrată nu numai în legislaţia naţională a statelor membre ale organizaţiei, ci şi în statutele lor şi în acordurile de sediu încheiate de ele cu statul de reşedinţă. Carta ONU precizează că
„Organizaţia se va bucura pe teritoriul fiecăruia din membrii săi de capacitatea juridică care îi este necesară pentru exercitarea funcţiilor şi realizarea scopurilor sale”.543
Prin acordurile de sediu încheiate de o organizaţie internaţională cu statul ei gazdă, ca şi prin legislaţia naţională a statelor membre se precizează conţinutul şi modalităţile de exercitare a capacităţilor organizaţiei, recunoscute în ordinea internă a statelor respective. Aceste capacităţi ale organizaţiei se exercită, în special, în domeniul contractelor pe care ea le poate încheia cu persoane particulare aflate sub jurisdicţia statelor membre.
Deşi, de cele mai multe ori, personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor nu este consacrată formal printr-un text, totuşi nu există nici un dubiu asupra existenţei ei. Această problemă pare a fi reglementată, de Avizul Consultativ dat de Curtea Internaţională de Justiţie din 11 aprilie 1949, nu numai pentru ONU, dar şi pentru orice alte organizaţii internaţionale.544
În opinia Curţii Internaţionale de Justiţie,545 a existat intenţia ca Organizaţia să exercite funcţii şi drepturi care nu pot fi explicate decât pe baza posedării într-o largă măsură a personalităţii juridice internaţionale şi a capacităţii de a acţiona pe plan internaţional, în calitate de entitate separată de statele fondatoare şi ca subiect de drept internaţional distinct. S-a ajuns la concluzia că Organizaţia este o persoană juridică internaţională.546 În afară de ONU, şi alte organizaţii inter- naţionale în baza actelor lor constitutive, care le conferă drepturi şi obligaţii, au o personalitate juridică internaţională, fiind subiecţi de drept internaţional cu caracter derivat, secundar, limitat. Această recunoaştere şi-a găsit consacrarea expresă în Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, din 1982, care precizează: „Autoritatea Internaţională posedă personalitate juridică internaţională şi are capacitatea juridică care îi este necesară pentru exercitarea funcţiilor sale şi realizarea scopurilor sale”.547
Personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor internaţionale nu se poate stabili a prio- ri şi nu este identică, prin conţinutul său pentru toate organizaţiile, ci depinde de domeniul de activitate şi întinderea competenţei fiecărei organizaţii internaţionale.
Pentru ca organizaţiile internaţionale să-şi poată atinge scopurile pentru care au fost create, trebuie ca acestea să poată încheia acte juridice spre a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii în conformitate cu dreptul internaţional, să poată sta în justiţie spre a-şi valorifica eventualele pretenţii şi să aibă un anumit statut juridic care le subliniază poziţia lor internaţională, benefi- ciind de anumite imunităţi şi privilegii. Pe lângă aceste capacităţi fundamentale legate de perso- nalitatea juridică internaţională s-a mai adăugat şi aceea de a întreţine relaţii diplomatice.548
Deşi actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale, de cele mai multe ori, nu conţin o permisiune expresă de a încheia tratate şi nici nu presupun existenţa unui organ împuter- nicit să exercite o asemenea competenţă, totuşi acestea încheie acorduri de sediu cu statele de reşedinţă, precum şi acorduri de cooperare cu alte organizaţii. Această capacitate a organizaţiilor internaţionale de a încheia tratate cu statele sau cu alte organizaţii derivă din calitatea lor de subiecţi de drept internaţional.
Putem menţiona că există, totuşi, acte constitutive ale organizaţiilor internaţionale care prevăd în mod expres capacitatea organizaţiilor de a încheia tratate. Spre exemplu, în stabilirea statutului internaţional al Consiliului Europei un loc deosebit îl ocupă „Acordul general privind privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei”, semnat la 2 septembrie 1949. El proclamă persona- litatea juridică internaţională a Consiliului Europei. Astfel, Consiliul Europei are capacitatea de a contracta, de a achiziţiona şi aliena bunuri imobile sau mobile şi de a sta în justiţie.549
Personalitatea juridică internaţională a Uniunii Europene rezultă din prevederile Tratatu- lui Comunităţii Europene a Energiei Atomice,550 ale Tratatului privind Comunitatea Economică Europeană,551 şi din prevederile Tratatului de la Maastricht.552 În relaţiile internaţionale, Uniunea are capacitatea de a exercita anumite drepturi precum: a încheia anumite tratate internaţionale, cum sunt acordurile tarifare şi comerciale, acordurile de asociere cu statele terţe, acorduri de pes- cuit, acorduri din domeniul transporturilor, al mediului înconjurător sau al energiei. Tratatul de la Maastricht din 1993, art. 206, prevede: „Comunitatea poate încheia cu unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale acorduri, creând o asociaţie caracterizată prin drepturi şi obligaţii reciproce, de acţiuni comune şi de proceduri speciale”.
Totodată, drept urmare a evoluţiilor recente Uniunea Europeană poate fi caracterizată ca ac- tor individualizat al scenei internaţionale datorită puterii economice şi rolului său geopolitic vital atât în plan european, cât şi internaţional, ca actor-cheie în acordurile comerciale internaţionale şi participant activ în economia mondială.
Consiliul European de la Nisa, din decembrie 2000, a ajuns la concluzia că, pentru a pu- tea funcţiona într-o formulă cu 25 + 2 de membri, UE trebuie să realizeze o reformă majoră a instituţiilor, politicilor şi mecanismelor comunitare de decizie.553
Astfel, la 29 octombrie 2004 a fost semnat, la Roma, „Tratatul de instituire a unei Constituţii pen- tru Europa”, adoptat de către Consiliul European la Bruxelles, la 17-18 iunie 2004.554 După 54 de ani de la semnarea, la Paris, a Tratatului CECO din 24 octombrie 1950555 şi 47 de ani de la semna- rea Tratatelor CEE556 şi Euroatom557 semnate la Roma, 25 martie 1957, Uniunea Europeană a păşit, astfel, spre un nou statut, depăşind formal încadrarea în categoria organizaţiilor internaţionale, deoarece noul Tratat conferă construcţiei comunitare cadrul juridic unitar pentru exercitarea unor competenţe ce ţin mai degrabă de esenţa statului federal: monedă unică, buget provenit şi din resurse proprii (există, însă, şi contribuţii naţionale), control integrat la frontiere, o serie de politici comune decise şi gestionate direct de la Bruxelles, o politică externă comună (cu limitele ei), înfiinţarea parchetului european, a jandarmeriei europene, a poliţiei europene de frontieră, precum şi atribuţii, deocamdată incert conturate, în domenii ca apărarea şi securitatea. De altfel, întreaga evoluţie a construcţiei comunitare a fost una de la interguvernamental spre integrat, chiar dacă, de-a lungul istoriei, Comunitatea Europeană (astăzi Uniunea Europeană) a cunoscut şi perioade de recul şi euroscepticism.
Atingerea unui compromis pe marginea Constituţiei UE este doar o parte a procesului de iden- tificare a căii pentru viitorul Europei. Se înregistrează progrese evidente în domeniul cooperării politice. Este necesară o revizuire şi o trasare clară a acţiunilor concrete privind viitoarele valori europene. UE intenţionează stimularea dialogului şi dezbaterilor la nivel naţional şi al instituţiilor UE în vederea identificării subiectelor de îngrijorare şi a vectorului viitoarei politici europene.558
Datorită unei strânse legături între personalitatea juridică şi capacitatea de a-şi angaja res- ponsabilitatea, capacitatea organizaţiei internaţionale corespunde capacităţii limitate de a acţiona în dreptul internaţional.
Trebuie să menţionăm şi faptul că organizaţiile internaţionale au capacitatea de a formula pretenţii, capacitate care depinde de existenţa personalităţii juridice şi de interpretarea actului constitutiv în lumina scopurilor şi funcţiilor unei anumite organizaţii.
Însă, pentru ca o organizaţie internaţională să-şi poată îndeplini în mod efectiv funcţiile, ea are nevoie de un minimum de libertate şi securitate juridică pentru sediul şi alte localuri ale sale, pentru bunurile sale, precum şi pentru personalul său şi reprezentanţii statelor membre acreditaţi la organizaţie.
Elementul important al statutului organizaţiei, relevant atât în raport cu ordinea juridică a statului gazdă, cât şi a celorlalte state, îl constituie imunităţile şi privilegiile diplomatice. Aces- tea sunt conferite printr-un instrument de drept internaţional unei organizaţii care este titularul acestora şi le poate reclama în raporturile sale cu statele.
Mai putem menţiona şi alte aspecte ale manifestării organizaţiei internaţionale ca subiect de drept internaţional care pot fi reflectate în faptul că o organizaţie internaţională poate fi membru al unei alte organizaţii internaţionale sau în faptul că dispune de nave care se află sub pavilionul său.
Toate aceste aptitudini legate de personalitatea juridică internaţională nu decurg din dreptul internaţional general, ci trebuie să rezulte din actul constitutiv sau din voinţa statelor fondatoare ale organizaţiei.
În final, trebuie să precizăm că personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor se caracterizează prin:
- existenţa atributelor, adică drepturile şi obligaţiile la care este îndreptăţită organizaţia faţă de state, şi
- existenţa de organe proprii cu ajutorul cărora ea realizează activitatea oficială ca subiect de drept internaţional.
Astfel, numai printr-o organizare proprie, funcţionare continuă şi voinţă proprie, organizaţia poate să devină o entitate distinctă de statele care o compun. Numai în acest fel o organizaţie internaţională poate fi subiect de drept internaţional separat de statele care au înfiinţat-o, cu drepturi şi obligaţii distincte şi răspundere proprie.559
Existenţa unei organizaţii internaţionale care se bucură de personalitatea de drept internaţional trebuie să fie garantată cu ajutorul regulilor convenţionale care stabilesc anumite obligaţii pentru statele membre. O organizaţie internaţională nu poate fi protejată şi activitatea funcţionarilor ei asigurată, decât prin dreptul internaţional convenţional.
Sintetizând practica internaţională actuală, reţinem că unei organizaţii internaţionale i se recunoaşte îndeosebi:
- personalitatea de drept internaţional;
- inviolabilitatea sediului şi libertatea de comunicare oficială;
- imunitatea de jurisdicţie locală, precum şi scutiri fiscale şi vamale.
Statutul juridic al unei organizaţii internaţionale nu constituie încă un principiu de drept internaţional, ci există numai ca soluţie de speţă, fiind conferit în fiecare caz în parte prin tratatul de constituire, care este atributiv de personalitate juridică internaţională, inclusiv de tot ceea ce cuprinde statutul.560
Înaintea celui de-al doilea război mondial era contestată existenţa regulii de drept cutumiar permiţând organizaţiilor internaţionale să beneficieze de privilegii, scutiri şi imunităţi. Însă, odată cu crearea ONU a fost încheiată, în 1946, în cadrul acestei organizaţii Convenţia asupra privilegiilor şi imunităţilor Naţiunilor Unite.561 Această Convenţie este bazată pe articolele 104 şi 105 din Carta ONU562 şi conţine diverse articole care au devenit dispoziţiile standard aplicabile numeroaselor organizaţii internaţionale.
Imunitatea de jurisdicţie este enunţată în actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale, cel mai adesea conţinând doar o dispoziţie sumară, alteori actele constitutive conţinând dispoziţiile care reglementează propriu-zis imunitatea, fără a mai fi nevoie să trimită la alte tratate încheiate în acest scop.
De regulă, în cazul mai multor organizaţii, atât universale, cât şi regionale de mai mare importanţă, se încheie convenţii multilaterale pentru reglementarea imunităţilor şi privilegii- lor.563 Scopul acestor tratate multilaterale este acela de a dezvolta dispoziţiile adesea laconice din constituţiile organizaţiilor şi de a-i asigura organizaţiei un statut unitar în toate statele membre.
De asemenea, imunitatea de jurisdicţie este reglementată prin acorduri bilaterale, cât şi prin legislaţia naţională a unor state. este guvernată de legea aplicabilă contractului în cauză” [50, art.215, al.1]. În materia răspunderii extracontractuale, Comunitatea trebuie să răspundă conform principiilor generale, comune drepturilor statelor membre, pentru dau- nele provocate de organele sale sau de agenţii săi în exerciţiul funcţiilor lor [50, art.215, al.2].
Convenţia generală (din 1946) prevede că ONU, bunurile şi activul ei, oriunde s-ar găsi şi oricine le-ar deţine, beneficiază de imunitate de jurisdicţie.564 O prevedere similară se găseşte şi în Convenţia privind privilegiile şi imunităţile instituţiilor specializate ale ONU. Situaţia este cu totul diferită în cazul Comunităţilor Europene, datorită competenţei pe care o are Curtea de Justiţie. În principiu, cauzele în care Comunitatea însăşi este parte nu sunt excluse pentru acest simplu motiv din competenţa instanţelor naţionale.565 Curtea are însă jurisdicţie exclusivă asupra oricărei chestiuni privind interpretarea tratatelor sau a validităţii actelor Comunităţii, astfel că o instanţă naţională este ţinută să obţină o hotărâre a Curţii înainte de a da o sentinţă finală. În consecinţă, proprietatea şi bunurile Comunităţii nu pot constitui obiect al nici unei măsuri legale administrative sau de constrângere, fără autorizaţia Curţii de Justiţie.566
Imunitatea de jurisdicţie a unei organizaţii internaţionale nu poate viza decât sfera jurisdicţiei ci- vile. În privinţa jurisdicţiei penale trebuie să reamintim adagiul „societates delinquere non possunt”, adică nu putem ridica problema imunităţii de vreme ce nu există o răspundere penală în cazul organizaţiei. Convenţia generală, precum şi celelalte acorduri similare prevăd că imunitatea de jurisdicţie este deplină şi se extinde la orice formă de procedură legală. Trebuie să mai adăugăm că imu- nitatea de jurisdicţie acordată prin textele convenţionale nu comportă, în afară de faptul dacă o excepţie a fost expres stipulată, nici un fel de restricţie - este deci absolută. Justificarea unei imunităţi depline are la bază, în primul rând, buna funcţionare şi realizarea competenţelor (sar- cinilor), precum şi considerentul că nu este de dorit ca tribunalele din diferite ţări să determine, posibil în diferite sensuri, legalitatea actelor organizaţiei. De asemenea, ar putea fi nevoie ca în unele ţări organizaţiile să fie protejate împotriva prejudiciilor aduse de tribunalele naţionale sau
a acţiunilor neîntemeiate ale unor persoane.
Organizaţiile internaţionale beneficiind de imunitatea de jurisdicţie au obligaţia de a regle- menta diferendele cu terţii, deoarece posibilitatea de a chema fără a putea fi ele chemate în justiţie creează un dezechilibru. Datorită acestui fapt în numeroase acorduri se instituie obligaţia de a pre- vedea o procedură de reglementare a litigiilor cu terţii. Spre exemplu, dispoziţiile convenţionale pot fi formulate în termeni generali567 sau în termeni specifici, în sensul de a prescrie în materie contractuală recursul la un arbitraj de drept privat (arbitraj supus legii naţionale). O atare regle- mentare se întâlneşte în unele convenţii multilaterale,568 precum şi în acorduri bilaterale.569
În anumite cazuri este posibilă renunţarea la imunitatea de jurisdicţie, aceasta fiind o ches- tiune de oportunitate. În lipsa unei menţiuni exprese, organul competent este în mod normal Secretarul General sau Directorul General al organizaţiei. În Convenţiile generale,570 se prevede şi dispoziţia prin care se consacră acordarea imunităţii de jurisdicţie, afară de situaţia în care organizaţia însăşi renunţă în mod expres la imunitate într-un anumit caz, spre exemplu, art.2, sec.2 din Convenţia generală privind privilegiile şi imunităţile Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie mai poate fi prevăzută şi printr-un contract. Aceas- ta se întâmplă în cazul contractului încheiat de o organizaţie cu un terţ, prin care se prevede competenţa unei instanţe ordinare, fapt ce apare ca o renunţare formală la imunitate, spre exem- plu, art.5, al. 1 din Acordul de sediu al UIT, încheiat cu Elveţia.
Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie poate rezulta din iniţiativa organizaţiei de a intenta ea însăşi o acţiune în faţa unei instanţe ordinare. Aceasta apare ca un caz de renunţare faţă de orice cerere reconvenţională legată direct de cererea principală.
Necesitatea de a se acorda imunitate de la executarea silită este mai imperioasă chiar de- cât în cazul imunităţii de jurisdicţie, întrucât atingerea liberei funcţionări a unei organizaţii internaţionale este mult mai gravă. Imunitatea de la executarea silită este mai generală decât imu- nitatea de jurisdicţie, pentru că şi organizaţiile care nu beneficiază de aceasta din urmă sunt pro- tejate împotriva măsurilor de executare care ar putea fi exercitate asupra bunurilor sale.571
Imunitatea de executare are o valoare proprie, subzistând şi în cazul în care a avut loc o renunţare la imunitatea de jurisdicţie.
Putem afirma că acordarea convenţională a imunităţii de executare constituie o practică generală şi este greu de găsit o organizaţie interstatală care să nu beneficieze de ea, fie în virtutea instrumentului său constitutiv, fie a unui acord multilateral, fie a unui acord de sediu (spre exem- plu, aceasta este consacrată în Convenţia generală privind privilegiile şi imunităţile Organizaţiei Naţiunilor Unite (art.2, sec.3); în Convenţia generală pentru instituţiile specializate). Spre exem- plu, în cazul convenţiilor Comunităţii Europene deşi nu s-a prevăzut imunitatea de jurisdicţie, s-a prevăzut însă cea de executare, art.1 din Protocolul privind privilegiile şi imunităţile Comunităţii Europene572 care stabileşte că bunurile acesteia nu pot fi obiect al unei măsuri de constrângere administrativă sau judiciară, fără autorizaţia Curţii de Justiţie.573
Imunitatea de executare este absolută şi nu comportă alte limitări decât cele prevăzute în mod expres în convenţiile internaţionale. Singurele excepţii cunoscute sunt cele stipulate în ca- zul băncilor de dezvoltare sau cele care se referă la accidentele de circulaţie şi la executarea de sentinţe arbitrale. Spre exemplu, acordul de constituire a Băncii Internaţionale de Reconstrucţie şi Dezvoltare prevede că, bunurile acesteia nu pot fi supuse nici unei forme de sechestru asigura- toriu ori executoriu sau oricărei alte măsuri de executare, decât dacă o hotărâre definitivă a fost dată de un tribunal competent, conform art.11, sec. 3.574
Pe lângă imunitatea de jurisdicţie şi cea de executare organizaţia internaţională beneficiază şi de inviolabilitatea sediului, principiu care-l găsim înscris în toate acordurile în materie. Inviola- bilitatea apare ca un principiu de sine stătător, fără a fi legat în mod necesar de acela al imunităţii de jurisdicţie.
În cazul ONU, problema inviolabilităţii sediului este reglementată de Convenţia generală, precum şi de Acordul de Sediu, în care sunt expuse detaliile problemei.575
Astfel, se prevede că localurile Organizaţiei sunt inviolabile. Autorităţile americane compe- tente vor lua toate măsurile necesare pentru ca Organizaţia să nu fie lipsită de folosinţa localurilor ei, iar funcţionarii SUA nu vor pătrunde în sediu pentru a-şi exercita funcţiile lor oficiale, decât cu consimţământul Secretarului General şi în condiţiile acceptate de acesta.576
În privinţa inviolabilităţii sediului organizaţiei, să precizăm, că aceasta are acelaşi conţinut ca şi în cazul misiunii diplomatice.
De asemenea, inviolabilitatea cuprinde arhivele, bunurile şi proprietăţile (maşini oficiale, trenuri de serviciu, avioane etc.), precum şi documentele oficiale ale unei organizaţii în orice loc s-ar afla ele, acestea fiind exceptate de la măsurile de poliţie sau judiciare, precum şi de la orice măsură de executare forţată, chiar dacă ar exista o renunţare la imunitatea de jurisdicţie din par- tea organizaţiei.577
Inviolabilitatea nu echivalează însă cu permisiunea ca sediul unei organizaţii internaţionale să poată fi folosit într-un mod incompatibil cu scopul pentru care a fost acordată organizaţiei. Ca atare, dreptul de azil trebuie exclus în cazul sediului organizaţiei internaţionale pentru aceleaşi raţiuni care sunt valabile şi în cazul neadmiterii azilului diplomatic. În schimb, există un argu- ment puternic în favoarea dreptului unei organizaţii de a acorda azil propriilor ei agenţi împotriva măsurilor luate de autorităţile locale care constituie ele însele o violare a imunităţilor organizaţiei şi ale agenţilor ei.
Tot o practică normală o constituie scutirea fiscală a unei organizaţii internaţionale. Această scutire are o factură similară cu cea recunoscută în cazul unei misiuni diplomatice. Organizaţia, proprietăţile, veniturile sale, precum şi alte bunuri sunt scutite de orice impozit direct şi i se va rambursa cuantumul tarifelor şi taxelor incluse în preţul bunurilor mobiliare şi imobiliare cumpărate pentru folosinţa sa oficială. Organizaţia se bucură, de asemenea, de scutiri vamale, precum şi de facilităţi de comunicaţii, având un tratament similar celui acordat misiunii diplo- matice în ceea ce priveşte priorităţile, tarifele şi taxele în folosirea mijloacelor de comunicare, precum şi dreptul de a primi şi trimite corespondenţa prin curieri sau valize care se vor bucura de aceleaşi privilegii şi imunităţi ca şi curierii şi valizele diplomatice.
Pentru garantarea independenţei, faţă de statul de origine, funcţionarii internaţionali beneficiază de imunitate fiscală şi jurisdicţională, având propriul sistem de securitate socială şi de pensii. Statutul juridic al funcţionarilor internaţionali este cuprins de regulamentele organizaţiilor.
În final, trebuie să precizăm că prevederile Convenţiei generale asupra privilegiilor şi imunităţilor ONU au constituit modelul pentru o convenţie similară privind instituţiile specia- lizate ale ONU care, cu anumite variaţii existente în anexele speciale pentru fiecare instituţie, se aplică acestor agenţii. De asemenea, şi alte convenţii s-au înscris pe aceeaşi linie, dar cu modificări mai mult sau mai puţin importante.