Orice organizaţie internaţională dispune de o competenţă determinată ca sferă generală a activităţii sale, fiind conturată şi individualizată in scopurile înscrise în actul constitutiv.
Funcţiile şi puterile organizaţiilor internaţionale Reprezentând direcţii principale de activitate în îndeplinirea scopurilor şi principiilor statutare, funcţiile sunt diferite de la o organizaţie la alta în raport de caracterul şi obiectivele specifice prevăzute expres sau decurgând implicit din actul constitutiv. O.N.U., de exemplu, îşi exercită funcţiile prin organele sale principale în domenii pri- vind: menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, dezvoltarea cooperării internaţionale politice, economice, juridice etc., promovarea principiilor generale ale relaţiilor de cooperare între state în toate domeniile, funcţii interne privind organizarea şi funcţionarea organizaţiei.
Sub aspectul naturii şi al finalităţii, funcţiile unor organizaţii iniei naţionale sunt multiple. Astfel, ele pot fi: deliberative, operaţionale, de elaborare a dreptului, judiciare, de studiu, infor- mare şi consultare, cu caracter intern.585
Astfel, dacă funcţia deliberativă are în vedere dezbaterea de către state a problemelor, „infor- marea reciprocă şi analiza ideilor realizată în cadrul unei gândiri colective” în cadrul organizaţiei, funcţia operaţională se exercită prin atribuţii care reprezintă acţiuni practice ale organizaţiei de asistenţă tehnică, financiară etc. în raport cu statele membre. Asemenea funcţii sunt proprii O.N.U., instituţiilor specializate, organizaţiilor economice internaţionale, ultima funcţie căpătând o pondere sporită îndeosebi în probleme ale cooperării şi dezvoltării tehnice, ştiinţifice, econo- mice etc. ale ţărilor membre.586
Unor organizaţii internaţionale le sunt atribuite şi funcţii judiciare, de aplicare a dreptului internaţional pentru soluţionarea unor diferende dintre statele membre. De exemplu, în struc- tura O.N.U., Curtea internaţională de Justiţie este organul judiciar principal. În cadrul Uniunii Europene, Curtea de Justiţie este principalul organ judiciar comunitar, având trăsături specifice referitoare la natura, competenţă şi decizii.
Unii autori atribuie organizaţiilor internaţionale funcţii normative sau cvasilegislative privind crearea şi dezvoltarea dreptului internaţional. Dreptul internaţional se creează şi se dezvoltă de către state, pe baza acordului de voinţă, în formele cunoscute ale unor izvoare de drept. Se poate recunoaşte unor organizaţii internaţionale o funcţie normativă în sensul de a constitui un ca- dru tehnic instituţional de elaborare a dreptului sub forma unor tratate adoptate sau chiar în- cheiate de o organizaţie internaţională. în cadrul Uniunii Europene sunt create norme de drept comunitar obligatorii pentru statele membre. Asemenea funcţii sunt îndeplinite de o organizaţie internaţională prin organele sale principale, care exercită atribuţii determinate prin statut şi alte acte ale organizaţiei. Se realizează în practică principiul diviziunii funcţionale în activitatea orga- nelor principale ale unei organizaţii.
Funcţiile fiecărei organizaţii internaţionale se exercită şi se finalizează prin puterile organizaţiei, reprezentând, după cum afirmă D. Ruzie, „mijloacele de acţiune, recunoscute organizaţiilor internaţionale pentru a le permite să-şi îndeplinească funcţiile şi să-şi atingă sco- purile ce le-au fost atribuite”.587
Puterile atribuite de statele membre unei organizaţii îşi găsesc consacrare prin actele organizaţiei internaţionale, având denumirea generală de rezoluţii.
Rezoluţiile organizaţiilor internaţionale
Prin natura sa juridică, orice rezoluţie adoptată de o organizaţie internaţională este un act de interpretare şi de confirmare a prevederilor cuprinse în tratatul de constituire a organizaţiei respec- tive. Adoptată în baza şi în limitele actului constitutiv, rezoluţia nu are o valoare juridică proprie şi nici nu cuprinde, de regulă, obligaţii imediate şi directe pentru statele membre ale organizaţiei ca şi pentru alţi destinatari cărora le este adresată. Rezoluţiile organizaţiilor internaţionale au fost denumite de unii autori cu termenul generic de „recomandări internaţionale” - acte care solicită, preconizează, fără a genera efecte juridice directe pentru destinatarii lor. În practică, sta- tele membre stabilesc prin tratatul constitutiv al organizaţiei efectele care decurg din rezoluţiile adoptate ceea ce face ca termenul de recomandare să desemneze acte de o mare varietate sub as- pectul conţinutului şi al însemnătăţii juridice. În măsura în care reafirmă reguli juridice cuprinse în actul constitutiv al unei organizaţii, rezoluţiile adoptate pot avea însemnătatea unor mijloace auxiliare, de constatare a dreptului în vigoare în sfera organizaţiei respective şi în relaţiile dintre statele membre.588
O însemnătate deosebită pentru procesul normativ general prezintă rezoluţiile Adunării Ge- nerale şi ale Consiliului de Securitate al O.N.U. care exteriorizează în textul lor principii şi norme generale ale relaţiilor dintre state, şi pot fi considerate izvoare de drept internaţional.589
Termenul de „recomandare” prevăzut în Cartă nu acoperă întreaga varietate de acte adoptate în temeiul Cartei O.N.U., de cele două organe principale ale organizaţiei mondiale.
In textul Cartei O.N.U., termenul de recomandare desemnează atât rezoluţii cu valoare doar moral-politică, fără efecte juridice, cât şi rezoluţii care generează consecinţe juridice, ce pot merge până la forţă obligatorie pentru destinatar. Astfel, potrivit art. 4, alin. 2 al Cartei, admiterea unui stat ca membru al organizaţiei se face „printr-o hotărâre a Adunării Generale, la recomandarea Consiliului de Securitate”. Recomandarea Consiliului de Securitate are în acest caz însemnătatea unui act prealabil necesar şi obligatoriu pentru Adunarea Generală în adoptarea hotărârii sale de admitere. „Recomandările” Adunării Generale adresate Consiliului Economic şi Social au pentru acesta caracterul unor acte obligatorii (art. 66, al. 1 al Cartei), în problemele interne ale organizaţiei (admiterea de noi membri, aprobarea bugetului, suspendarea sau excluderea din organizaţie ş.a.). Adunarea Generală adoptă hotărâri care au caracter obligatoriu.
In problemele menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate adoptă rezoluţii care pot avea consecinţe diferite. Astfel, hotărârile Consiliului de Secu- ritate privind exercitarea funcţiilor sale de apărare şi restabilire a păcii internaţionale în limitele cap. VII al Cartei au, potrivit art. 25 al Cartei, forţă obligatorie pentru statele membre care „sunt de acord să accepte şi să execute hotărârile Consiliului de Securitate în conformitate cu prezenta Cartă”. De exemplu, Rezoluţia nr. 338 din 22 octombrie 1973 cere tuturor părţilor participante la conflictul armat din Orientul Apropiat să înceteze focul, să înceapă imediat negocieri de pace şi să aplice toate prevederile rezoluţiei nr. 242 a Consiliului din noiembrie 1967. Obligativitatea unor astfel de rezoluţii ale Consiliului se întemeiază pe acordul anterior în acest sens al statelor membre ale O.N.U., consemnat în textul citat mai sus al art. 25 al Cartei. Rezoluţia nr. 660 din 6 august 1990 a Consiliului condamnă agresiunea armată a Irakului şi-i cere retragerea imediată şi necondiţionată a forţelor sale din Kuweit.
Consecinţe juridice indirecte pot genera şi rezoluţii care prin caracterul lor sunt recomandări în sensul obişnuit al acestui termen, cum sunt acelea adoptate de Adunarea Generală sau Consiliul de Securitate în soluţionarea paşnică a diferendelor dintre state, conform dispoziţiilor cuprinse în cap. VI al Cartei Neîndeplinirea unei astfel de recomandări poate duce la agravarea diferendului şi la crearea unei ameninţări pentru pacea internaţională şi, în acest caz, Consiliul de Securitate poate interveni invitând, recomandând sau chiar cerând părţilor printr-o rezoluţie obligatorie în- deplinirea măsurilor şi principiilor recomandate. Neîndeplinirea re comandărilor făcute justifică adoptarea de către Consiliul de Securitate a unor măsuri de constrângere, prevăzute în art. 41 şi 42 ale Cartei, şi adoptate prin acordul statelor membre.
Numeroase rezoluţii ale Adunării Generale reafirmă, într-o formulare adesea mai precisă, principii şi obligaţii decurgând din Carta O.N.U. pentru statele membre, având astfel caracterul unor mijloace auxiliare de determinare a dreptului.590
Există însă alte rezoluţii care interpretează, dezvoltă şi concretizează principiile fundamen- tale ale dreptului internaţional, prevăzute de Carta O.N.U. Printre acestea, un loc deosebit îl ocupă Declaraţiile Adunării I Generale, acte care, prin conţinutul şi însemnătatea lor, au o funcţie normativă. Astfel, dispoziţiile Cartei O.N.U. referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi-au găsit o interpretare şi dezvoltare în Declaraţia asupra lichidării oricăror forme de discriminare rasială, din decembrie 1968; dreptul fiecărui popor de a-şi hotărî singur soar- ta a fost amplu dezvoltat în Declaraţia nr. 1514 din 1960 cu privire la acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor din colonii; o interpretare sistematizată a principiilor fundamentale de drept internaţional, cuprinse în Cartă, şi a practicii statelor privind aplicarea lor este cuprinsă în Declaraţia sesiunii jubiliare a Adunării Generale a O.N.U., din 24 octombrie 1970. Principiul rezolvării paşnice este interpretat, precizat şi dezvoltat în Declaraţia din 1982, adoptată de Aduna- re la propunerea României (şi a altor state în calitate de coautoare).
Unele rezoluţii ale Adunării Generale confirmă şi extind valabilitatea principiilor generale ale Car- tei, ale dreptului internaţional în domenii noi ale cooperării statelor, cum ar fi Declaraţia din 17 decem- brie 1970 cu privire la spaţiile submarine aflate dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale sau din 13 decembrie 1963 (rezoluţia nr. 1962) asupra principiilor privind cooperarea statelor în spaţiul cosmic.
Din exemplele de mai sus reiese polivalenţa juridică a rezoluţiilor Adunării Generale a O.N.U., însemnătatea lor manifestată în diferite stadii ale procesului de formare a dreptului internaţional. Unele dezvoltă principiile Cartei şi sintetizează practica general acceptată de state în aplicarea acestor principii, constituind în cadrul procesului normativ acte complementare ale tratatului şi cutumei; altele contribuie, într-o fază iniţială, la procesul apariţiei unor noi instituţii de drept internaţional, înlesnind reglementarea lor convenţională. Tocmai această varietate a consecinţelor juridice ale rezoluţiilor Adunării Generale infirmă temeinicia opiniei cu privire la forţa lor exclusiv moral-politică şi la absenţa oricărei însemnătăţi juridice.
Incontestabil, rezoluţiile Adunării Generale nu pot fi asimilate l ratatului internaţional. Ele nu cuprind reguli noi ale dreptului internaţional, consacrând principii şi norme formulate în actul constitutiv - Carta O.N.U., cu scopul înfăptuirii acestora de către statele membre, iar forţa juridică a prevederilor lor decurge din tratatul constitutiv. Totodată, se relevă faptul că orice rezoluţie a Adunării Generale este adoptată prin vot sau consens, formă de exprimare directă a acordului de voinţă al statelor, deşi mai puţin desăvârşită decât formele consimţământului la încheierea unui tratat. Votând pentru adoptarea unei rezoluţii, statele îşi exprimă voinţa nu pentru a crea noi reglementări şi norme juridice, ci pentru a realiza înfăptuirea normelor şi obligaţiilor cuprinse în actul constitutiv al organizaţiei.591
În practica Adunării Generale, statele au adoptat rezoluţii în care confirmă rezoluţii ante- rioare şi obligaţia de a le înfăptui ceea ce relevă valabilitatea juridică a acestor din urmă rezoluţii, decurgând din voinţa expres manifestată a statelor membre. Ele au un caracter derivat în raport cu tratatul constitutiv, dar şi în sensul că pot deveni acte direct obligatorii pe baza acordului sta- telor, exprimat anterior sau ulterior adoptării rezoluţiei. Încorporarea unei rezoluţii în textul unui tratat ca ţi practica cutumiară a statelor conferă acesteia forţă obligatorie.