Izvoarele (sursele) dreptului diplomatic600 pot fi clasificate în izvoare formale (juridice) şi izvoa- re materiale (extrajuridice).
Izvoare materiale sînt anumite elemente nejuridice: opinia publică, interdependenţele socia- le, convingerile juridice etc.601 Aceşti factori influienţează apariţia normelor de drept diplomatic, însă nu constituie izvoare propriu-zise de drept.
Izvoarele directe sau principale sînt:
- tratatul internaţional;
- cutuma internaţională;
- jurisprudenţa şi doctrina;
- principiile fundamentale ale dreptului internaţional.
Tratatul internaţional este un izvor important al dreptului diplomatic. Se deosebesc tratatele bilaterale, care servesc ca izvoare ale dreptului diplomatic în anumite situaţii şi tratatele multila- terale, care stabilesc domenii foarte largi de colaborare între state.
Tratatele bilaterale servesc ca izvoare ale dreptului diplomatic în următoarele situaţii: sta- bilirea relaţiilor diplomatice între state, înfiinţarea misiunii diplomatice permanente, stabilirea reciprocă a clasei căreia trebuie să aparţină şefii misiunii diplomatice, determinarea efectivului unei misiuni diplomatice etc.
Tratatele multilaterale stabilesc domenii ample de colaborare între state prin metoda de co- dificare a cutumelor existente şi crearea de norme juridice noi.
Prima convenţie internaţionala care a reglementat aspecte ale activităţii diplomatice a fost Re- gulamentul de la Viena din 1815 cu privire la agenţii diplomatici.602 La 28 februarie 1928 la Conferinţa internaţională panamericană de la Havana 14 state latino-americane au adoptat Convenţia cu pri- vire la funcţionarii diplomatici. La 18 aprilie 1961 Conferinţa de la Viena a adoptat Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice. În prezent părţi la Convenţie sînt 150 de state. Republica Moldova a aderat la Convenţia menţionată în 1993.603 În 1963 a fost adoptată Convenţia cu privire la relaţiile consulare. În prezent 117 state sînt părţi la Convenţie, inclusiv Republica Moldova din 1993.604 La 10 decembrie 1969 Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Convenţia cu privire la misiu- nile speciale, la care în prezent sînt parte 29 de state.
La 14 decembrie 1973 Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Convenţia cu privire la pre- venirea şi reprimarea ofenselor şi protecţia internaţionala a persoanelor, inclusiv a diplomaţilor, cunoscută sub denumirea “Convenţia de la New York din 1973”. Convenţia a intrat în vigoare în 1977. În prezent 70 de state sînt părţi la Convenţie.
Pe parcursul a mai mulţi ani au fost adoptate mai multe convenţii internaţionale care reglementează activitatea organizaţiilor internaţionale si, în special, privilegiile şi imunităţile acestor organizaţii. Astfel, la 13 februarie 1946 a fost adoptată Convenţia cu privire la privilegii- le şi imunităţile Naţiunilor Unite.605 Republica Moldova a aderat la această Convenţie în 1995. De menţionat faptul că S.U.A., statul gazdă al O.N.U., nu a aderat la Convenţia sus-numită.
La 21 noiembrie 1947 a fost adoptată Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţile Instituţiilor Specializate ale O.N.U., în care se prevăd, în principiu, aceleaşi imunităţi şi privile- gii ca şi ale O.N.U. Este semnificativ faptul că Franţa nu a aderat la această Convenţie, dat fiind faptul că UNESCO, una din Instituţiile Specializate ale O.N.U., are sediul la Paris. În februarie- martie 1975 la Viena a avut loc Conferinţa internaţională la care s-a făcut tentativa de a adopta Convenţia de la Viena cu privire la reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal. Convenţia însă nu a intrat în vigoare. Problema-”cheie” care a dus la neratifi- carea şi neaprobarea Convenţiei menţionate de către multe state, inclusiv de statele-gazde ale organizaţiilor internaţionale, constă în faptul că nu se aprobă modalitatea de a acorda misiunilor permanente şi delegaţiilor statut egal cu cel al ambasadelor si, respectiv, al diplomaţilor.
Cutuma internaţională este definită ca „o normă de drept deja stabilită” sau ca „o practică generală, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele ca avînd forţă juridică obli- gatorie (opinio juris sive necesitatis)”.606 Toate regulile privind inviolabilitatea agenţilor diplomatici, a sediului misiunii diplomatice şi a reşedinţei agenţilor, exceptarea de la jurisdicţia statului de reşedinţă sînt elemente de reguli de drept diplomatic de natură cutumiară.607
După codificarea normelor de drept diplomatic efectuată în 1961 cutuma şi-a pierdut din importanţa sa ca izvor de drept, însă continuă sa fie un izvor al dreptului diplomatic, reglemen- tînd relaţiile diplomatice dintre state în următoarele domenii: a) în materiile care n-au fost regle- mentate prin convenţii multilaterale; b) în relaţiile dintre statele care nu sînt părţi la convenţiile multilaterale.
Jurisprudenţa şi doctrina sînt recunoscute ca izvoare de drept internaţional prin art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie. Totuşi, de menţionat, că doctrina şi jurisprudenţa nu sînt izvoare de drept diplomatic propriu-zis, ele avînd rolul de a identifica normele juridice exis- tente, conţinute în tratate sau cutume.608 De opiniile specialiştilor în dreptul internaţional uneori se ţine seama la elaborarea normelor dreptului internaţional cît şi la interpretarea lor. Această practică este utilizată de către Comisia de drept internaţional a ONU.
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional sînt recunoscute ca izvoare de drept internaţional prin art. 38 al. 1 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie, 609unde se indică că nici o normă juridică sau o acţiune diplomatică nu poate fi concepută ca încălcînd principiile fun- damentale ale dreptului internaţional.610
Fără a fi izvoare propriu-zise ale dreptului diplomatic merită să fie menţionate analogia, prac- tica internaţională, curtoazia internaţională precum şi normele dreptului intern.
Analogia (extinderea unor reguli deja existente la situaţii care nu se identifică cu cele pentru care regulile respective fusese făcute, dar prezintă puncte de asemănare între ele)611, îndeplineşte o funcţie specială în dreptul diplomatic, reglementînd cadrul juridic al unor structuri sau situaţii noi. Spre exemplu, reprezentanţele permanente ale statelor pe lîngă organizaţiile internaţionale au utilizat, apelînd la procedeul analogiei, normele de drept diplomatic care reglementau regimul juridic al misiunilor diplomatice permanente.
Practica internaţională (sistemul de precedente stabilite în timp) este utilizată în special în aprecierea regulilor de ceremonial diplomatic, în formarea normelor privind stilul diplomatic, cît şi în determinarea regulilor privind tehnica acţiunii diplomatice.
Curtoazia diplomatică (antica comitas gentium) reprezintă o sursă de îndrumare care favorizează relaţiile diplomatice, contribuind la stabilirea unor sentimente de colaborare amicală între state. Deşi nerespectarea curtoaziei diplomatice nu constituie un fapt ilicit şi nu angajează răspunderea statului, neutilizarea demonstrativă a normelor de curtoazie diplomatică poate servi ca un sem- nal de răcire a relaţiilor dintre state.
Normele dreptului intern privind misiunea diplomatică pot fi permise (acceptate) sau indicate (cerute) de către ordinea juridică internaţională. Intervenţia normelor de drept intern în regle- mentarea relaţiilor diplomatice se efectuiază pe două căi: a) prin reguli juridice care adaptează or- dinea juridică internă la ordinea juridică internaţională; b) prin reguli juridice care reglementează situaţii pe care dreptul diplomatic nu le prevede, dar faţă de care statele trebuie să aibă un anumit comportament.612