Relaţiile internaţionale sînt raporturile dintre subiectele de drept internaţional. Aceste rapor- turi pot fi de diferită natură: statele încheie alianţe politice, economice şi militare, stabilesc relaţii bilaterale şi multilaterale în diverse domenii, instituie organizaţii internaţionale etc. Organizaţiile internaţionale, la rîndul său, în calitatea acestora de subiect de drept internaţional, de asemenea încheie acorduri cu alte subiecte de drept internaţional, înfiinţează reprezentanţe permanente etc. În doctrina de drept internaţional relaţiile diplomatice sînt definite ca “dirijarea prin inter- mediul organelor reprezentative şi prin mijloace paşnice a relaţiilor externe ale unui subiect de
drept internaţional cu oricare alt subiect de drept internaţional”.631
Importanta relaţiilor diplomatice este unanim recunoscută în practica statelor şi în doc- trina dreptului internaţional. Bineînţeles, lipsa de relaţii diplomatice nu constituie un obstacol în ce priveşte posibilitatea încheierii unui acord internaţional între două state sau colaborarea bilaterală în diverse domenii, sau colaborarea în cadrul unei organizaţii internaţionale. Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor prevede în art. 74 că “ruperea relaţiilor diplomatice sau a relaţiilor consulare ori lipsa unor asemenea relaţii între două sau mai multe state nu împiedică încheierea tratatelor între aceste state”. Totuşi, relaţiile între statele care se recunosc bilateral doar de facto nu sunt de aşa factură, ca să permită schimbul de reprezentanţe diplomatice, cum se procedează în cazurile cînd relaţiile dintre state poartă un caracter normal, bazîndu-se pe o recunoaştere reciprocă de jure.
Existenţa de relaţii diplomatice constituie o stare normală a raporturilor dintre două state. Aceste relaţii presupun, de regulă, existenţa unei stări de pace şi reprezintă prin definiţie, ins- trumente de pace între statele respective.632 Fiind legate de însăşi existenţa subiectelor de drept internaţional, relaţiile diplomatice au un caracter permanent, nu sunt stabilite pentru o oarecare perioadă şi acţionează nedifinit în timp.
Părţi în relaţiile diplomatice sînt statele ca subiect de drept internaţional, Sfîntul Scaun, organizaţiile internaţionale interguvernamentale şi, cu anumite rezerve, mişcările de eliberare naţională şi guvernele în refugiu.
Atît dreptul internaţional, cît şi dreptul intern nu reglementează şi nu precizează condiţiile care necesită să fie întrunite pentru stabilirea de relaţii diplomatice. Actele interne ale unor state prevăd doar în limita competenţelor cărui organ este exercitarea prerogativei de a stabili relaţii diplomatice. Spre exemplu, Constituţia Republicii Moldova633 atribuie această prerogativă Preşedintelui Republicii care, la propunerea Guvernului, “aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice” (art. 86).
Doctrina de drept internaţional634 determină, în baza experienţei şi practicii existente, că stabilirea de relaţii diplomatice presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor trei condiţii:
- subiectele între care se stabilesc relaţiile diplomatice să aibă personalitate juridică internaţională;
- statele sau guvernele între care se stabilesc relaţiile diplomatice să se fi recunoscut reciproc;
- să existe un acord (o înţelegere) în acest sens între cele două state.
Personalitatea juridică internaţională este o condiţie indispensabilă în stabilirea de relaţii diplomatice. “Stabilirea de relaţii diplomatice este atributul numai al unui subiect de drept internaţional”.635 Concomitent, este necesar de menţionat că relaţiile diplomatice în sensul pro- priu şi deplin al cuvîntului sînt specifice doar raporturilor dintre state. Relaţiile dintre un stat şi o organizaţie internaţională sau dintre două organizaţii internaţionale au un specific şi unele particularităţi deosebite de relaţiile diplomatice. Similar este şi cazul cu relaţiile dintre un stat şi o mişcare de eliberare naţională.
Recunoaşterea reciprocă a statelor este acea condiţie care, fiind îndeplinită, îi permite sta- tului, ca subiect de drept internaţional, să-şi poată exercita dreptul de legaţie. În acest sens sta- bilirea relaţiilor diplomatice este o acţiune posibilă doar în cazul dacă ea a fost precedată de recunoaşterea de jure a statului sau guvernului respectiv. Anume procedura de recunoaştere reciprocă de jure atribuie fiecărui stat în parte calităţile de personalitate juridică internaţională. În cazul cînd recunoaşterea reciprocă este doar de facto, subiectele între care a avut loc o ase- menea recunoaştere pot întreţine doar relaţii economice şi comerciale, efectuînd un schimb de reprezentanţi care nu au statutul de agenţi diplomatici.
Actul de recunoaştere al unui stat sau al unui guvern nu constituie prin el însuşi şi o stabilire de relaţii diplomatice. Recunoaşterea este un act politico-juridic intern şi exprima voinţa politică a statului care efectuează această acţiune şi care este realizată sub formă de act juridic unilateral (decret, hotărâre, ordonanţă, etc.) transmis mai apoi statului recunoscut sub formă de declaraţie, comunicat, notă verbală, etc., pe când stabilirea de relaţii diplomatice este un act politico-juridic internaţional care se bazează pe consimţămîntul mutual al statelor, fiind realizat sub formă de act juridic comun (acord, protocol, comunicat comun, etc.).
Recunoaşterea, deci, este un act juridic unilateral, care nu poate duce ipso facto la stabilirea relaţiilor diplomatice.636 Concomitent, în doctrină se afirmă că recunoaşterea fiind un atribut necesar procedurii de stabilire a relaţiilor diplomatice, nu duce în mod automat şi obligatoriu la stabilirea lor.637 Stabilirea relaţiilor diplomatice, în virtutea consimţămîntului mutual, este un act juridic bilateral.
Totuşi, vom menţiona că sînt cazuri cînd prin însuşi actul de recunoaştere se exprimă dorinţa de a stabili relaţii diplomatice şi chiar de a înfiinţa misiuni diplomatice. Spre exemplu, în Comu- nicatul comun americano-chinez din 15 decembrie 1978 cu privire la recunoaşterea Republicii Populare Chineze se indică, că “Statele Unite ale Americei şi Republica Populară Chineză au căzut de acord să se recunoască una pe alta şi să stabilească relaţii diplomatice începînd de la 1 ianuarie 1979”. În Comunicat se prevede că ambele state “vor face schimb de ambasadori şi vor înfiinţa ambasade de la 1 martie 1979”.638
Înfiinţarea unei misiuni diplomatice se poate face numai în baza unui acord special. Stabi- lirea relaţiilor diplomatice, după cum am văzut, este un act politico-juridic, care exprimă atitu- dinea unui stat faţă de altul, pe cînd înfiinţarea misiunii diplomatice este un act de organizare a mijloacelor de exercitare a dialogului politic, economic etc. între două state.
Acordul privind trimiterea de misiuni diplomatice se bazează, de regulă, pe principiul reciprocităţii, atît sub aspectul deschiderii reprezentanţei permanente, convenite mutual, cît şi sub aspectul nivelului acesteia.639 Consimţămîntul de înfiinţare a unei misiuni diplomatice este de obicei fixat printr-un act scris (tratat, acord, protocol, convenţie, declaraţie, schimb de note etc.), care conţine următoarele elemente ale înţelegerii:
- nivelul de reprezentare (ambasadă sau legaţie);
- sediul misiunii (care nu totdeauna coincide cu capitala statului);
- structura misiunii (care poate avea birouri, făcînd parte din misiune, deschise în alte localităţi decît ceia în care este stabilită misiunea);
- numărul personalului care urmează să fie acreditat (aceasta poate constitui un obiect aparte de reglementare bilaterală).
Este necesar de menţionat, că decizia de trimitere a unei misiuni diplomatice este luată de autorităţile competente ale statului acreditant şi în baza acestei decizii este semnat acordul bila- teral cu privire la înfiinţarea misiunii diplomatice. În acest context se poate afirma, că înfiinţarea misiunii diplomatice este posibilă cu utilizarea procedurii interne şi externe.
Analizînd regulile trimiterii (înfiinţării) unei misiuni diplomatice este necesar de studiat şi posibilităţile încetării activităţii unei asemenea misiuni. Cauzele care pot duce la încetarea unei misiuni sunt diverse, unele din ele fiind obiective, bazate pe motive de ordin economic, politic, etc., însă în cadrul existenţei relaţiilor diplomatice. Spre exemplu, Polonia, Cehia, România au închis mai multe reprezentanţe diplomatice de importanţă secundară din cauza dificultăţilor financiare, păstrînd totodată relaţii diplomatice normale cu statele în care şi-au încetat activitatea misiunile sale.
Ruperea relaţiilor diplomatice este cazul specific, cînd misiunea nu poate exista graţie lipsei de relaţii diplomatice. Cauzele ruperii relaţiilor diplomatice pot fi diferite: apariţia unor ostilităţi între cele două state, dispariţia unui subiect al relaţiilor, etc.640
Ruperea relaţiilor diplomatice poate avea loc şi în caz de război. Unii autori consideră că războiul întrerupe ipso facto relaţiile diplomatice, reieşind din considerentele că relaţiile dintre state trebuie să fie întotdeauna paşnice.641 În realitate însă războiul nu duce automat la ruperea relaţiilor diplomatice. Sînt cunoscute cazurile cu conflictul chino-japonez din anii 1931-1932 şi indo-pachistanez din 1965, cînd au fost menţinute relaţiile diplomatice dintre părţile beligerante. Concomitent, se cunosc cazuri cînd nu există conflict armat direct, şi nu este declarată starea de război, însă relaţiile diplomatice sînt întrerupte.642
Un caz aparte poate fi socotit suspendarea misiunii diplomatice, situaţie ce nu coincide cu suspendarea relaţiilor diplomatice şi care rar se întîlneşte în practica diplomatică. Exemplu poate servi cazul ocupării de către Germania fascistă a teritoriilor unor state europene, care şi-au mutat guvernele în alte ţări.643 Este necesar de menţionat faptul, că suspendarea există numai în cazu- rile în care recunoaşterea guvernelor este formală, practică ce nu este acceptată de majoritatea statelor, inclusiv de Republica Moldova. În acest context poate fi studiată practica Franţei de recunoaştere automată a guvernelor indiferent de modalitatea de venire la putere (inclusiv prin acţiuni neconstituţionale).644 Sînt cunoscute doctrinele Estrada (Mexic, 1930), Tobar (Ecuador, 1907), Jefferson (SUA, 1801), Wilson (SUA, 1912), care sunt similare doctrinei franceze.645