Noţiunea de azil în dreptul internaţional înseamnă dreptul unui stat suveran de a acorda in- trarea şi stabilirea pe teritoriul său a unor persoane străine, urmărite în ţara lor pentru activitate politică, religioasă, ştiinţifică etc.654 Există două instituţii distincte de azil: azilul teritorial şi azilul extra-teritorial sau azilul diplomatic. Acordarea azilului teritorial, precum şi a celui diplomatic, are la bază considerente de ordin umanitar.
Acordarea azilului teritorial unei persoane implică ipso facto refuzul extradării acesteia. De menţionat, că atît acordarea azilului cît şi neextradarea sînt acte suverane ale statului, şi nu drep- turi ale persoanelor cărora li se acordă aceste imunităţi. Cazuri de acordare a dreptului de azil, în special din motive religioase, au fost cunoscute încă în antichitate: Egiptul, India, Grecia, Roma. O dezvoltare pozitivă această instituţie a obţinut-o după Marea Revoluţie Franceză, care a legalizat în mod practic azilul politic. Instituţia azilului politic a jucat un rol pozitiv în perioada interbelică şi mai ales în timpul celui de-al II-lea război mondial, cînd un număr enorm de persoane au fost supuse persecuţiilor din motive politice, confesionale, etnice, profesionale etc.
În 1967 Adunarea Generală a ONU a adoptat Declaraţia cu privire la azilul teritorial, în care se menţiona că azilul este un act paşnic cu caracter umanitar, care nu poate fi considerat ca un act inamical de oricare alt Stat.655 Concomitent vom menţiona, că o „înflorire” şi o „dezvoltare armonioasă” azilul politic a cunoscut-o pe parcursul „războiului rece”, cînd ambele superputeri utilizau această instituţie în scopuri ideologice, adoptînd decizii privind acordarea azilului po- litic anumitor persoane reeşind nu atît din considerente de ordin umanitar, cît din motive de concurenţă şi de luptă politică.
Instituţia de azil diplomatic a fost definită şi reglementată în diverse convenţii internaţionale multilaterale încheiate între statele Americii Latine: Tratatul de drept internaţional penal, semnat la Montevideo în 1889, Convenţia de la Havana privind dreptul de azil din 1928, Convenţia de la Montevi- deo privind azilul politic din 1933, Tratatul de la Montevideo din 1939 şi Convenţia de la Caracas privind azilul diplomatic din 1954. În temeiul prevederilor convenţiilor şi tratatelor menţionate, misiunile diplomatice ale statelor parţi contractante pot acorda azil în sediile lor, persoanelor urmărite de către statul acreditar (statul de reşedinţă a misiunii diplomatice).
Instituţia azilului diplomatic este strîns legată de instituţia inviolabilităţii localurilor misiunii diplomatice, fiind considerată a decurge din aceasta. Totuşi, în doctrină predomină părerea că dreptul la azilul diplomatic rezultă doar din considerente de ordin umanitar şi nu are la bază nici extrateritorialitatea, nici inviolabilitatea.
Curtea Internaţională de Justiţie a interpretat instituţia azilului diplomatic într-un mod res- trictiv, indicînd că acordarea azilului implică o derogare de la suveranitatea statului dat fiind fap- tul că sustrage infractorul de la jurisdicţia statului de reşedinţă şi constituie o intervenţie în do- menii care ţin exclusiv de competenţa acestui stat. O asemenea derogare nu poate fi recunoscută decît, dacă baza ei legală este stabilită în fiecare caz separat. Chiar şi atunci cînd azilul este legitim acordat (în baza unui acord interstatal bilateral sau multilateral) şi în acest caz, el nu constituie o chestiune de drept, ci de acţiune umanitară.656
În Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din 1961 nu au fost specifica- te norme privind instituţia azilului diplomatic. Concomitent, art. 41, alineatul 3, al Convenţiei menţionate nu exclude acordarea azilului în anumite cazuri. Unii autori chiar susţin că textul respectiv sugerează acest lucru.657
Practica statelor latino-americane privind azilul diplomatic poate fi rezumată în baza preve- derilor Convenţiei de la Caracas cu privire la azilul diplomatic (1954):
- Orice stat are dreptul de a acorda azil şi de a determina singur natura şi motivele pentru care persoana care cere azil este supusă persecuţiei.
- În ce priveşte acordarea azilului, termenul de „legaţie” include nu numai sediul misiunii di- plomatice permanente şi reşedinţa şefului misiunii, ci şi orice alt local pus la dispoziţia azilanţilor de către misiune cînd numărul lor depăşeşte capacitatea normală a clădirii.
- Azilul nu poate fi acordat decît în cazuri urgente şi pentru perioada de timp strict necesară pentru azilant pentru a părăsi ţara avînd acordate garanţiile guvernului
- Cazurile urgente se înţeleg a fi acelea în care persoana este urmărită de persoane sau gru- puri asupra cărora autorităţile au pierdut controlul, sau de autorităţi înseşi, şi se află în pericol de a-şi pierde viaţa sau libertatea din cauza persecuţiilor politice neputînd, fără riscuri, să-şi asigure securitatea în orice alt mod. Rămîne la latitudinea statului ce acorsă azilul să determine gradul de urgenţă al
- Nu este legal să se acorde azil persoanelor care, la data la care l-au solicitat, se află puse sub acuzaţie sau sînt judecate pentru infracţiuni de drept comun sau au fost condamnate de instanţele ordinare competente şi nu şi-au efectuat condamnarea; şi nici dezertorilor din forţele armate te- restre, navale sau aeriene, cu excepţia cazurilor cînd actele care au dus la solicitarea azilului sînt în mod evident de natură politică.
- Imediat după acordarea azilului, faptul trebuie adus la cunoştinţa Ministerului Afacerilor Externe al statului persoanei care a cerut azil, sau autorităţilor locale, dacă aceasta nu s-a întîm- plat în capitala
- Guvernul statului are dreptul de a cere ca azilantul să fie expediat în afara teritoriului său naţional în cel mai scurt timp posibil; iar agentul diplomatic al ţării care a acordat azilul are, de asemenea, dreptul de a cere ca azilantului să i se permită părăsirea teritoriului; iar, în ambele ca- zuri garanţiile necesare de liberă trecere şi inviolabilitate vor trebui
- Azilanţii care se bucură de dreptul de liberă trecere nu se vor putea opri în nici un punct de pe teritoriul statului în care se aflau cînd au solicitat
- În timpul cît se bucură de azil, refugiaţilor nu li se va permite să întreprindă acte contrare ordinii
- Dacă, ca urmare a ruperii relaţiilor diplomatice, reprezentantul diplomatic care a acordat azilul trebuie să părăsească statul în care se află, trebuie să i se permită să-l părăsească împreună cu azilanţii, sau, dacă aceasta nu e posibil, îi poate preda misiunii diplomatice a unui stat terţ.
- Faptul că Guvernul local nu este recunoscut de statul ce acordă azil nu prejudiciază apli- carea principiilor generale de mai sus; după cum nici aplicarea lor nu va putea fi considerată drept o recunoaştere a guvernului