Relaţiile consulare, fiind parte a relaţiilor internaţionale, sînt dirijate de către normele de drept internaţional. Izvoarele principale ale dreptului consular, care este o ramură a dreptului internaţional public, sînt cutuma şi tratatul. Izvoare auxiliare sînt doctrina şi jurisprudenţa. Diferenţa dintre izvoarele principale şi cele auxiliare constă în faptul, că numai primele au efect juridic obligatoriu, ultimele fiind utilizate doar în calitate de instrumente de clarificare şi interpretare a normelor de drept consular.
Cutuma a apărut şi a jucat rol de prim ordin ca izvor al dreptului internaţional încă în vremu- rile străvechi şi continuă şi pînă în prezent să fie un izvor de norme generale care reglementează anumite aspecte ale relaţiilor consulare. Putem adăuga că, şi în condiţiile în care există o codi- ficare a dreptului consular, cutumei iau rămas încă importante aspecte şi ori de cîte ori există o lacună în reglementarea pe care o cuprinde aceasta convenţie, se va face apel la soluţiile din dreptul cutumiar.697
Cutuma, de fapt, are un spaţiu larg de aplicare guvernînd:
- relaţiile dintre statele care nu sînt părţi la Convenţia de la Viena din 1963;
- relaţiile dintre statele care nu sînt legate prin acorduri bilaterale;
- domeniile nereglementate convenţional;
- relaţiile dintre statele care au denunţat Convenţia de la Viena din 1963 şi nu au reglementări bilaterale în 698
Tratatele, atît cele bilaterale cît şi cele multilaterale, constituie izvorul principal al dreptului consular. La etapa actuală există o convenţie de codificare, numeroase convenţii multilaterale cu caracter regional şi un set enorm de acorduri bilaterale între statele care întreţin relaţii consulare. Acordurile şi convenţiile internaţionale încheiate în scopul reglementării unei anumite mate-
rii (spre exemplu, acordurile de comerţ şi navigaţie, convenţiile de asistenţă juridică etc.), de ase- menea pot servi ca izvor al dreptului consular în caz dacă ele conţin norme cu privire la atribuţiile şi prerogativele consulilor.
Convenţiile consulare bilaterale reglementează relaţiile consulare dintre statele respective, prevăzînd regulile de înfiinţare a posturilor consulare, statutul şi condiţiile de numire şi acceptare a personalului acestora, imunităţile şi privilegiile consulare, funcţiile consulare etc. Convenţiile menţionate crează un regim juridic special pentru statele respective dezvoltînd prevederile Convenţiei de la Viena din 1963 şi creînd norme noi de drept consular.
Tratatele multilaterale sînt un izvor important al dreptului consular. Primul acord multi- lateral în domeniul relaţiilor consulare a fost încheiat la Caracas în anul 1911 de către Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru şi Venezuela.
A urmat apoi Convenţia de la Havana din 1928 cu privire la agenţii consulari,699 care a fost ratificată de Brazilia, Columbia, Cuba, Republica Dominicană, Ecuador, Statele Unite ale Americei, Statele Unite Mexicane, Nicaragua, Panama, Peru, şi Uruguay. Convenţia reglementează relaţiile consu- lare şi regimul de drept al agentului consular în cazurile absenţei unui acord special între state.
Procesul de unificare şi codificare a normelor de drept consular a continuat şi după al doilea război mondial, concentrîndu-se în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite. La 18 decembrie 1961 Adunarea Generală a O.N.U., îndeplinind sarcina sa “ de a încuraja dezvoltarea progresivă şi codificarea dreptului internaţional” prevăzută de Carta Naţiunilor Unite (art. 13), a hotărît con- vocarea la Viena, pentru anul 1963, a unei conferinţe a O.N.U. în scopul elaborării unei convenţii privind relaţiile consulare. Conferinţa plenipotenţiarilor din 92 de state a avut loc la palatul Hof- burg din Viena între 4 martie şi 24 aprilie 1963. La Conferinţă a fost adoptată Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare din 24 aprilie 1963.700
Textul Convenţiei cuprinde un număr de 79 articole, precedat de un preambul, care sînt distri- buite în 5 capitole. Au fost de asemenea adoptate două Protocoale adiţionale, care reglementează jurisdicţia obligatorie si, respectiv, cetăţenia membrilor personalului consular.
În anul 1967 Consiliul Europei a adoptat Convenţia Europeană cu privire la funcţiile con- sulare, care poate fi calificată ca o convenţie multilaterală regională. Convenţia reglementează funcţiile consulare în general şi detaliază funcţiile de protecţie consulară, funcţia consulară, funcţiile în materie de navigaţie, stare civilă etc.
Un important izvor al dreptului consular este legislaţia internă a statelor în domeniul res- pectiv.701