Dreptul internaţional maritim poate fi definit ca un ansamblu de norme de natură cutumiară sau convenţională care reglementează regimul juridic al zonelor maritime, cooperarea statelor în domeniul utilizării acestor zone şi protecţiei mediului marin.
Dreptul internaţional maritim este una dintre cele mai vechi ramuri ale dreptului inter- naţional public. Aceasta se explică prin interesul timpuriu manifestat de state pentru reglemen- tarea relaţiilor dintre ele cu privire la utilizarea spaţiilor maritime, spaţii care cuprind cca 70% din suprafaţa globului pământesc. Contestaţii asupra partajului mărilor au existat încă din Evul Mediu, când Spania şi Portugalia împărţeau apele oceanelor Atlantic, Pacific şi Indian potrivit Bulei emise la 4 mai 1493 de Papa Alexandru al VI-lea.717 Apele oceanice au fost timp îndelungat supuse principiului libertăţii mării, enunţat încă în secolul XVII de notabilul doctrinar Hugo Grotius în lucrarea sa Mare liberum, publicată în 1609. De fapt, lucrarea nu este decât capitolul 12 din De jure praedae (dreptul prizelor), făcută la comanda guvernului olandez. În acest capitol, Gro- tius invocă argumente inspirate din natura mării: mobilitate, fluiditate, imposibilitate de fixare, caracterul inepuizabil al resurselor sale; şi din dreptul natural, precum că dreptul la comerţul liber internaţional este un drept fundamental al statelor şi mările sunt mijloace naturale în ser- viciul acestui drept, că se poate naviga în orice parte în dependenţă de direcţia vântului, că, prin urmare, libertatea mărilor este un complement necesar libertăţii comerţului, comunicaţiilor şi schimburilor.718
Ca reacţie la această lucrare, Marea Britanie, care promova suveranitatea britanică şi ideea de proprietar asupra Mării Nordului şi enormelor porţiuni ale Atlanticului de Nord, a favorizat apariţia în 1635 a operei lui John Selden Mare clausum (Mare închisă). Cu toate acestea, înce- pând cu 1689 Marea Britanie recunoaşte libertatea mării, confirmând astfel principiul doctrinar enunţat de Grotius, ceea ce a condus ulterior la o veritabilă consacrare cutumiară.
Această situaţie a dominat până în secolul XX în pofida faptului că statele în mod constant şi-au manifestat pretenţiile asupra resurselor maritime, preocupate de prejudiciile aduse de către flotele de cursă lungă de pescuit stocurilor de peşte din apropierea ţărmului, precum şi de riscu- rile de poluare prin deşeurile provenite de la navele de transport şi petroliere pline de încărcături nocive, care străbăteau rutele maritime de pe glob. Spre exemplu, în 1945 sub presiunea intere- selor magnaţilor petrolieri americani, preşedintele Truman a decis în mod unilateral să extindă jurisdicţia SUA asupra tuturor resurselor naturale ale platoului continental al SUA. Exemplul a fost urmat în 1946 de către Argentina care a revendicat platoul său continental şi apele de asu- pra. Au urmat apoi Chile şi Peru în 1947, Ecuador în 1950, care şi-au arogat drepturi suverane pe o porţiune de 200 mile maritime. Mai târziu, Indonezia, stat arhipelag, a declarat un drept de dominaţie pe ansamblul apelor care separau cele 13 000 insule. Exemplul a fost urmat de Fili- pine, iar în 1970 Canada şi-a revendicat dreptul de reglementare a navigaţiei pe o zonă adiacentă ţărmului până la 100 mile marine în scopul protecţiei apelor sale arctice contra poluării.
Prin urmare, dezvoltarea noilor tehnologii de explorare şi exploatare a solului şi subsolu- lui marin, precum şi presiunile tot mai accentuate ale puterilor maritime – toate constituiau un indice cert că spaţiul maritim urma să se convertească într-o veritabilă zonă de conflict şi insta- bilitate. În asemenea conjunctură se impunea o necesitate de codificare a instituţiilor dreptului internaţional maritim.
Evoluţia de codificare oficială a debutat cu Conferinţa de la Haga din 1930, care din păcate nu a reuşit consolidarea poziţiilor statelor participante în degajarea unei voinţe comune de definire, cel puţin, a mării teritoriale. Cu toate acestea, anume în cadrul acestui for pentru prima dată a fost abordată noţiunea de zonă contiguă. Conferinţa de Haga a lansat discuţia despre o eventuală codificare care s-a dovedit posibilă abia după cel de-al doilea război mondial.
Între anii 1958-60 la Geneva au fost convocate următoarele două conferinţe de codificare a dreptului internaţional maritim. Succesul primei Conferinţe de la Geneva a fost materializat în patru convenţii de codificare adoptate la 29 aprilie 1958: Convenţia cu privire la marea teritorială şi zona contiguă,719 Convenţia cu privire la platoul continental,720 Convenţia cu privire la ma- rea liberă,721 Convenţia cu privire la pescuit şi protejarea resurselor biologice ale mării libere.722 Cu toate acestea, dilema mării teritoriale nu a fost soluţionată. Cea de-a două Conferinţă de la Geneva special convocată în acest sens în 1960 nu a produs nici un element de codificare, fapt care a servit imbold pentru convocarea celei de-a patra Conferinţă pentru codificarea dreptului maritim, de data aceasta sub auspiciile ONU.
Conferinţa şi-a deschis lucrările la New-York în 1973 şi după nouă ani de negocieri in- tense, purtate între reprezentanţii a peste 160 de state, s-a încheiat cu adoptarea unei veritabile constituţii maritime, semnate la Motego Bay la 10 decembrie 1982 – Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării.723 Convenţia a intrat în vigoare la 16 noiembrie 1994, după un an de la aderarea Guyane, celui de-al 60-lea stat semnatar.724 Potrivit Secretarului General al ONU, din acea perioadă, Boutros Boutros-Ghali, ea constituie cel mai important instrument juridic al secolului. Convenţia numără 320 de articole şi are 9 anexe, fapt pentru care este considerat un veritabil Cod internaţional maritim. În plus, la 28 iulie 1994 a fost semnat la New-York Acordul referitor la apli- carea părţii a XI-a a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, iar la 4 decembrie 1995 a fost deschis spre semnare Acordul cu privire la aplicarea dispoziţiilor Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării referitoare la conservarea şi gestionarea stocurilor de peşte care se deplasează în interiorul şi dincolo de zonele economice exclusive, precum şi marile stocuri de peşti migratori.725
Convenţia de la Montego-Bay pe lângă meritul de lege lata, prin faptul că în sfârşit a codi- ficat o serie de instituţii de drept internaţional maritim cutumiare cum ar fi marea teritorială, pasajul inofensiv, zona contiguă, platoul continental, marea liberă, strâmtorile internaţionale, apele arhipelagice, mai are şi funcţia de lege ferenda prin codificarea noilor instituţii ale dreptu- lui internaţional maritim: zona economică exclusivă, zona internaţională a spaţiilor submarine, cercetarea ştiinţifică marină, protecţia mediului marin, soluţionarea diferendelor maritime. În principiu, prin complexitatea sa, Convenţia din 1982 a absorbit cele patru convenţii din 1958 de la Geneva.
Pe lângă această sursă de bază, constituie izvoare ale dreptului internaţional maritim, în măsura în care ele reglementează instituţii ale acestei ramuri, Tratatul cu privire la denucleari- zarea Pacificului de Sud, semnat la Rarotonga la 6 august 1985,726 Tratatul cu privire la canalul Panama şi Tratatul cu privire la neutralitatea permanentă a canalului Panama, ambele semnate la 7 septembrie 1977,727 Tratatul asupra Antarcticii, semnat la Washington la 1 decembrie 1959,728 Convenţia cu privire la prevenirea poluării apelor maritime cu hidrocarburi, semnată la Londra la 12 mai 1954,729 Convenţia privind regimul strâmtorilor Mării Negre, semnată la Montreux la 20 iulie 1936,730 Convenţia cu privire la asigurarea liberei navigaţii pe canalul de Suez, semnată la Constantinopol 29 octombrie 1888.731
În exercitarea drepturilor şi obligaţiilor cu privire la activităţilor lor maritime, statele tre- buie să respecte principiile fundamentale ale dreptului internaţional public astfel ca principiul cooperării internaţionale, principiul neagresiunii, principiul egalităţii suverane, integrităţii teri- toriale, inviolabilităţii frontierelor de stat, soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale. Cu toate acestea, dreptul internaţional maritim dispune de proprii principii care fie sunt o derivaţie specifică a celor fundamentale, fie cele care guvernează regimul juridic particular al unor instituţii juridice maritime cum ar fi principiul neinterzicerii dreptului de pasaj inofensiv, principiul libertăţii mării libere, neapropriaţiunii mării libere, utilizării mării libere doar în scopuri paşnice, principiul nepoluării apelor mării, principiul cooperării statelor pentru reprimarea infracţiunilor comise în marea liberă, principiul repartiţiei echitabile a resurselor mării, principiul conservării şi protecţiei resurselor biologice ale mării etc.
Prin urmare, astăzi de confruntăm cu o ramură bine conturată, constituită dintr-o multitu- dine de instituţii juridice, care reglementează cvazitotalitatea relaţiilor internaţionale în legătură cu utilizarea spaţiilor maritime de către state şi organizaţii internaţionale. Aceasta este una din- tre cele mai complexe ramuri ale dreptului internaţional prin faptul convertirii unor noţiuni la origine pur geografice în noţiuni strict juridice, astfel conciliind opiniile şi divergenţele care au împiedicat mai multe decenii codificare sa.
În prezent, dreptul internaţional maritim reglementează regimul juridic şi statutul spaţiilor maritime supuse jurisdicţiei naţionale (p.2), spaţiilor cu regim mixt (p.3), teritoriilor nesupuse suveranităţii statelor (p.4) şi procedura de soluţionare a diferendelor maritime (p.5).