Pin It

Deşi principiul libertăţii mărilor s-a impus către finele secolului 17, un pic mai târziu se conturează ideea de suveranitate a statului riveran asupra unei fâşii maritime de-a lungul coaste- lor sale pentru motive de securitate şi sub rezerva unui control efectiv de pe ţărm.

Apele maritime supuse jurisdicţiei naţionale constituie elementul acvatic al teritoriului de stat. Ele se supun jurisdicţiei teritoriale a statului şi asupra lor statul îşi răsfrânge plenitudinea competenţei ratione loci cu toate consecinţele pe care le implică suveranitatea teritorială. În acest sens, potrivit doctrinei dreptului internaţional, criteriul salinităţii apei nu este suficient pentru  a distinge apele maritime de celelalte spaţii acvatice: este necesar ca marea să fie în comunicare liberă şi naturală pe toată întinderea globului pământesc. În plus, dreptul internaţional maritim reglementează nu numai regimul juridic al apelor propriu-zise, dar şi solul lor şi subsolul aferent, iar în unele cazuri chiar şi spaţiul aerian de asupra acestor ape.732 Pe de altă parte, unele „mări” ca Marea Moartă, Caspică în pofida caracterului sărat, nu sunt considerate mări în sensul drep- tului internaţional, chiar dacă unele (Caspică) se supun obiectului de reglementare a dreptului internaţional, pentru că scaldă teritoriul mai multor state, şi sunt considerate ca mări „private”.733 Apele maritime supuse jurisdicţiei naţionale se împart în două mari categorii:

  1. ape maritime interioare,
  2. marea teritorială.

Deşi constituie teritoriul unui stat, prin faptul că limita mării teritoriale este reglementată de dreptul internaţional, iar navele maritime străine au unele drepturi (dreptul de pasaj inofensiv) care pot fi exercitate în aceste spaţii, regimul juridic al acestor ape nu este afectat de caracterul absolut al suveranităţii. Prin urmare, este vorba de o suveranitate reglementată de normele drep- tului internaţional.

Chiar dacă consecutivitatea geografică dictează examinarea iniţială a regimului juridic al apelor interioare maritime, definirea juridică a unor termeni impune, în primul rând, cercetarea aspectelor legate de marea teritorială, iar apoi cele aferente apelor maritime interioare.

Marea teritorială. Dacă e vorba de o localizare geografică, marea teritorială este zona maritimă adiacentă apelor interioare sau eventual apelor arhipelagice, asupra căreia se extinde suveranita- tea statului. Din punct de vedere juridic, marea teritorială este acea parte din apele mării sau oceanului, cuprinsă între linia sa de bază şi linia exterioară, care se află sub jurisdicţia statului riveran.

Celebra formulă a lui Bynkershoek potrivit căreia puterea unui stat se termină acolo unde  se termină forţa armelor sale, a condus la fixarea lăţimii mării teritoriale până la o distanţă echivalentă unei împuşcături de tun. În 1782, Galiani a propus de a fixa lăţimea mării teritoriale egală cu 3 mile marine, ceea ce corespundea atunci unei împuşcături medii de tun. Marile puteri maritime au acceptat această idee, fără totuşi ca ea să constituie unanimitate, ceea ce a produs eşecul Conferinţei de codificare de la Haga din 1930. De exemplu, statele scandinave şi-au fixat lăţimea mării teritoriale la o distanţă de 4 mile maritime, fără ca această practică să fie foarte clară. Rusia a demonstrat foarte devreme preferinţa sa pentru o distanţă de 12 mile.734

În 1951, Curtea Internaţională de Justiţie în afacerea Pescarii norvegieni a confirmat că „so- lul conferă statului riveran un drept asupra apelor care scaldă ţărmul”.735 Începând cu această perioadă această regulă a constituit obiectul unei contestări îndeosebi a unor state latino-ameri- cane din considerente nu atât strategice cât economice, care şi-au extins marea teritorială până la 200 mile maritime.736 Alte state s-au mulţumit cu limita de 12 mile maritime, dar revendicând dincolo o zonă de pescuit exclusiv. Conferinţa din 1960 a formulat compromisul „6+6” – 6 mile lăţimea mării teritoriale şi 6 mile zona de pescuit exclusiv, dar neacceptat.

Compromisul acceptat a fost formulat de Convenţia din 1982 la art. 3 care prevede o deli- mitare unilaterală a mării teritoriale. În acest sens, Convenţia autorizează limita maximă de 12 mile marine, statelor revenindu-le două metode alternative de delimitare, utilizând linia de bază normală sau linia de bază dreaptă.

Linia de bază normală este linia refluxului de-a lungul ţărmului, astfel cum aceasta este indicată pe hărţile marine la scară mare recunoscute oficial de statul riveran. Linia de bază dreaptă este o linie imaginară utilizată de statele al căror ţărm prezintă crestături şi tăieturi sau dacă există de-a lungul ţărmului un şir de insule în imediata apropiere a acestuia. În acest caz, linia de bază dreaptă va uni punctele cele mai avansate în mare, luându-se în consideraţie cel mai avansat re- flux. Traseul liniilor de bază drepte nu trebuie să se îndepărteze într-un mod sensibil de la direcţia generală a ţărmului, iar întinderile de mare situate spre ţărm trebuie să fie suficient legate de domeniul terestru pentru a fi supuse regimului apelor interioare. Aceste linii nu trebuie să fie tra- sate spre ridicăturile fundului mării ce rămân descoperite în timpul refluxului sau să pornească de la acestea decât în cazul în care pe ele sunt amplasate faruri sau instalaţii similare, care se află în permanenţă deasupra nivelului mării sau în cazul în care traseul unor asemenea linii de bază drepte a făcut obiectul unei recunoaşteri internaţionale generale.737 În cazul în care fundurile ma- rine descoperite se află la o distanţă de continent sau o insulă mai mică de 12 mile marine, linia refluxului al acestora poate fi considerată linie de bază pentru delimitarea mării teritoriale.738

Metoda liniilor de bază drepte nu poate fi aplicată de către un stat în aşa fel încât să taie legătura dintre marea teritorială a altui stat cu largul mării sau cu zona sa economică exclusivă.

Dacă un fluviu se revarsă în mare fără a forma un estuar,739 linia de bază este o linie dreaptă de-a curmezişul gurii fluviului între punctele limite ale refluxului pe ţărmuri.

Linia de bază a mării teritoriale, indiferent de modalitatea delimitării ei, este o instituţie importantă a dreptului internaţional maritim, deoarece ea determină ulterioarele delimitări ale zonei contigue, zonei economice exclusive şi al platoului continental.

Linia exterioară a mării teritoriale este o linie imaginară paralelă liniei de bază a mării terito- riale, la o distanţă egală cu lăţimea mării teritoriale. Potrivit art.4 din Convenţia din 1982, linia exterioară a mării teritoriale formează o linie având fiecare punct la o distanţă egală cu lăţimea mării teritoriale, din punctul cel mai apropiat al liniei de bază. Pe de altă parte, dacă ţărmurile a două state sunt adiacente sau situate faţă în faţă, linia exterioară va coincide cu linia mediană ale cărei puncte sunt la distanţe egale de punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale a fiecăruia dintre cele două state. Totuşi regula nu este aplicabilă dacă între cele două state:

  • există un acord contrar încheiat,
  • există unele titluri istorice,
  • există unele împrejurări speciale.740

Limita exterioară a mării teritoriale constituie frontiera acvatică care delimitează teritoriul statului riveran de alte spaţii.

Dupăcumamprecizat supra delacaracterulsuveranalteritoriuluidestat, dreptulinternaţional maritim autorizează excepţii, printre care figurează pasajul inofensiv al navelor străine în marea teritorială a unui stat riveran.

Pasajul inofensiv este trecerea navelor străine prin marea teritorială a unui stat, respectând condiţiile cerute de Convenţia din 1982. Potrivit art.18 prin „trecere” se înţelege faptul de a naviga în marea teritorială în scopul:

  1. de a o traversa fără a intra în apele interioare ori a face escală într-o radă sau o instalaţie portuară situată în afara apelor interioare sau
  2. de a intra în apele interioare sau de a le părăsi, sau de a face escală într-o asemenea radă sau instalaţie portuară sau de a o părăsi.

Această trecere trebuie să fie continuă şi rapidă, cu excepţia a trei situaţii expres autorizate:

  1. dacă oprirea şi ancorarea constituie incidente obişnuite ale navigaţiei,
  2. dacă ele se impun ca urmare a unui caz de forţă majoră sau de avarie,
  3. dacă se recurge la ele în scopul acordării ajutorului persoanelor, navelor sau aeronavelor aflate în pericol sau

Cu referire la calificativul „inofensivă”, articolul 19 din Convenţie face trimitere la prin- cipiul neagresiunii al dreptului internaţional şi o consideră ofensivă orice trecere a unei nave dacă ea aduce atingere păcii, ordinii sau securităţii statului riveran în marea sa teritorială prin următoarele activităţi:

  1. ameninţarea sau folosirea forţei împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice a statului riveran sau în orice alt mod contrar principiilor dreptului internaţional enunţate în Carta ONU;
  2. exerciţiu sau manevră cu arme de orice fel;
  3. culegerea de informaţii în detrimentul apărării sau securităţii statului riveran;
  4. propaganda vizând prejudicierea apărării sau securităţii statului riveran;
  1. lansarea, aterizarea pe nave sau îmbarcarea de aeronave;
  2. lansarea, debarcarea sau îmbarcarea de tehnică militară;
  3. îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri, fonduri băneşti sau persoane contrar legilor şi reglementărilor vamale, fiscale, sanitare sau de imigrare ale statului riveran;
  4. poluarea deliberată şi gravă, cu încălcarea Convenţiei din 1982;
  5. pescuitul;
  6. cercetări sau ridicări hidrografice;
  7. perturbarea funcţionării oricărui sistem de comunicare sau a oricărui alt echipament sau instalaţie ale statului riveran;
  8. orice altă activitate care nu are o legătură directă cu

În plus, statul riveran dispune de următoarele drepturi de protecţie cu privire la exercitarea dreptului de pasaj inofensiv din partea navelor maritime străine în marea sa teritorială:

  1. să adopte legi şi reglementări cu privire la pasajul inofensiv în marea sa teritorială privind securitatea navigaţiei, reglementarea traficului maritim, protecţia echipamentelor şi a sistemelor de asigurare a navigaţiei, protecţia cablurilor şi a conductelor submarine, conservarea resurselor biologice ale mării, prevenirea pescuitului ilegal ş.a.;741
  2. când securitatea navigaţiei o impune, să pretindă navelor străine care-şi exercită dreptul de trecere inofensivă în marea sa teritorială să utilizeze căile de navigaţie desemnate de el şi să res- pecte dispozitivele de separare a traficului prescrise de el pentru reglementarea trecerii Statul riveran trebuie să indice în mod clar asemenea căi de navigaţie şi dispozitive de separare a traficului pe hărţi maritime cărora le asigură publicitatea necesară;742
  3. să ia, în marea sa teritorială, măsurile necesare pentru a împiedica orice trecere care nu este inofensivă;743
  4. să ia măsurile necesare pentru a preveni orice încălcare a condiţiilor de intrare în apele interioare sau instalaţiile portuare;
  5. fără a stabili vreo discriminare de drept sau de fapt între navele străine, să suspende tem- porar, în anumite zone ale mării sale teritoriale, exercitarea dreptului de pasaj inofensiv a navelor străine dacă această suspendare este indispensabilă pentru asigurarea securităţii sale, între altele, pentru a putea executa exerciţii Suspendarea nu va avea efect decât după publicarea ei în modul cuvenit.

Cu toate acestea, statul riveran are şi unele obligaţii în marea sa teritorială. Astfel el este obligat:

  1. să nu împiedice trecerea inofensivă a navelor străine în marea teritorială, în afară de cazu- rile prevăzute de Convenţie;
  2. să nu impună navelor străine obligaţii care să aibă drept urmare împiedicarea sau restrân- gerea exercitării dreptului de pasaj inofensiv al acestor nave;
  3. să nu exercite o discriminare de drept sau de fapt împotriva navelor unui anumit stat sau a navelor care transportă mărfuri dintr-un anumit stat sau cu destinaţia spre un anumit stat sau în numele unui anumit stat;
  4. să semnaleze printr-o publicitate adecvată orice pericol pentru navigaţie în marea sa teritorială, de care are cunoştinţă;744
  5. să nu perceapă taxe de la navele străine pentru simpla lor trecere în mare teritorială, decât pentru remunerarea unor servicii determinate prestate acestei

Convenţia de la Montego Bay reglementează pasajul inofensiv recunoscut pentru şase categorii de nave maritime străine fără a indica vreo interdicţie expresă pentru vreuna din ele, dar supunând unele categorii unor condiţii suplimentare pe parcursul realizării pasajului. Primele două catego- rii include navele comerciale (I) şi navele de stat utilizate în scopuri comerciale (II) care de regulă sunt nave ce asigură transportul bunurilor, mărfurilor şi călătorilor. Asupra lor nu se răsfrâng condiţii particulare cu referire la pasajul lor în marea teritorială a unui stat şi, în principiu, ele îl practică cel mai frecvent. Dacă printre ele figurează cea de-a treia categorie - navele cu propulsie nucleară şi cele care transportă substanţe radioactive sau nocive (III) - atunci articolul 23 din Convenţie le cere în momentul când îşi exercită dreptul de trecere inofensivă în marea teritorială să aibă asupra lor documentele şi să ia măsuri speciale de precauţie prevăzute de acordurile internaţionale.

Potrivit regulii generale aceste categorii de nave beneficiază de imunitate relativă de jurisdicţie penală şi civilă când se află în marea teritorială străină. Astfel, statul riveran poate să-şi exer- cite jurisdicţia penală la bordul unei nave străine care trece în marea teritorială, pentru a pro- ceda la arestarea unor persoane sau la efectuarea unor acte de cercetare penală ca urmare a unei infracţiuni comise la bordul acestei nave în timpul trecerii, numai în următoarele cazuri:

  1. dacă consecinţele infracţiunii se extind asupra statului riveran,
  2. dacă infracţiunea este de natură să tulbure pacea ţării sau ordinea în marea teritorială,
  3. dacă asistenţa autorităţilor locale a fost cerută de căpitanul navei ori de un agent diploma- tic sau un funcţionar consular al statului de pavilion, sau
  4. dacă aceste măsuri sunt necesare pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante sau de substanţe 745

De fapt, statul riveran are dreptul de a lua toate măsurile prevăzute de dreptul său intern,  în scopul de a proceda la arestări sau la acte de cercetare penală la bordul unei nave străine care trece în marea teritorială după ce a părăsit apele interioare. În toate aceste cazuri, statul riveran trebuie, la cererea căpitanului, să notifice, în prealabil, orice măsură preconizată unui agent di- plomatic sau funcţionar consular al statului de pavilion şi trebuie să faciliteze contactul între acest funcţionar şi echipajul navei. În caz de urgenţă, această notificare poate fi făcută în timp ce măsurile sunt în curs de executare.

Statul riveran nu poate lua, cu unele excepţii, nici o măsură la bordul unei nave străine care trece în marea teritorială, în scopul de a proceda la o arestare sau la acte de cercetare penală pen- tru o infracţiune comisă înainte de intrarea navei în marea teritorială, dacă nava, venind dintr-un port străin, nu face decât să treacă în marea teritorială fără să intre în apele interioare.

Dacă e să ne referim la imunitatea de jurisdicţie civilă, ea este mai largă, în sensul că sta-  tul riveran are dreptul de a lua măsuri de executare sau măsuri conservatorii în materie civilă, prevăzute de dreptul său intern, faţă de o navă străină, numai pentru obligaţii contractate sau responsabilităţi asumate de nava respectivă în timpul sau în vederea trecerii prin apele statului ri- veran, şi numai faţă de o navă străină care staţionează în marea teritorială sau care trece în marea teritorială după ce a părăsit apele interioare.

Următoarele trei categorii de nave maritime au un regim similar. Navele de război (IV) sunt navele care fac parte din forţele armate ale unui stat şi poartă semnele exterioare distinctive ale navelor militare ale naţionalităţii sale, care sunt plasate sub comanda unui ofiţer de marină aflat în serviciul acestui stat şi înscris pe lista ofiţerilor sau pe un document echivalent şi al căror echi- paj este supus regulilor disciplinei militare. Convenţia din 1982 nu interzice pasajul inofensiv al navelor militare în marea teritorială a unui stat şi nici nu-l supune unei autorizări speciale exprese, eliberate de organele statului riveran străin. Convenţia se limitează doar la prescripţia pentru cazul când o navă de război nu respectă legile şi reglementările statului riveran privind trecerea în marea teritorială şi nu ţine cont de invitaţia care i-a fost adresată de a se conforma lor, precizând doar posibilitatea pentru statul riveran de a cere ca nava respectivă să părăsească imediat marea sa teritorială.746 Navele de stat utilizate în scopuri necomerciale (V) sunt navele de salvare, de control vamal, de poliţie, pentru cercetări ştiinţifice. O variaţie a ultimelor două pot fi submarinele şi alte vehicule submersibile (VI) care sunt obligate în marea teritorială a unui stat străin să navigheze la suprafaţă şi să arboreze pavilionul lor.

Potrivit Convenţiei aceste trei categorii de nave se bucură de imunitate absolută de jurisdicţie atunci când realizează pasajul inofensiv. Pe de altă parte, statul de pavilion poartă răspundere internaţională pentru orice pierdere sau daună cauzată statului riveran ca urmare a nerespectării de către o navă de război sau orice altă navă de stat utilizată în scopuri necomerciale, a legilor şi reglementărilor statului riveran privind trecerea în marea teritorială sau a dispoziţiilor Convenţiei din 1982 sau a altor reguli de drept internaţional.

Apele maritime interioare. Acestea sunt suprafeţe acvatice maritime sau oceanice situate între ţărmul unui stat şi linia de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale. Astfel ele constituie apele golfurilor, radelor, apele portuare, apele arhipelagice. Cu referire la apele interioare, artico- lul 8 din Convenţia din 1982 prevede că în cazul în care traseul liniei de bază drepte are ca rezultat includerea în apele interioare a unor spaţii acvatice care nu erau mai înainte considerate ca atare, asupra lor se va aplica dreptul de trecere inofensivă.

Golful este o parte a unui ocean, a unui lac sau a unei mări, care pătrunde în uscat printr-o deschizătură largă. În sensul dreptului internaţional prin golf se înţelege o crestătură bine marcată a cărei pătrundere în uscat, în raport cu lărgimea gurii sale, este astfel încât apele pe care le in- clude sunt înconjurate de ţărm – constituind mai mult decât o simplă curbură a ţărmului. Totuşi, o crestătură nu este considerată golf decât dacă suprafaţa sa este cel puţin egală unui semicerc, care are ca diametru linia dreaptă trasa de-a curmezişul intrării crestăturii. Atunci când distanţa dintre limitele refluxului la punctele de intrare naturale ale unui golf nu depăşeşte 24 mile marine, între aceste două limite ale refluxului poate fi trasată o linie de delimitare, iar apele astfel închise de această linie se vor considera ape interioare. În cazul în care această distanţă depăşeşte 24 mile marine, se va trasa o linie de bază dreaptă de 24 mile marine în interiorul golfului în aşa fel încât să închidă o suprafaţă de apă maximă.747 Aceste reguli nu se referă decât la golfurile la care un singur stat este riveran şi nu se aplică golfurilor numite „istorice”, ca de exemplu, Golful Mexic (Mexic), Hudson (Canada), Petru I (Rusia)748 şi atunci când se aplică metoda liniilor de bază drepte.

Rada este o porţiune de apă în vecinătatea unui port, apărată de valuri şi de curenţi (în mod natural sau prin diguri), în care pot ancora şi staţiona nave. De regulă, dacă ele servesc în mod obişnuit încărcării, descărcării şi ancorării navelor, radele care în mod normal s-ar afla în între- gime sau parţial dincolo de limita exterioară a mării teritoriale sunt considerate că fac parte din marea teritorială.749

Apele portuare sunt apele maritime cuprinse între linia ţărmului şi linia care uneşte cele mai avansate instalaţii portuare. Instalaţiile permanente care fac parte integrantă dintr-un sistem por- tuar şi care înaintează cel mai mult spre larg sunt considerate că fac parte din ţărm. În sensul Convenţiei de la Montego Bay instalaţiile de-a lungul ţărmului şi ale insulelor artificiale nu sunt considerate ca instalaţii portuare permanente.

Apele arhipelagice formează spaţiul maritim inclus în interiorul unui perimetru stabilit de către un stat arhipelag. A patra conferinţă de codificare a dreptului mării750 a avut grijă să reglementeze această noţiune, obiectul unei mai vechi revendicări a statelor arhipelagice, în special Indonezia şi Filipine, fapt nerealizat de conferinéle precedente. Astfel Convenţia din 1982 a codificat noţiunea de stat arhipelag, arhipelag şi dreptul de trecere prin apele arhipelagice.

Prin stat arhipelag se înţelege un stat constituit în întregime din unul sau mai multe arhipe- laguri şi eventual alte insule. Prin arhipelag se înţelege un ansamblu de insule, inclusiv părţi de insule, apele înconjurătoare şi celelalte elemente naturale care au unele cu altele raporturi atât de strânse, încât ele formează în mod intrinsec o entitate geografică, economică şi politică sau care sunt istoriceşte considerate ca atare.

Apele arhipelagice sunt apele interioare situate în interiorul liniilor de bază arhipelagice, care la rândul său sunt linii drepte imaginare care leagă punctele extreme ale insulelor cele mai îndepărtate şi ale recifelor descoperite ale arhipelagului, cu condiţia ca traseul acestor linii de bază să înglobeze insulele principale şi să definească o zonă în care raportul între suprafaţa apelor şi cea de uscat, inclusiv atolilor,751 să fie între 1 la 1 şi 9 la 1. Lungimea acestor linii de bază nu trebuie să depăşească 100 mile marine. Cu toate acestea, cel mult 3% din numărul total al liniilor de bază ce înconjoară un arhipelag pot avea o lungime superioară, fără a depăşi 125 mile marine, şi traseul acestor linii de bază nu trebuie să se îndepărteze în mod sensibil de conturul general al arhipelagului.

Făcând parte din teritoriul de stat, asupra apelor arhipelagice se extinde suveranitatea statului arhipelag, indiferent de adâncimea lor sau de distanţa dintre ele şi ţărm. Această suveranitate se extinde asupra spaţiului aerian de asupra apelor ahipelagice, asupra fundului acestor ape şi a sub- solului corespunzător, precum şi asupra resurselor pe care le conţin. În pofida suveranităţii sale, sta- tul arhipelag are două obligaţii principale pe care trebuie să le respecte în apele sale arhipelagice:

  1. să respecte acordurile existente încheiate cu alte state şi să recunoască drepturile de pes- cuit tradiţionale şi activităţile legitime exercitate de statele limitrofe în anumite zone care fac parte din apele arhipelagice. Aceste drepturi nu pot face obiectul vreunui transfer sau partaj în beneficiul statelor terţe sau al cetăţenilor
  2. să respecte cablurile submarine existe care au fost puse de alte state şi care trec prin apele sale fără să atingă ţărmul. El va autoriza întreţinerea şi înlocuirea acestor cabluri, după ce va fi informat despre amplasarea lor şi despre lucrările de reparaţie sau de înlocuire a

De la liniile de bază arhipelagice, statul arhipelag măsoară şi delimitează marea sa teritorială, zona contiguă, zona economică exclusivă şi platoul continental. În cazul golfurilor, gurii fluviilor la revărsare în mare sau a apelor portuare, statul arhipelag poate trasa linii de închidere pentru a delimita „apele sale interioare”.752 În aceste circumstanţe, graţie caracterului particular al statului arhipelag, suntem în prezenţa unor ape interioare (clasice) în cadrul altor ape interioare (arhipe- lagice). Aceiaşi particularitate a determinat două modalităţi de navigaţie prin apele arhipelagice a navelor străine:

  1. pasajul inofensiv, care se aplică mutatis mutandis celui din marea teritorială şi
  2. dreptul de trecere prin apele arhipelagice.

Prin trecere prin apele arhipelagice se înţelege exercitarea de către nave şi aeronave, potrivit modului lor general de navigaţie şi fără obstacole, a drepturilor de navigaţie şi de survol, numai în scopul de a asigura un tranzit continuu şi rapid între un punct din marea liberă sau dintr-o zonă economică exclusivă şi un alt punct din marea liberă sau dintr-o zonă economică exclusivă. În apele arhipelagice şi marea sa teritorială adiacentă, statul arhipelag poate desemna căi de navigaţie şi, în spaţiul aerian de asupra acestor căi, rute aeriene care să permită trecerea continuă şi rapidă a navelor şi aeronavelor străine. Toate navele şi aeronavele se bucură de dreptul de trecere prin apele arhipelagice, pe aceste căi de navigaţie şi rute aeriene. Aceste căi de navigaţie şi rute aeriene trebuie să cuprindă toate rutele şi şenalele care servesc în mod normal navigaţiei internaţionale în apele arhipelagice şi spaţiul aerian deasupra. Aceste căi trebuie să fie definite printr-o serie de linii axiale continue unind punctele lor de intrare şi de ieşire. În timpul trecerii, navele şi aeronavele nu trebuie să se îndepărteze cu mai mult de 25 mile marine de aceste linii axiale. De asemenea, navele străine nu au dreptul să navigheze la o distanţă faţă de ţărm inferioară unei zecimi din distanţa care separă punctele cele mai apropiate ale insulelor care mărginesc o cale de navigaţie. Atunci când statul arhipelag desemnează căile de navigaţie, el poate să prescrie dispozitive de separare a traficului pentru a asigura securitatea trecerii navelor care merg pe şenalele înguste  în interiorul acestor căi. Dacă statul arhipelag nu a stabilit căile de navigaţie sau rutele aeriene, dreptul de trecere prin apele arhipelagice se poate exercita folosindu-se căile şi rutele care servesc în mod normal navigaţiei internaţionale.