Spaţii maritime nesupuse jurisdicţiei naţionale

Spaţiile maritime nesupuse jurisdicţiei naţionale sunt teritoriile acvatice şi implicit solul şi subsolul lor, numite res communis de care toţi se pot bucura fără a le apropria, fiind deci spaţii cu regim internaţional, reglementate exclusiv de dreptul internaţional. Din această categorii de spaţii fac parte marea liberă şi zona internaţională a teritoriilor submarine.

Marea liberă. Marea liberă este una dintre cele mai vechi instituţii ale dreptului mării. Înainte de marile descoperiri, marea era considerată a fi un obiect al suveranităţii statelor riverane, per- sistând pretenţiile hegemonice ale Spaniei, Portugaliei sau Angliei. Totuşi odată cu dezvoltarea comerţului maritim statele afirmă ideea de libertate a mării.

Prin urmare, marea liberă este spaţiul maritim situat dincolo de marea teritorială a statelor riverane nesupus suveranităţii lor. Este de precizat că articolul 86 din Convenţia din 1982 nu defineşte marea liberă, el se referă doar la sfera de aplicare a Părţii a VII, precizând că dispoziţiile acestei părţi se aplică tuturor părţilor mării care nu sunt cuprinse nici în zona economică exclusivă, în marea teritorială sau în apele interioare ale unui stat, nici în apele arhipelagice ale unui stat arhipelag. Potrivit convenţiei, instituţia mării libere este privită ca un regim aplicabil unei zone maritime situată dincolo de zona economică exclusivă şi nu ca un concept de delimi- tare geografică, deoarece din punct de vedere juridic marea liberă se situează dincolo de marea teritorială, unde de fapt devine operabil principiul libertăţii de navigaţie – elementul caracteristic naturii juridice a mării libere.

Regimul juridic al mării libere este guvernat de trei principii importante ale dreptului internaţional maritim, codificate în Convenţia din 1982: principul libertăţii mării, principiul fo- losirii mării în scopuri paşnice, principiul neapropriaţiunii mării libere.

Prin principiul libertăţii mării, reglementat prin articolul 87 din Convenţie, se înţelege că marea liberă este deschisă tuturor statelor, fie ele riverane sau fără litoral. Această libertate presupune:

1. libertatea de navigaţie,
2. libertatea de survol,
3. libertatea de a pune cabluri şi conducte submarine,

4. libertatea de a construi insule artificiale şi alte instalaţii autorizate de dreptul internaţional,
5. libertatea pescuitului,
6. libertatea cercetărilor ştiinţifice.

Potrivit principiului folosirii mării în scopuri paşnice,766 statele riverane sunt obligate să se abţină în exercitarea drepturilor şi realizarea obligaţiilor rezultate din activităţile maritime de la recur- gerea la forţă sau ameninţarea cu forţa, incompatibile cu principiile fundamentale ale dreptului internaţional public.

Principiul neapropriaţiunii mării libere interzice statelor să pretindă vreun drept de proprietate asupra mării libere sau să supună o parte din ea suveranităţii sale. Cu toate acestea, principiul în cauză, nu afectează jurisdicţia unui stat la bordul unei nave, care poartă pavilionul său, atunci când ea se află în mare liberă.

Pavilionul unei nave nu este altceva decât naţionalitatea navei, care atestă legătura substanţială între stat şi navă. În acest sens, fiecare stat stabileşte condiţiile potrivit cărora el acordă navelor naţionalitatea sa, condiţiile de înmatriculare a navelor pe teritoriul său şi condiţiile cerute pentru ca acestea să aibă dreptul de a purta pavilionul său. Prin urmare, navele au naţionalitatea statului care le-a autorizat să poarte pavilionul său. În această privinţă, Convenţia din 1982 stabileşte unele restricţii referitoare la modalitatea în care navele se pot prevala de un pavilion. Potrivit articolului 92 navele pot naviga doar sub pavilionul unui singur stat şi sunt supuse jurisdicţiei exclusive a acestuia în marea liberă. În cursul unei călătorii sau escale, în afară de transfer real al proprietăţii sau de schimbare a înmatriculării, nu poate interveni nici o schimbare de pavilion. O navă ce navighează sub pavilioanele mai multor state, de care se foloseşte după cum doreşte, nu se poate prevala, faţă de orice stat terţ, de nici una din aceste naţionalităţi şi poate să fie asimilată unei nave fără naţionalitate. De asemenea, convenţia autorizează navele maritime să navigheze în marea liberă sub pavilionul ONU şi instituţiilor sale specializate.

De la principiul imunităţii de jurisdicţie la bordul unei nave aflate în marea liberă sunt două excepţii, autorizate expres de convenţie:

1. dreptul de vizită,
2. dreptul de urmărire.

Dreptul de vizită nu este altceva decât dreptul de control efectuat de o navă de război sau o navă afectată unui serviciu public asupra unei nave comerciale sau asimilată acesteia, atunci când are motive serioase de a bănui că această navă:

1. practică pirateria,
2. practică transportul de sclavi,
3. serveşte unor emisiuni neautorizate, iar statul de pavilion al navei de război are drept de jurisdicţie,
4. este fără naţionalitate,
5. este în realitate o navă de aceeaşi naţionalitate cu nava de război, deşi poartă un pavilion străin sau refuză să-l

Dacă bănuielile se dovedesc neîntemeiate, nava supusă controlului trebuie despăgubită pen- tru orice eventuală pierdere sau pagubă, cu condiţia ca ea să nu fi comis nici un act care să o facă suspectă.

Dreptul de urmărire poate fi exercitat numai de navele de război sau de aeronavele militare, sau de alte nave sau aeronave purtând semne exterioare care să indice clar că sunt afectate unui serviciu public şi că sunt autorizate în acest scop. Urmărirea nu poate fi începută decât după emiterea unui semnal de oprire, vizual sau sonor, dat la o distanţă care să permită navei în cauză să-l perceapă. Urmărirea unei nave străine poate fi întreprinsă dacă autorităţile competente ale statu- lui riveran au motive întemeiate să creadă că această navă a contravenit legilor şi reglementărilor acestui stat. Această urmărire trebuie să înceapă când nava străină sau una din ambarcaţiunile sale se află în apele interioare, în apele arhipelagice, în marea teritorială sau în zona contiguă a statului care întreprinde urmărirea şi nu poate să fie continuată dincolo de limitele mării terito- riale sau zonei contigue decât cu condiţia să nu fi fost întreruptă. Dreptul de urmărire se aplică mutatis mutandis încălcărilor legilor şi reglementărilor statului riveran aplicabile zonei economice exclusive sau platoului continental, inclusiv zonelor de securitate care înconjoară instalaţiile si- tuate pe platoul continental, dacă aceste încălcări au fost comise în zonele menţionate. Dreptul de urmărire încetează din moment ce nava intră în marea teritorială a propriului stat sau a unui alt stat. O navă care a fost oprită sau reţinută în afara mării teritoriale, în împrejurimi care nu justifică exercitarea dreptului de urmărire, trebuie să fie despăgubită pentru orice eventuală pier- dere sau pagubă.

În marea liberă, statele au patru obligaţii fundamentale:

1. Exercitarea unei jurisdicţii efective asupra navelor În acest sens, statele au obligaţia de a exercita în mod efectiv jurisdicţia şi controlul său în domeniile administrativ, tehnic şi social asupra navelor care poartă pavilionul său.
2. Acordarea ajutorului în caz de pericol sau Orice stat trebuie să ceară căpitanului navei care navighează sub pavilionul său, în măsura în care este posibil, fără a se pune în primejdie serioasă nava, echipajul sau pasagerii, să acorde asistenţă oricărei persoane aflate în pericol pe mare. În acest scop, statul trebuie să ceară navei sale să se îndrepte cu toată viteza posibilă în ajutorul persoanelor în primejdie, dacă este informat că ele au nevoie de ajutor. În caz de abordaj, nava sa trebuie să acorde asistenţă celeilalte nave, echipajului sau pasagerilor săi. De asemenea, statele sunt obligate de a favoriza crearea şi funcţionarea unui serviciu permanent de căutare şi salvare adecvat şi eficace pentru asigurarea securităţii maritime şi aeriene şi, dacă este cazul, de a colabora în acest scop cu vecinii lor în cadrul unor aranjamente regionale.
3. Prevenirea şi reprimarea infracţiunilor internaţionale. Statele sunt obligate de a lua măsuri efi- cace pentru a preveni şi reprima infracţiunile internaţionale comise în marea liberă. Sunt consi- derate ca infracţiuni comise în mare liberă transportul de sclavi, traficul ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, pirateria maritimă şi emisiunile neautorizate difuzate din marea liberă.767 Dacă primele două tipuri sunt la origine infracţiuni de drept comun şi internaţionalizate după locul comiterii infracţiunii, atunci ultimele două sunt infracţiuni specifice dreptului internaţional maritim, deoarece locul comiterii lor (mare liberă) este determinant pentru

Potrivit articolului 101 din convenţie, prin piraterie se înţelege:

1. orice act ilicit de violenţă sau de detenţie sau orice jefuire, comise de echipajul sau pasage- rii unei nave particulare sau ai unei aeronave particulare, acţionând în scopuri personale, şi în- dreptate împotriva unei alte nave sau aeronave sau împotriva persoanelor sau bunurilor de la bordul acestora, în marea liberă sau într-un loc care nu se află sub jurisdicţia vreunui stat;
2. orice act de participare voluntară la folosirea unei nave sau aeronave când autorul are cunoştinţă de fapte din care rezultă că această navă sau aeronavă este o navă sau aeronavă pirat;
3. orice act comis cu intenţia de a le

Prin emisiuni neautorizate difuzate din marea liberă se înţeleg emisiunile de radio sau de televiziune destinate a fi recepţionate de marele public, difuzate de pe o navă sau o instalaţie din marea liberă, cu încălcarea reglementărilor internaţionale, cu excepţia transmiterii apelurilor de salvare. Orice persoană care difuzează emisiuni neautorizate poate fi urmărită în justiţie de:

1. statul sub pavilionul căruia se află nava emiţătoare,
2. statul de înmatriculare a instalaţiei,

f.statul al cărui cetăţean este persoana în cauză,

1. orice stat în care pot fi captate emisiunile,
2. orice stat ale cărui comunicaţii radio autorizate sunt bruiate de aceste
3. Conservarea şi gestionarea resurselor biologice în marea liberă. În marea liberă statele sunt obli- gate să coopereze pentru conservarea şi gestionarea resurselor În acest sens, ele trebuie să adopte măsuri aplicabile cetăţenilor lor, care pot să fie necesare pentru conservarea resurselor biologice ale mării libere sau să coopereze cu alte state pentru adoptarea unor asemenea măsuri. Informaţiile ştiinţifice disponibile, statisticile referitoare la capturi şi la efortul de pescuit şi cele- lalte date privind conservarea stocurilor de peşte trebuie să fie difuzate şi schimbate cu regulari- tate prin intermediul organizaţiilor internaţionale competente subregionale, regionale sau mon- diale, după caz, şi cu participarea tuturor statelor interesate. Cu toate acestea, statelor le aparţine obligaţia de supraveghere ca măsurile de conservare şi aplicarea lor să nu antreneze nici o discri- minare de drept sau de fapt împotriva vreunui pescar, oricare ar fi statul al cărui cetăţean este.

Zona internaţională a spaţiilor submarine. Zona internaţională a teritoriilor submarine este o instituţie nouă a dreptului mării, care a apărut ca urmare a dezvoltării mijloacelor de explorare şi exploatare a marilor adâncimi subacvatice. De teritoriile submarine, aflate dincolo de jurisdicţia naţională a statelor, s-a preocupat Adunarea Generală a ONU, care a adoptat la 17 decembrie 1970 Declaraţia asupra principiilor privind fundul mărilor şi oceanelor şi subsolul lor, dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale.768

Pentru prima dată această zonă a fost codificată prin Convenţia de la Bontego Bay din 1982, care la articolul 1 o defineşte ca fiind fundurile mărilor şi oceanelor şi subsolul lor dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale.

Inovaţia cea mai mare legată de instituirea zonei constă în disocierea operată între solul şi subsolul maritim, pe de o parte, şi apele de asupra, pe de altă parte. Aceasta se datorează nu numai faptului că ele au regimuri juridice distincte, deoarece potrivit articolului 135 din convenţie regi- mul juridic aplicabil zonei nu afectează regimul juridic al apelor de asupra zonei sau al spaţiului aerian situat deasupra acestor ape, dar şi faptului că limitele lor nu întotdeauna coincid, după cum nici dimensiunile zonei economice exclusive şi platoului continental nu sunt aceleaşi.

Regimul juridic aplicabil zonei internaţionale a spaţiilor submarine este guvernat de următoarele principii:

1. Principiul inadmisibilităţii revendicărilor de suveranitate şi apropriaţiunii Potrivit acestui principiu nici un stat nu poate să revendice sau să exercite suveranitate sau drepturi suverane asupra unei părţi oarecare a zonei sau asupra resurselor sale. Nici un stat şi nici o persoană fizică sau juridică nu poate să-şi însuşească vreo parte oarecare a zonei sau a resurselor sale. Astfel, nu vor fi recunoscute din punct de vedere juridic şi vor fi considerate ilegale orice asemenea revendi- cari, exercitare a suveranităţii sau a unor drepturi suverane sau vreun act de apropriere. Resursele zonei sunt inalienabile. Cu toate acestea, mineralele extrase din zonă pot fi totuşi înstrăinate, însă numai în conformitate cu Convenţia din 1982 şi cu regulile, reglementările şi procedurile adop- tate de Autoritatea internaţională a teritoriilor submarine.

2. Principiul explorării şi exploatării zonei în interesul întregii umanităţi. Zona şi resursele sale sunt considerate patrimoniu comun al umanităţii. În consecinţă, activităţile din zonă vor fi desfăşurate în interesul întregii umanităţi, independent de situaţia geografică a statelor, fie că e vorba de state riverane sau state fără litoral şi ţinând seama în mod particular de interesele şi necesităţile statelor în curs de Potrivit principiului, toate drepturile asupra resurselor zonei aparţin între- gii umanităţi, în numele căreia poate acţiona Autoritatea internaţională a teritoriilor submarine, care trebuie să asigure împărţirea echitabilă, pe baze nediscriminatorii, a avantajelor financiare şi altor avantaje economice rezultate din activităţile desfăşurate în zonă. Pe de altă parte, toate obiectele cu caracter arheologic sau istoric găsite în zonă sunt păstrate sau cedate în interesul întregii umanităţi, ţinându-se seama în mod deosebit de drepturile preferenţiale ale statului de origine culturală, istorică sau arheologică.
3. Principiul utilizării zonei în scopuri exclusiv paşnice. Zona este deschisă utilizării în scopuri exclusiv paşnice fără discriminări de către toate statele, fie că este vorba de state riverane sau de state fără
4. Principiul răspunderii internaţionale pentru daunele rezultate în urma nerespectării statutului ju- ridic al zonei. Un stat sau o organizaţie internaţională poartă răspundere pentru daunele pro- vocate zonei internaţionale a teritoriilor submarine, rezultate în urma nerespectării obligaţiilor care le revin în conformitate cu clauzele convenţionale. Statele sau organizaţiile care acţionează împreună îşi asumă această răspundere împreună şi
5. Principiul protecţiei mediului marin. Potrivit principiului, pentru desfăşurarea tuturor activităţilor din zonă, trebuie luate măsuri necesare în scopul asigurării unei protecţii eficace a mediului marin împotriva efectelor dăunătoare care pot rezulta din aceste activităţi.

Fiind o zonă nesupusă jurisdicţiei naţionale, toate statele, referindu-ne la zona internaţională a teritoriilor submarine, au următoarele drepturi:

1. dreptul la cercetări ştiinţifice,
2. dreptul de a participa pe baze echitabile la distribuirea resurselor zonei,
3. dreptul de a pune cabluri şi conducte

Pentru asigurarea regimului juridic al zonei internaţionale a spaţiilor submarine, prin Convenţia din 1982 s-a creat o Autoritate internaţională a teritoriilor submarine,769 care este o organizaţie internaţională, având sediul în Jamaica. Toate statele-părţi la convenţie sunt ipso facto membre ale Autorităţii. Autoritatea este organizaţia prin intermediul căreia statele-părţi organizează şi controlează activităţile desfăşurate în zonă, în special în vederea administrării acesteia. Pentru realizarea sarcinilor sale, Autoritatea dispune de organe proprii: o Adunare, un Consiliul, două comisii: comisia de planificare economică şi comisia juridică şi tehnică, un Secre- tariat şi Întreprinderea, competenţele cărora sunt reglementate de convenţie.