Drept

Principiile de bază ale dreptului internaţional cosmic au fost consacrate şi reglementate în Tratatul cu privire la spaţiul cosmic din 1967.811 Ele stau la baza regimului juridic al activităţii spaţiale a statelor şi organizaţiilor internaţionale, cît şi a spaţiului cosmic şi al corpurilor cereşti. Acest principii are un caracter imperativ şi este criteriul principal al legalităţii activităţii cosmice şi spaţiale.

Tratatul cu privire la spaţiul cosmic din 1967 s-a limitat doar la enunţarea acestor principii. El nu a precizat conţinutul lor şi nu defineşte anumite noţiuni de bază ale dreptului cosmic, importante pentru interpretarea şi aplicarea corectă a principiilor de bază. Astfel, nu sînt definite în Tratat noţiunile de activitate cosmică (spaţială), delimitarea spaţiului cosmic de spaţiul aerian, delimitarea obiectelor  cosmice (spaţiale) civile de cele militare etc.

Aspectul general şi lacunar al reglementărilor din Tratatul cu privire la spaţiul cosmic din 1967 a fost recunoscut de Adunarea Generală a O.N.U.  care a cerut   elaborarea si adoptarea    de noi tratate privind activităţile cosmice şi spaţiale, care să concretizeze prevederile Tratatului menţionat şi să-l completeze.

Principiile de bază ale dreptului internaţional cosmic sînt:

1. Principiul folosirii cosmosului (a spaţiului cosmic şi a corpurilor cereşti) exclusiv în scopuri paşnice. El este prevăzut în mai multe articole ale Tratatului cu privire la spaţiul cosmic din 1967. Astfel, articolul III al Tratatului stabileşte obligaţia statelor de a desfăşura activităţi cosmice (spaţiale) în interesul menţinerii păcii, iar în articolul IX se proclamă „explorarea şi folosirea paşnică a spaţiului cosmic, inclusiv al Lunei şi celorlalte corpuri cereşti”. Acest principiu este reafirmat şi în alte tratate de drept cosmic, cît şi în rezoluţiile Adunării Generale a N.U. (Spre exemplu, rezoluţia intitulată „Folosirea spaţiului cosmic în scopuri exclusiv paşnice, în folosul umanităţii”, din anul 1983. În ea se prevede: „Adunarea Generală declară că excluderea spaţiului cosmic din domeniul cursei înarmărilor trebuie să devină o normă obligatorie…”.)
2. Principiul explorării şi folosirii cosmosului spre binele şi în interesul tuturor ţărilor, al întregii Tratatul cu privire la spaţiul cosmic din 1967 stipulează: „Explorarea şi folosirea spaţiului cosmic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti, trebuie făcute spre binele şi în interesul tuturor ţărilor, indiferent de gradul lor de dezvoltare economică sau ştiinţifică” (art. I).

Din acest principiu rezultă obligaţia statelor de a se asigura că de rezultatele activităţii cosmice vor beneficia toate ţările şi popoarele. Realizarea acestui principiu implică o colaborare cît mai strânsă între state în activitatea lor spaţială, colaborare  care  trebuie  să  îmbrace  o formă instituţionalizată, printr-o organizaţie internaţională cu caracter de universalitate şi cu competenţele precise, în acest domeniu.

1. Principiul libertăţii de explorare şi folosire a cosmosului (a spaţiului cosmic şi a corpurilor cereşti) de către toate statele (principiul libertăţii cosmosului). Tratatul cu privire la spaţiul cosmic din 1967 îl formulează astfel: „Spaţiul cosmic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti, poate fi explorat şi folosit în mod liber de către toate statele, fără nici o discriminare, în condiţii de egalitate şi    în conformitate cu dreptul internaţional, toate regiunile corpurilor cereşti trebuie să fie liber ac- cesibile (art. I, 2). Din acest principiu decurg următoarele drepturi pentru state şi organizaţiile internaţionale: dreptul de a desfăşura activităţi paşnice în cosmos; dreptul lor de acces, în condiţii de egalitate, în spaţiul cosmic şi pe corpurile cereşti, dreptul lor la libera explorare şi folosire a cosmosului; dreptul tuturor ţărilor de a avea acces la rezultatele activităţii ştiinţifice spaţiale; liber- tatea de acces la instalaţiile, staţiile, şi vehiculele spaţiale ale altor state, de pe corpurile cereşti.

Exercitarea acestui drept de acces la staţiile sau instalaţiile spaţiale ale altui stat, de pe corpurile cereşti, este condiţionată de notificarea prealabilă a vizitei statului care este proprietarul obiectului spaţial respectiv, iar vizita nu trebuie să stânjenească activitatea obiectului respectiv. La baza acestor vizite stă principiul reciprocităţii (art. XII).

1. Principiul neadmiterii apropriaţiunii Tratatul cu privire la spaţiul cosmic din 1967 prevede că spaţiul cosmic şi corpurile cereşti nu pot face obiectul apropriaţiunii naţionale din partea statelor, prin proclamarea suveranităţii lor, prin folosinţă, sau prin alt mijloc (art. II). Acest principiu instituie interdicţia şi, totodată, obligaţia pentru state să nu-şi extindă suveranitatea lor asupra spaţiului cosmic şi corpurile cereşti (sau asupra unor zone ale lor). De asemenea, se interzice oricărei altei entităţi (persoană fizică sau juridică) de a pretinde drepturi de proprietate sau suveranitate în cosmos, cu excepţia omenirii.

Din actualele reglementări ale dreptului internaţional cosmic rezultă că omenirea are faţă de spaţiul cosmic şi corpurile cereşti doar un drept real de folosinţă, în temeiul căruia ea poate folosi cosmosul în propriul ei interes, ca patrimoniul ei comun.

Principiile libertăţii cosmosului, al neapropriaţiunii naţionale a spaţiului cosmic şi a cor- purilor cereşti, ca şi principiul folosirii cosmosului numai în scopuri paşnice şi în folosul tutu- ror ţărilor determină un regim juridic internaţional al cosmosului, deosebit calitativ de regimul juridic al spaţiului aerian al statelor. Datorită acestei situaţii a apărut şi s-a impus chestiunea delimitării celor două spaţii.

Problema delimitării celor două spaţii este una dintre chestiunile care se discută de mai mult timp, în doctrina de drept cosmic, ca şi în cadrul lucrărilor Subcomitetului juridic al Comitetului

O.N.U. pentru folosirea spaţiului cosmic  în scopuri paşnice.

Dezbaterile referitoare la această problemă au caracter controversat, ceea ce a dus la contu- rarea a două poziţii principale. Una este cea a „teoriei spaţiale”, care susţine necesitatea stabili- rii unei „frontiere”, de natură convenţională şi artificială, intre cele două spaţii. Se propune ca această frontieră să se situeze la o înălţime între 100—110 de km., limita aproximativă a zonei de atracţie a Pământului care influenţează asupra modalităţilor de utilizare a aparatelor cosmice. Prin frontiera convenţională menţionată, s-ar stabili de unde începe spaţiul cosmic şi se aplică dreptul internaţional cosmic.

A doua poziţie este „teoria funcţională”, care consideră că nu este neapărat nevoie de a deli- mita cele două spaţii, aerian şi cosmic, ci de a determina regimul juridic al activităţilor concrete în dependenţă de funcţiile aparatului (obiectului) de zbor. Apariţia însă a aparatelor cosmice de tipul „Shutle” şi „Buran”, care funcţionează atît în spaţiul cosmic cît şi în spaţiul aerian, au pus punctul pe „i” în discuţie, revenind la prioritatea primei poziţii bazate pe principiul trasării fron- tierei convenţionale.

1. Principiul păstrării jurisdicţiei şi proprietăţii statului de lansare asupra obiectelor cosmice şi a echi- pajelor Tratatul cu privire la spaţiul cosmic din 1967 precizează: „Statul — parte în a cărui registru este înscris obiectul lansat în spaţiul cosmic va păstra jurisdicţia şi controlul asupra unui asemenea obiect şi asupra personalului lui, cît timp este în spaţiul cosmic sau pe un corp ceresc” (ari VIII). Aceste drepturi ale statului de lansare se exercită şi în cazul unui accident sau aterizare forţată a obiectului spaţial, în alt loc decât unde era aşteptat.

Pentru ca un stat să-şi exercite dreptul de proprietate şi jurisdicţia asupra unui obiect spaţial este necesar ca obiectul respectiv să fie înregistrat în registrul acelui stat.  Convenţia cu privire  la înregistrarea obiectelor cosmice din   1975, stabileşte obligaţia statelor,  care desfăşoară    activitate spaţială, de a înmatricula obiectele cosmice lansate de ele în registrul lor naţional („în- matricularea naţională), precum şi în registrul Secretarului general al O.N.U. („înmatricularea internaţională”).

1. Principiul cooperării internaţionale în activitatea cosmică, în preambulul Tratatului cu privire la spaţiul cosmic din 1967 se arată că „lărgirea cooperării internaţionale, atât în ce priveşte aspectele ştiinţifice, precum şi cele juridice ale explorării şi folosirii spaţiului cosmic în scopuri paşnice „va contribui la dezvoltarea înţelegerii mutuale şi ia consolidarea relaţiilor de prietenie dintre state şi popoare” (al. 5 şi 6). De asemenea, Tratatul stipulează obligaţia statelor de a facilita şi încuraja cooperarea internaţională în domeniul cercetărilor ştiinţifice din cosmos (art. I, pct. 3).

Tratatul mai cere statelor ca în activitatea lor spaţială să ia în considerare „interesele corespunzătoare ale tuturor celorlalte state părţi la tratat” (art. IX), şi să facă schimb de informaţii între ele, care să fie comunicate prin intermediul Secretarului general al O.N.U. publicului şi comunităţii ştiinţifice internaţionale (art. XI).

1. Principiul interzicerii contaminării cosmosului şi de a produce schimbări nocive în mediul Statele sînt datoare ca în activitatea lor cosmică să evite contaminarea dăunătoare a spaţiului cosmic şi a corpurilor cereşti, precum şi schimbările nocive în mediul terestru, ca urmare a intro- ducerii de substanţe extraterestre (art. IX).
2. Principiul răspunderii internaţionale a statelor pentru întreaga activitate spaţială. Tratatul cu privire la spaţiul cosmic din 1967 precizează că statele poartă responsabilitatea internaţională pentru activităţile naţionale în cosmos, indiferent dacă ele sînt desfăşurate de organe guverna- mentale sau neguvernamentale (art. VI). Statul care lansează un obiect cosmic sau asigură lan- sarea lui, sau statul pe a cărui teritoriu sau instalaţii a fost lansat obiectul poartă răspunderea internaţională pentru daunele provocate de acel obiect sau elemente componente ale sale, pe pământ, în atmosferă sau în cosmos (art. VII).
3. Principiul considerării astronauţilor ca trimişi ai Din acest principiu rezultă obligaţia principală pentru state de a proteja şi ajuta astronauţii, în caz că se află în primejdie, au aterizat forţat pe teritoriul altui stat decât cel de lansare, sau au amerizat forţat în altă zonă a oceanului, decât unde erau aşteptaţi.