Problemele privind protecţia mediului au preocupat omenirea încă din cele mai străvechi timpuri. Astfel, încă în Evul Mediu au fost adoptate unele măsuri legislative, inclusiv pe calea cooperării internaţionale, referitoare, de exemplu, la diminuarea efectelor unor poluări, pre- cum fumul, zgomotul, poluarea cursurilor de apă etc. Ele vizau acţiuni concrete, ocazionale si urmăreau cu precădere obiective economice ori de sănătate publica.822
In secolul al XIX-lea se înregistrează o serie de acorduri internaţionale consacrate pescui- tului, dar prevederile acestora se refereau doar la delimitarea zonelor de pescuit şi mai rar la protecţia peştelui ca resursă economică.823
Primul tratat internaţional multilateral în materie de mediu este considerată o convenţie din 1900 pentru prezervarea animalelor sălbatice, pasărilor si peştelui în Africa. Adoptarea docu- mentului a fost impusă şi motivată, în preambulul său, de dorinţa de a pune capăt masacrării diverselor specii de animale utile ori inofensive pentru om, dar nu descurajează distrugerea ani- malelor considerate păgubitoare pentru interesele umane precum: leii, leoparzii, crocodilii ori şerpii veninoşi.
Au urmat Convenţia pentru protecţia pasărilor utile agriculturii, semnata la Paris la 19 martie 1902 si Convenţia relativa la prezervarea si la protecţia focilor pentru blana, semnată la Washington la 7 iulie 1911. Ele au fost determinate, în special, de necesitatea acceptării de practici comune, pentru a nu epuiza resursele vii din atmosfera şi mare.
Ambele documente consacra o concepţie utilitaristă, de ocrotire a factorilor de mediu în ra- port cu funcţiile economice ale acestora. Astfel, in cazul primului document este vorba de pasări utile, în special insectivore (art. 1), iar anexa nr.2 enumera printre pasările dăunătoare majorita- tea rapacelor diurne, printre care vulturul si şoimul, specii strict protejate astăzi.
Tot în prima jumătate a secolului XX sunt adoptate şi o serie de texte convenţionale referi- toare la utilizarea echitabila si protecţia apelor de frontieră împotriva poluării. Printre cele mai cunoscute documente de acest gen se numără tratatul încheiat intre SUA si Marea Britanie pri- vind apele de frontieră dintre Statele Unite şi Canada, semnat la 11 ianuarie 1909, care, de altfel, este şi astăzi in vigoare, şi două documente internaţionale, respectiv Convenţia de la Londra din 8 noiembrie 1933, relativă la conservarea florei şi faunei în stare naturală şi Convenţia pentru protecţia florei, faunei şi frumuseţilor naturale ale ţărilor Americii, semnată la Washington, la 12 octombrie 1940. Ele sunt considerate, pe drept cuvânt, precursoarele concepţiei actuale asupra protecţiei şi dezvoltării naturii.
După cel de-al II-lea război mondial s-a intensificat activitatea privitor la protecţia apelor continentale. Astfel, la 8 aprilie 1950 Belgia, Franţa şi Luxemburg au semnat Protocolul privind crearea unei comisii permanente, tripartite, pentru apele poluate. În acelaşi spirit au fost încheiate şi alte tratate ca, de exemplu, pentru Moselle (27 octombrie 1956), Lacul Constanţa (27 octombrie 1960), Lacul Leman (16 noiembrie 1962), Rhinul (29 aprilie 1963) etc., care, în afara diferenţelor, în marea lor parte, stabilesc o comisie internaţională însărcinată cu coordonarea măsurilor de protecţie.
Anii 1950 sunt marcaţi şi de apariţia primelor tentative de luptă împotriva poluării mărilor. Sunt edificatoare, în acest sens, documente precum: Convenţia de la Londra, din 12 mai 1954, pentru prevenirea poluării mării prin hidrocarburi (modificată ulterior în mai multe rânduri şi apoi înlocuită în 1973 printr-o convenţie mai elaborată şi mai eficace), convenţiile relative la dreptul marin, adoptate în cadrul Conferinţei de codificare a reglementărilor în materie, de la Geneva, din 1958 (în special dispoziţiile privind interdicţia poluării mării prin hidrocarburi ori conducte petroliere, deşeuri radioactive şi prevenirea deteriorărilor care pot fi cauzate mediului marin prin operaţiunile de foraj pe platoul continental, precum şi convenţia consacrată pescuitului şi conservării resurselor biologice în marea liberă) etc.
Apariţia şi dezvoltarea utilizării energiei atomice au determinat stabilirea unor reglementări pertinente în materie, începând cu Tratatul de la Moscova, din 5 august 1963, privind interzicerea experienţelor cu arme nucleare în atmosferă, spaţiul cosmic şi sub apă.824
Paralel, aspectele protecţiei mediului sunt înscrise între textele documentelor internaţionale cu un caracter general. Este cazul, de pildă, al Tratatului asupra Antarcticii din 1 decembrie 1959 care interzice orice activitate nucleară din zonă şi prevede, de asemenea, măsuri în vederea protecţiei mediului din 1991, Tratatului cu privire la explorarea cosmosului din 1967, potrivit căruia exploatarea spaţiului cosmic trebuie să evite efectele prejudiciabile, contaminarea sa şi modificarea nocivă a mediului terestru în urma introducerii de substanţe extraterestre.
Caracterul global şi universal al problematicii protecţiei mediului a impus intervenţia organizaţiilor internaţionale care şi-au înscris preocupări în domeniu şi în cadrul cărora aveau să se adopte numeroase documente în materie.
Anul 1968 constituie, din punct de vedere al formării dreptului internaţional al mediului şi cooperării internaţionale, un moment hotărâtor, în acel an ONU şi două organizaţii internaţionale, respectiv Consiliul Europei şi Organizaţia Unităţii Africane au declanşat activităţi sistematice în domeniu.
Astfel, Consiliul Europei a adoptat la începutul lui 1968 primele două texte în timp proclamate de o organizaţie internaţională în materie de mediu: Declaraţia asupra luptei contra poluării aerului (8 martie 1968, Rezoluţia nr. (68) 4 a Comitetului miniştrilor) şi Carta europeană a apei (proclamată la 6 mai 1968).
În acelaşi an, organizaţia de la Strasbourg a adoptat şi primul dintre tratatele europene în domeniul mediului. Respectiv Acordul european privind limitarea folosirii unor detergenţi în produsele de spălare şi curăţire (semnat la 16 septembrie 1968).
În ce priveşte SUA, la 15 septembrie 1968 şefii de state şi guverne a ţărilor membre au semnat Convenţia africană asupra conservării naturii şi resurselor naturale (care a succedat Convenţiei de la Londra din 1933, intervenită, în principal, între ţările colonizatoare).
Tot în anul 1968, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia 2398 (XXIII), prin care se prevedea convocarea unei conferinţe mondiale asupra “mediului uman”, care a stat la baza pregătirii (de către organizaţiile interguvernamentale, statelor membre etc.) a primei conferinţe mondiale privind mediul (Stockholm, iunie 1972).
O importanţă majoră pentru chestiunile legate de protecţia mediului la nivel global îl are Declaraţia Mileniului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 8 septembrie 2000, prin consens, cu participarea şefilor de state şi de guverne ale ţărilor membre ONU, care stabileşte protecţia mediului înconjurător ca unul dintre obiectivele cheie pentru relaţiile internaţionale ale secolului
- În termeni categorici se afirmă voinţa deplină a celor 189 de state membre ONU „de a de- pune toate eforturile pentru a scuti umanitatea, mai ales pe copiii şi nepoţii noştri, de pericolul de a trăi ре о planetă ruinată în mod iremediabil de activităţile oamenilor şi ale cărei resurse nu vor mai fi suficiente pentru nevoile lor”.825