Spre deosebire de dreptul intern, care reglementează relaţiile sociale în cadrul statelor, obiec- tul dreptului internaţional îl formează, în principiu, relaţiile dintre state, reprezentând domeniul cel mai cuprinzător al relaţiilor internaţionale.
Dreptul internaţional contemporan, având un caracter universal, obiectul său îl constituie relaţiile dintre toate statele, indiferent de mărimea lor sau regiunea în care sunt situate. În ceea ce priveşte organizaţiile internaţionale, acestea au calitatea de subiecte derivate, secundare, şi doar în măsura în care statele le recunosc.
În ceea ce priveşte dreptul internaţional al mediului ca urmare a transformărilor care au avut loc în cadrul raporturilor dintre om (societate) şi mediu, au luat naştere şi se dezvoltă continuu o categorie de relaţii sociale privind protecţia, conservarea şi dezvoltarea mediului ambiant, cu trăsături specifice, care nu constituie obiect de reglementare pentru nici una dintre ramurile tradi- ţionale ale dreptului. Consideram, astfel, că în circumscrierea grupului „norme ale dreptului” mediului trebuie să pornim de la precizarea noţiunii de mediu şi a semnificaţiilor sale în plan juridic, precum şi a înţelesurilor legale ale noţiunilor de protecţie, conservare şi dezvoltare a acestuia.826
În documentele O.N.U., termenul de „mediu” nu este, de obicei, precis definit, iar sensul în care este utilizat este amplu şi de aceea ambiguu. În privinţa documentelor internaţionale, în absenţa unui tratat global, nu există o definiţie clară a noţiunii de mediu. Totuşi, de exem- plu, Convenţia Benelux în materie de conservare a naturii şi protecţia peisajelor (8 iunie 1982) consideră mediul natural ca fiind „Mediul natural al omului, cuprinzând elementele abiotice (ne- vii), precum rocile, apa şi atmosfera ş elementele biotice (vii) incluzând biocenozele naturale şi seminaturale, inclusiv flora şi fauna în stare sălbatică”.
La rândul său, Convenţia privind răspunderea civilă pentru daune rezultând din exercitarea de activităţi periculoase pentru mediu (1993), îl defineşte în sensul că acesta cuprinde „resursele na- turale abiotice şi biotice, cele precum aerul, apa, solul, fauna şi flora, şi interacţiunea între aceiaşi factori; bunurile care compun moştenirea culturală şi aspectele caracteristice ale peisajului”.
Legislaţiile naţionale conferă conceptului semnificaţii şi dimensiuni specifice, diverse, de la simpla sa menţionare în titlul actului normativ, fără a fi definit expres (de exemplu, în legea venezueleană în materie din anul 1976), la o definiţie parţială, cu obiective legislative specifice (de pildă, legile din Belgia sau Columbia, 1974) şi până la definiţii globale, atotcuprinzătoare (legea malaesiană din 1974) sau identificarea mediului ambiant cu resursele poluabile (cazul Ja- poniei 1976 şi Mexicului 1971). în unele situaţii, elementele mediului sunt enumerate fără a fi în cadrul unei definiţii (Legea S.U.A. din 1969).
Legile naţionale mai recente complică în loc să simplifice definiţia. Aşa, de pildă, Legea bulgară a mediului din 1991 consideră mediul „un ansamblu de factori şi elemente naturale şi antropogenice corelate, care afectează echilibrul ecologic, calitatea vieţii şi sănătatea umană, pa- trimoniul cultural şi istoric şi peisajul.” La rândul său, Legea portugheză a mediului din 1987 se aplică la quazi-totalitatea elementelor constitutive ale mediului natural şi uman.
Noua lege a protecţiei mediului a Republicii Moldova, nr. 1515-XII/1993, defineşte „mediul” drept „ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, toate stra- turile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale”.
Aşa cum afirma profesorul Michel Prieur, în ciuda dezvoltărilor din ultimele decenii, mediul constituie astăzi o „noţiune-cameleon”.827
Ca ramură distinctă a sistemului dreptului, dreptul mediului reglementează acele relaţii sociale care iau naştere în procesul de protecţie, conservare şi dezvoltare a calităţilor naturale ale mediului. Măsurile de conservare şi protecţie au apărut primele în timp. Ulterior, o dată cu diversificarea preocupărilor şi conturarea unei concepţii modeme în materie s-a trecut la insti- tuirea unor sisteme care să favorizeze o gestionare şi utilizare raţională a resurselor mediului şi pe această cale chiar o dezvoltare a calităţilor lor naturale. De aceea, un rol deosebit îl ocupă, în precizarea dimensiunilor sale, relevarea semnificaţiilor acestor elemente definitorii.
Ca domeniu specific al dreptului internaţional, dreptul internaţional al mediului are ca obiect reglementarea raporturilor de cooperare dintre state şi alte entităţi internaţionale, vizând protecţia biosferei împotriva deteriorărilor majore şi dezechilibrelor care ar putea să-i perturbe funcţionarea normală.
Iniţial (respectiv la începutul anilor 1960) s-a sugerat recunoaşterea unei personalităţi juri- dice anumitor elemente ale mediului. Numai că, dominate de concepţia clasică, sistemele juridice deşi concepute pentru oameni acceptă cu greu o asemenea soluţie, factorii naturali ne făcând obiectul măsurilor de protecţie decât în funcţie de importanţa lor pentru omenire. Ca atare, biosfera a făcut obiectul ocrotirii juridice numai în înţelesul său de resurse naturale, explorate, exploatate şi folosite de către societate. Este cazul tipic al Declaraţiei Conferinţei ONU privind me- diul şi dezvoltarea umană, de la Stockholm, din iunie 1972, care stabileşte că „resursele naturale ale planetei, inclusiv aerul, apa, pământul, flora şi fauna şi, în particular, eşantioanele reprezenta- tive ale ecosistemelor naturale vor trebui prezervate în interesul generaţiilor prezente şi viitoare printr-o planificare sau o gestiune atentă după necesităţi”.828
Treptat însă, şi în anumite proporţii, a început să se recunoască o valoare intrinsecă şi com- ponentelor mediului. Astfel, Convenţia de la Berna, privind conservarea vieţii sălbatice şi a me- diului natural al Europei, din 19 septembrie 1979, definea deja, în preambulul său, flora şi fauna sălbatică drept „un patrimoniu natural de b valoare estetică, ştiinţifică, culturală, recreativă, economică intrinsecă, care este necesar a fi conservat şi transmis generaţiilor viitoare”.
La rândul său, Carta Mondială a Naturii, adoptată la 28 octombrie 1982 de Adunarea Generală a ONU a recunoscut că „orice formă de viaţă este unică ş merită să fie respectată, oricare ar fi utilitatea sa pentru om, şi, în scopul recunoaşterii altor organisme vii a acestei valori intrinseci, omul trebuie să s(ghideze după un cod moral de acţiune”.829
La douăzeci de ani de la prima Conferinţă mondială privind mediu (Stockholm, 1972), docu- mentele adoptate la Forumul ecologic de la Rio de Janeiro au confirmat şi dezvoltat o asemenea evoluţie. Deşi nu lipsită de (anumită viziune antropocentristă (principiul 1 stabilind că “fiinţele umane constituie centrul preocupărilor privind dezvoltarea durabilă”), Declaraţia de la Rio a re- cunoscut interesul tuturor de a “proteja integritatea sistemului ambiant şi a dezvoltării mondiale. Conceptul dezvoltării durabile, având în centrul său cerinţa integrării dimensiunilor ecologice m toate aspectele dezvoltării sociale. cuprinde şi importante semnificaţii juridice. Prezervarea me- diului şi a valorilor sale pentru generaţiile prezente şi viitoare dobândeşte concreteţe şi însemnate valenţe în planul dreptului.