Dreptul internaţional al mediului este format în prezent din convenţii internaţionale, cutuma, principiile generale de drept internaţional, rezoluţii obligatorii ale unor organizaţii internaţionale şi unele texte ne obligatorii („soft- law”) care au un rol sporit în precizarea şi afirmarea normelor juridice în materie.830 Li se adaugă cutuma, precum şi unele „mijloace auxiliare”.
A. Convenţiile Internaţionale
Referindu-ne la izvoarele dreptului internaţional al mediului, prima categorie este reprezentată de convenţiile internaţionale privind protecţia şi conservarea mediului. Asemenea textelor legislative interne, tratatele internaţionale s-au multiplicat mai ales după 1970. În prezent numărul convenţiilor interstatale care privesc mediul în mod exclusiv ori cuprind dispoziţii în materie este de peste 300. Acestora li se adaugă cca 900 tratate bilaterale. Astfel, unele tratate internaţionale cuprind numai câteva dispoziţii privind mediul, precum Tratatul spaţial din 27 ianuarie 1967 (numai art. IX conţine o prevedere referitoare la protecţia mediului terestru contra elementelor cosmice care ar putea polua şi împotriva contaminării spaţiului însuşi), Acordul asupra Lunii din 1979 (art. VII) etc.
Există, de asemenea, un mare număr de tratate privind cursurile de apă de frontieră ale căror dispoziţii vizează nu numai poluarea acestora.
In rândul acestei categorii de izvoare sunt, pe de o parte, tratate cu caracter general (precum Convenţia privind dreptul mării din 1982. Primul protocol adiţional al Convenţiei de la Geneva din 12 august 1949 relativ la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale, care interzice utilizarea metodelor ori mijloacelor de război ce sunt concepute pentru a cauza pagube întinse, durabile şi grave mediului natural), iar pe de alta tratatele speciale, frecvent elaborate şi adoptate ca urmare a unei circumstanţe care a atras atenţia asupra unui risc specific (ca, de exemplu, Convenţia internaţională pentru prevenirea poluării de către nave, de la Londra din 12.11.1973, modificată prin protocolul din 17.12.1978).
În prezent, reglementările cu vocaţie mondială privesc principalele sectoare „tradiţionale” ale mediului marin, atmosferic, fauna şi flora sălbatică.
Referitor la reglementările cu caracter regional (sau subregional) trebuie să subliniem, mai întâi, preocuparea de a concretiza şi adopta aplicarea regională a unor convenţii mondiale la particularităţile geonaturale din anumite zone.
Este semnificativă, în acest sens, activitatea Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE) de a multiplica convenţiile regionale pentru protecţia diferitelor zone maritime contra poluării: Mediterana (Convenţia de la Barcelona din 16 februarie 1976 pentru protecţia Mării Mediterane contra poluării, însoţită de protocoale adiţionale, două semnate în aceeaşi zi, unul privind operaţiile de imersie efectuate de nave şi aeronave, celălalt cooperarea în materie de luptă împotriva poluării Mării Mediterane prin hidrocarburi şi alte substanţe, în caz de situaţie critică, Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva poluării etc. Aceste documente regionale se inspiră din aceleaşi principii şi aplică soluţii identice, fiind mai ales adaptări regionale ale unor instrumente internaţionale (în unele cazuri acestea ne intrând încă în vigoare).
O serie importantă de documente de drept al mediului îşi găsesc elaborarea şi aplicarea în cadrul continentului european sau al unor zone ale acestuia. 0 situaţie specială are, în acest context, Tratatul Cartei Energiei şi Protocolul Cartei Energiei privind eficienţa energetică şi aspectele legate de mediu, încheiate la Lisabona la 17 decembrie 1994, documente cu vocaţie continentală şi care privesc un sector important al conexiunii dintre activitatea economică şi protecţia mediului. Altele se referă cu precădere la protecţia cursurilor de apă, lacurilor, atmosferei şi unor mări (precum Marea Baltică, Marea Neagră) împotriva poluării.
Consiliul Europei şi Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) au jucat un rol de promotor în dezvoltarea dreptului convenţional european al mediului. Se cuvin menţionate, în acest context, Convenţia relativă la conservarea vieţii sălbatice şi mediului natural în Europa, elaborată de Consiliul Europei şi deschisă spre semnare la 19 septembrie 1979, la Berna (ca document cu vocaţie continentală),831 ori Convenţia nordică privind protecţia mediului, semnată, la 19 februarie 1974, în cadrul Consiliului Nordic de Danemarca, Finlanda, pentru elaborarea regulilor referitoare la cooperarea transfrontalieră în acest domeniu).
În ciuda diversităţilor, regulile convenţionale ale dreptului mediului prezintă unele dimensiuni comune precum: importanţa măsurilor de aplicare care trebuie luate de părţile contractante, insti- tuirea mecanismelor de control asupra aplicării dispoziţiilor, adoptarea de proceduri facile pentru modificarea tratatelor, crearea de mecanisme de cooperare ori utilizare a celor deja existente.
Tratatele referitoare la protecţia mediului cuprind frecvent proceduri de amendare suple şi planuri de acţiune conţinând măsuri complementare. Multe dintre ele sunt acorduri-cadru care trebuie completate în timp prin protocoale adiţionale, iar în vederea aplicării trebuie să fie incorporate în dreptul naţional al statelor-părţi prin măsuri legislative intense (non selb - executing traties)
- Cutuma internaţională832 – constă dintr-o practică generală relativ îndelungată, repetată în raporturile dintre state, acceptată de către acestea drept regulă obligatorie în relaţiile lor internaţionale.
Nu orice practică a statelor poare constitui cutumă internaţională, ci numai aceea care are un element faptic, concretizat în conduita, în practica statelor, şi un element psihologic, manifestat tot prin convingerea statelor că o anumită regulă respectată în mod repetat în practica lor, are valoarea unei norme juridice obligatorii.
În această privinţă, art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie se referă la cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptate ca drept (opinio juris). În măsura în care, în raporturile dintre state, o practică deşi repetată şi constantă, nu este acceptată de state ca reprezentând o normă juridică, această practică rămâne o simplă uzanţă.
Cutuma este izvorul cel mai vechi al dreptului internaţional. materii întregi ale acestuia s-au format pe cale cutumiară (dreptul diplomatic, dreptul mării, legile şi obiceiurile războiului). Pe mă- sura codificării dreptului internaţional şi a creşterii numărului tratatelor internaţionale, cutuma pierde din importanţa pe care a avut-o în trecut, în formarea şi evoluţie istorică a acestui drept.
Crearea unei cutume necesită, mai ales în trecut, o practică îndelungată, constând din acte repetate şi cu caracter de uniformitate, care să ducă la consolidarea cutumei. în prezent însă, când ritmul evoluţiei relaţiilor internaţionale s-a accelerat şi nevoile reglementării juridice devin adesea urgente, elementul timp şi-a diminuat însemnătatea în procesul formării unei cutume.
Într-un timp relativ scurt s-au format o serie de norme cutumiare în dreptul aerian şi în dreptul spaţial, cum ar fi libertatea de trecere a obiectelor spaţiale prin spaţiul aerian al altor state, admiterea sateliţilor de recunoaştere.833
Apariţia unui număr mare de state noi are, fireşte, consecinţe în ceea ce priveşte aplicarea cutumei existente, ele invocând o reexaminare şi schimbare la care să participe.
Ca urmare, în cadru O.N.U. s-a procedat şi continuă să se procedeze la o operă susţinută de codificare a dreptului internaţional prin convenţii internaţionale având ca obiect domenii impor- tante ale acestuia.
Se pot reţine astfel 4 convenţii asupra dreptului mării adoptate în 1958, la Geneva, privind marea teritorială şi zona contiguă, platoul continental, marea liberă, pescuitul şi conservarea re- surselor vii ale mării libere, înlocuite cu Convenţia asupra dreptului mării, care cuprinde totali- tatea aspectelor acestui drept, adoptată în 1982, Convenţia asupra relaţiilor diplomatice (1961) şi cea asupra celor consulare (1963); Convenţia asupra reprezentării statelor la organizaţiile internaţionale (1975) şi Convenţia asupra succesiunii statelor la tratate (1978).
Deci, considerată tradiţional, alături de tratatul internaţional, o formă juridică de consacrare în mod tacit şi nu expres ca în cazul tratatului, a acordului de voinţă, un izvor principal de for- mare şi dezvoltare a normelor dreptului internaţional, cutuma internaţională îşi păstrează şi în prezent o însemnătate normativă determinată.
Afacerea Cernobâl şi urmările sale juridice, în primul rând, cele două Convenţii de la Viena din 1986 asupra notificării rapide a accidentelor nucleare şi, respectiv, asistenţei în caz de accident nuclear ori de situaţie de urgenţă radiologică.834 Astfel, dispoziţiile convenţionale au codificat cu o rapiditate explicată de circumstanţe (un accident nuclear), o serie de reguli reieşite din practica statelor, în primul rând îndatorirea de a informa de urgenţă alte state susceptibile de a fi afectate de orice situaţie ori eveniment care ar putea cauza brusc efecte negative mediului lor.
Numeroase alte reguli cutumiare au reieşit din practică sau sunt în curs de constituire şi afir- mare, precum îndatorirea statului de a nu cauza sau permite acest lucru, pagube mediului altor state, rezultate din jurisprudenţa internaţională şi formulată de Declaraţia de la Stockholm (princi- piul 2), reluată şi afirmată şi de numeroase instrumente juridice europene în materie, îndatorirea de cooperare (enunţată de principiul 24 al Declaraţiei de la Stockholm), cea de informare prealabilă şi consultare între state, de evaluare a consecinţelor care ar putea avea efecte nefaste asupra mediului, egalitatea de acces a resortisanţilor tuturor ţărilor susceptibile de a fi afectate de o paguba ecologica la procedurile administrative şi judiciare ale statului unde se situează originea deteriorării mediului (reala ori posibila) etc. si la afirmarea cărora statele europene au contribuit substanţial.835
- Principiile generale de drept menţionate în art. 28 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie ca putând fi aplicate în soluţionarea unor speţe deduse în faţa Curţii sunt considerate de o parte a doctrinei dreptului internaţional ca izvor al
Dincolo de dezbaterile doctrinale (desfăşurate mai ales intre cele doua războaie mondiale şi asupra unor concepte precum cel de “naţiuni civilizate”), acest izvor de drept internaţional al me- diului de exprimă în principii juridice care se regăsesc în majoritatea sistemelor de drept ale sta- telor lumii. In condiţiile in care, in prezent, se apreciază ca exista peste 30.000 de acte normative in domeniul mediului - multe dintre acestea în europene - se pot desprinde o serie de principii generale. Dintre acestea, în literatura de specialitate se remarca: prevenirea daunelor ecologice, repararea pagubelor aduse mediului, asigurarea supravieţuirii speciilor ameninţate cu dispariţia.
D. Noi izvoare de drept internaţional al mediului
Apariţia şi multiplicarea organismelor internaţionale cu atribuţii în domeniul protecţiei me- diului au condus la elaborarea unor documente în materie cu forţă juridica diferita, de la simple recomandări, până la rezoluţii obligatorii pentru statele membre.
Este vorba de un nou izvor de drept internaţional neprevăzut Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, ori cel puţin de o noua tehnica de creare de norme juridice Internaţionale.
1.Rezoluţiile obligatorii ale organizaţiilor internaţionale.
Numărul organismelor internaţionale care dispun de puterea de a adopta rezoluţii care să fie obligatorii pentru statele membre ale acestora este scăzut, în domeniul mediului ne fiind decât trei. De o manieră deosebit de limitată, Consiliul de Securitate al ONU, în temeiul Convenţiei de la Geneva din 18 mai 1977 asupra interdicţiei de utilizare a tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare, ori oricare alte scopuri ostile, poate adopta rezoluţii obligatorii. Potrivit art. 5 al documentului, orice stat parte care are motive să creadă că nu alt stat parte violează obligaţiile convenţiei, poate să depună o plângere pe lângă Consiliul de Securitate. Acesta poate întreprinde o anchetă şi poate decide că statul care a depus plângerea a fost lezat ori riscă să fie lezat ca ur- mare a unei violări a convenţiei (art. 3- 5). În privinţa conduitei Consiliului, acesta poate acţiona conform art. 36-37 din Cartă.
În plan european, OCDE poate, în vederea atingerii obiectivelor sale, să ia decizii care, fără dispoziţii diferite, leagă toate statele membre. Totuşi, nu trebuie uitat că organizaţia celor 24 este înainte de toate un cadru de studiu şi consultări, ca atare ea recurge mai ales la procedura recomandărilor. Cele câteva decizii se referă mai ales la schimburile de informaţii asupra prin- cipalelor date statistice privind produsele chimice (decizia din 12 mai 1981, C(81) 30), sau la instituirea în cadrul agenţiei OCDE pentru Energie Nucleară a unui mecanism multilateral de consultare şi de supraveghere pentru imersia deşeurilor radioactive în mare (decizia din 22 iulie 1977,C(77) 115) etc.
- Rezoluţiileneobligatoriipentrustatelemembre.Fiindrezultatulunorconferinţeinternaţionale ori ale organizaţiilor internaţionale, aceste documente pot fi clasificate, după conţinutul lor, în 3 categorii: recomandări directive, programe de acţiune şi declaraţii de
- Recomandările directive reprezintă forma cea mai obişnuită pe care o îmbracă actele orga- nismelor interguvemamentale (universale ori regionale) adresate statelor Semnificaţiile juridice ale acestora sunt reduse, rolul lor fiind acela de a indica statelor membre modul în care trebuie să-şi îndeplinească angajamentele asumate prin aderarea la organizaţia respectivă.
Recomandările directive sunt frecvent adoptate în materie de mediu. Cu titlu de exemplu menţionăm recomandările OCDE, precum cele ale raporturilor dintre mediu şi economic, ges- tiunea resurselor naturale, deşeurile, produsele chimice, poluarea transfrontalieră, gestiunea zo- nelor de coastă, turismul etc.
De asemenea, Comisia Economică a ONU pentru Europa a adoptat recomandări privind poluarea apei şi aerului, iar Consiliul Europei în domeniul protecţiei faunei şi florei sălbatice şi amenajării teritoriului.
- Programele de acţiune. Experienţe şi metode de lucru noi în practica convenţională, pro- gramele de acţiune sunt acte având ca destinatar organizaţia care le-a adaptat, care prevăd acţiuni ce trebuie întreprinse într-o perioadă determinată.
Astfel, prima conferinţă mondială a ONU privind mediul (Stockholm, 1972) a adoptat „Pla- nul de acţiune pentru mediu”, iar reuniunea de la Rio de Janeiro (1992) „Agenda 21”836 care au servit şi servesc ca bază a acţiunii internaţionale în domeniul mediului.
Este cazul, de exemplu, al „Declaraţiei de la Stockholm” adoptată în iunie 1972 de la Conferinţa Naţiunilor Unite privind mediul, ori al „Declaraţiei de la Rio de Janeiro” din iunie 1992, texte fundamentale ale dreptului internaţional al
În acelaşi sens pot fi menţionate: Carta europeană a apei, proclamată de Consiliul Europei la 6 mai 1968, principiile relative la poluarea transfrontalieră proclamate de OCDE într-o reco- mandare adoptată la 14 noiembrie 1974 (C(74) 224), sau principiile de conduită în domeniul mediului, în materie de conservare şi utilizare armonioasă a resurselor naturale împărţite de două sau mai multe state, adoptate de Consiliul de administraţie al PNUE la 19 mai 1978. Rolul auxiliar al acestor documente constă în faptul că principiile proclamate pot servi ca ghid în adoptarea de legislaţii uniforme, sau cel puţin, paralele în diverse state.
- Doctrina, ca izvor al dreptului internaţional al mediului, deşi a cunoscut unele dezvoltări la nivelul dreptului internaţional general, este încă săracă în planul dreptului internaţional al me- diului. O semnificaţie aparte o au, în acest context, principiile formulate de asociaţiile ştiinţifice, precum rezoluţia de la Atena a Institutului de drept internaţional asupra poluării cursurilor de apa şi lacurilor în dreptul internaţional (12 septembrie 1979), celebrele reguli de la Helsinki asu- pra utilizării cursurilor de apa internaţionale (1966), privind relaţiile între apa, alte resurse na- turale şi mediu (Belgrad, 1980) etc. Un rol deosebit revine, de asemenea, Consiliului european de drept al mediului (organism ştiinţific mai restrâns), care are ca sarcina formularea soluţiilor juridice aplicabile pentru ţările europene, plecând de la dreptul