A. Regimul juridic general al răspunderii internaţionale pentru daune ecologice
Principiul potrivit căruia violarea unei reguli juridice internaţionale antrenează răspunderea subiectului de drept internaţional căruia îi este imputabilă această faptă, este aplicabil şi în drep- tul internaţional al mediului. Acest principiu este aplicabil şi în dreptul internaţional al mediului, regula violată susceptibilă de a antrena naşterea responsabilităţii unui stat fiind de acum încolo regula de ne atingere a mediului, aşa cum a fost formulată la 9 aprilie 1949 (afacerea Corfu). Apli- carea lui a fost confirmată, pentru prima dată, prin sentinţa din 11 martie 1941, pronunţată de tribunalul arbitrai în afacerea Topitoriei Trail în care SUA au fost opuse, Canadei. Această hotărâre are meritul de a fi stabilit responsabilitatea statului pentru actele de poluare avându-şi originea pe teritoriul său şi cauzând pagube pe teritoriul altor state, chiar dacă actele de poluare nu sunt imputabile statului ori organelor sale.
Ca atare, încălcarea unei obligaţii cu caracter internaţional privind protecţia ori conservarea mediului (de origine cutumiară, convenţională sau principiul general de drept), va determina, în anumite condiţii, răspunderea statelor.
O primă problemă care se ridică este aceea de a şti cine este titularul dreptului de a reclama responsabilitatea internaţională a subiectului(lor) care au încălcat, cu vinovăţie, normele dreptu- lui internaţional al mediului.
Astfel, în cazul unei poluări transfrontaliere, statul lezat va fi cel îndreptăţit să ceară repararea pagubei pe care a suferit-o. In situaţia în care prejudiciul este cauzat mediului unui spaţiu aflat în afara jurisdicţiei naţionale - marea liberă, fundurile marine, spaţiul cosmic, Antarctica - nu există nici un stat care ar putea prezenta o reclamaţie vorbind în numele umanităţii care este adevărată victimă a unei daune ecologice. O soluţie a fost găsită, în acest sens, în dreptul mării, prin îndri- tuirea înaltei Autorităţi create prin convenţia din 1982.
În afara acesteia, responsabilitatea pentru pagubele cauzate la res communis ori patrimoniul comun al umanităţii nu poate să fie antrenată decât pe o cale indirectă, în cazul în care există reguli convenţionale care să protejeze mediul respectiv.
O altă problemă importantă în acest context este cea a măsurii în care statele sunt responsa- bile pentru actele particularilor aflaţi sub jurisdicţia ori controlul lor. Intr-adevăr, marea majo- ritate a activităţilor care produc prejudicii mediului sunt desfăşurate de către persoane private, în special întreprinderi (unităţi economice). Regula generală este aceea că statul al cărui terito- riu constituie suportul activităţilor prejudiciabile pentru mediu în afara frontierelor sale, ori sub controlul căruia are loc actul prejudiciabil este cel care răspunde pentru pagubele astfel cauzate. Desigur, dreptul internaţional reclamă ca să se probeze un act ori o emisiune din partea agenţilor statului, care decurge mai ales din generalizarea obligaţiei de a obţine o autorizare din partea autorităţilor publice pentru activităţile private care prezintă un risc pentru mediu.
Angajarea responsabilităţii internaţionale presupune existenţa anumitor condiţii, dificil de realizat mai ales în cazul poluării transfrontaliere respectiv stabilirea legăturii de cauzalitate între actul incriminat şi pagubă, identificarea bazei juridice a răspunderii etc.
Stabilirea unui raport de cauzalitate între actul incriminat şi paguba produsă. Din acest punct de vedere poluările ridică o serie de probleme datorită unor elemente precum: distanţa care poate separa sursa de locul unde se produce paguba, evoluţia în timp a (posibilelor) efecte, combinarea diferitelor forme de poluare şi dificultatea distingerii contribuţiei fiecăruia, rolul circumstanţelor fizico-climatice în atenuarea sau amplificarea consecinţelor etc.
Identificarea, în sens juridic, a autorului poluării. Este o operaţie care ridică o serie de difi- cultăţi, mai ales în privinţa poluării la mare distanţă.
Evaluarea prejudiciului este o altă problemă deosebit de dificilă, în această evaluare există o serie de necunoscute, întrucât, frecvent, elementele mediului nu sunt evaluabile în bani şi, în consecinţă, rezultă imposibilitatea acordării unor despăgubiri corespunzătoare.
Baza juridică a responsabilităţii constă, în mod tradiţional, în culpa imputabilă statului în cauză. De la această regulă nu există decât puţine excepţii. Prima rezultă dintr-un text conven- ţional, respectiv Convenţia din 22 martie 1972 privind responsabilitatea internaţională pen- tru pagubele produse de către obiectele spaţiale.842 Potrivit art.2 al documentului, statul care a procedat sau procedează la lansarea unui obiect spaţial ori statul al cărui teritoriu sau instalaţii servesc la lansarea unui obiect spaţial, are o răspundere absolută de a repara daunele provo- cate de obiectul său la suprafaţa Terrei. De asemenea, răspunderea obiectivă, pentru risc, mai este acceptată în cazul pagubelor rezultate din utilizarea paşnică a energiei nucleare şi, în sfârşit, în domeniul daunelor provocate de poluarea mărilor prin hidrocarburi, în sfârşit, Uniunea Europeană a făcut mai multe tentative pentru a introduce principiul răspunderii obiective în materia responsabilităţii producătorilor de deşeuri în ipoteza poluării transfrontaliere cauzate de către deşeuri. Este vorba de aplicarea teoriei răspunderii prin risc, care rezultă din simplul fapt al încălcării obligaţiei internaţionale a statelor. Imputabilitatea şi, în consecinţă, obligaţia de despăgubire decurge aici din simplul raport de cauzalitate, indiferent de orice fundament subiectiv. Jurisprudenţa internaţională a evitat cu unele rare excepţii de a recunoaşte şi aplica răspunderea fără culpă a statelor în materie, preferând să recurgă la alte subterfugii juridice (de exemplu, la regula echităţii). Astfel, de exemplu, adesea se invocă faptul că, insuccesul statelor afectate de consecinţele negative de a pretinde răspunderea guvernului sovietic pentru accidentul nuclear de la Cernobâl, sau a celui elveţian pentru incidentul de la uzinele Sandoz (1986) consti- tuie dovada că răspunderea obiectivă, chiar în accidentele grave, nu este acceptată cu uşurinţă. De altfel, în legătură cu aceasta, Comisia de drept internaţional a ONU s-a orientat spre o soluţie mai flexibilă, în sensul că răspunderea s-ar impune pentru toate daunele transfrontaliere grave, dar se lasă statelor interesate putinţa de a decide asupra reparaţiei, în fiecare caz concret, pe baza echităţii şi echilibrului de interese.
B. Regimul juridic privind răspunderea internaţională pentru daune nucleare
Sunt două noţiuni strâns legate între ele, definite similar în documentele internaţionale în materie. Potrivit Convenţiei de la Viena privind securitatea nucleară, adoptată la 17 iunie 1994,843 accident nuclear înseamnă orice fapt sau orice succesiune de fapte având aceeaşi origine care cauzează o daună nucleară (art.1), iar aceasta din urmă, în mod enumerativ şi limitativ ca: 1) decesul sau orice vătămare corporală a unei persoane, orice deteriorare a bunurilor care provin sau rezultă din proprietăţile unui combustibil nuclear ale produselor sau deşeurilor radioactive care se află într-o instalaţie nucleară ori ale materialelor nucleare, 2) orice altă pierdere sau daună astfel provocate, în cazul şi în măsura în care prevede legea tribunalului competent şi 3) dacă legea statului pe teritoriul căruia se află instalaţia prevede orice dăunare a persoanei, orice pierdere sau dăunare a bunurilor, care provin ori rezultă din orice radiaţie ionizantă emisă de orice altă sursă de radiaţii aflată într-o instalaţie nucleară. Putem remarca că, potrivit acestor definiţii, accidentul nu- clear nu corespunde sensului clasic al termenului de accident, adică poate să nu întrunească înto- tdeauna un caracter accidental. Aşa, de exemplu, contaminarea în urma unei scurgeri din circuit, ne percepută o anumită perioadă de timp, este o succesiune de fapte şi nu are un caracter brusc.
Dar accidentul nuclear nu angajează regimul special de răspundere civilă decât când este vorba de combustibili nucleari, produse sau deşeuri radioactive deţinute în instalaţie.
Folosirea pe scară tot mai largă şi în tot mai multe state a energiei nucleare a pus probleme deo- sebite şi în ce priveşte răspunderea, ceea ce a determinat instituirea unui regim special în materie.
Alături de stabilirea unor norme severe de securitate impuse în industria nucleară, gravi- tatea potenţialelor pagube şi dificultăţile soluţionării cererilor de reparare a lor (rezultate mai ales din imposibilitatea unei evaluări exacte a prejudiciilor şi obţinerea unei acoperiri a acestora printr-o asigurare corespunzătoare) au reclamat adoptarea unor reglementări adecvate în plan internaţional şi naţional.
In acelaşi timp, aşa cum au demonstrat accidentele nucleare de până acum, în frunte cu cel de la Cernobâl, consecinţele unui asemenea eveniment ignoră frontierele politico-militare. Ca atare, pentru a fi eficient, orice sistem special de răspundere civilă trebuie să fie internaţional. In plus, pericolele ocazionate de transportul de materiale nucleare accentuează această idee. Nu este deci întâmplător faptul că regimul juridic al răspunderii civile pentru pagube nucleare a urmat mai întâi şi cu prioritate calea reglementării internaţionale.
Reglementările internaţionale în domeniu. Primul document internaţional în domeniu a fost Convenţia de la Paris, semnată la 29 iulie 1960 (şi intrată în vigoare la l aprilie 1968 sub auspi- ciile Agenţiei pentru Energie Nucleară a Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (AEN/OCDE), în scopul de a oferi un regim special uniform al responsabilităţii civile nuclea- re în Europa de Vest. Această Convenţie a fost completată prin Convenţia de la Bruxelles din 31 ianuarie 1963, care a prevăzut punerea la dispoziţia victimelor unui accident nuclear a unei indemnizaţii adiţionale prin intermediul fondurilor publice furnizate de părţile contractante.
La 29 aprilie 1963 a fost semnată la Viena, sub egida Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA), Convenţia privind răspunderea civilă pentru daune nucleare (intrată în vigoare la 12 noiembrie 1977), care vizează stabilirea unui regim cu vocaţie mondială, bazat pe aceleaşi principii ca şi Convenţia de la Paris.
De asemenea, în 1962 a fost adoptată şi Convenţia asupra răspunderii civile a exploatanţilor de nave nucleare, cuprinzând dispoziţii analoage celor ale convenţiilor de la Paris şi Viena, în scopul de a acoperi domeniul reactoarelor instalate ca mijloace de propulsie a navelor.
În domeniul răspunderii pentru transporturile maritime de materii nucleare, după unele dificultăţi, în 1971 a fost adoptată Convenţia referitoare la regulile juridice ale răspunderii civile aplicabile în caz de accident în timpul transportului de materii nucleare. Mai recent, în 1988, Convenţiile de la Paris şi Viena au fost legate între ele prin adoptarea, sub auspiciile AEN/OCDE şi AEIA, a unui Protocol comun, ce reprezintă un pas important spre o mai bună integrare şi uni- formizare a regimurilor de răspundere civilă nucleară (intrat în vigoare la 27 aprilie 1992).
Convenţia privind responsabilitatea civilă în materie de pagube nucleare (Convenţia de la Viena) încheiată la Viena la 21 mai 1963, intrată în vigoare la 12 noiembrie 1977, Convenţia porneşte de la „necesitatea instituirii unor standarde minime, de natură să asigure protecţia financiară împotriva daunelor rezultând din anumite utilizări ale energiei nucleare în scopuri paşnice”. Spre deosebire de Convenţia de la Paris, cea de faţă are o vocaţie universală, putând să fie semnată, practic, de toate statele lumii.
Convenţia asupra responsabilităţii civile în domeniul energiei nucleare (Convenţiile de la Viena şi de la Paris).844 Obiectivul declarat în preambul este acela de a asigura o reparaţie adecvată persoanelor-victime ale pagubelor cauzate prin accidente nucleare, luând măsurile necesare pen- tru a evita împiedicarea dezvoltării producţiei şi utilizării energiei nucleare în scopuri paşnice. Convenţia a fost amendată prin Protocolul din 28 ianuarie 1964, în scopul de a o apropia de Convenţia de la Viena şi prin tratatul din 16 noiembrie 1982, care a vizat aducerea sa la zi, în spe- cial prin substituirea unităţii de cont a Acordului Monetar European, prin Drepturile Speciale de Tragere (DST) a Fondului Monetar Internaţional. Semnificaţia principală a documentului constă în stabilirea principiilor de bază ale răspunderii civile în materie nucleară, însuşite ulterior de toate reglementările internaţionale în domeniu şi legislaţiile naţionale.
Dacă ambele convenţii (de la Paris şi de la Viena) au principii comune şi sunt complete, în sensul că se aplică accidentelor nucleare survenite atât în instalaţiile nucleare, cât şi în cursul transportului de materii nucleare cu destinaţia ori provenind de la acestea, între ele există şi o serie de deosebiri. Astfel, în privinţa statelor-părţi, Convenţia de la Viena are o vocaţie universală, putând fi semnată de orice stat, în timp ce Convenţia de la Paris, încheiată în cadrul OCDE, are un caracter regional, fiind accesibilă numai ţărilor membre ale organizaţiei.
Apoi, numai Convenţia de la Paris conţine dispoziţii relative la câmpul său de aplicare teritorială (art.2) şi la tranzitul materiei nucleare (art.7). Referitor la cuantumul responsabilităţii civile, acesta este diferit. Convenţia de la Viena stabileşte un minimum de 5 milioane unităţi de cont, în timp ce Convenţia de la Paris prevede unul superior, mai ales în urma completărilor aduse prin Convenţia de la Bruxelles.
Diferenţa există şi în privinţa regulilor în materie de subrogare, conflict de competenţă jurisdicţională şi reglementarea diferendelor.
Convenţia complementară Convenţiei de Ia Paris din 29 iulie 1960, asupra responsabilităţii civile în domeniul energiei nucleare (Convenţia complementară de la Bruxelles). Scopul prin- cipal al acestei convenţii semnată la 31 ianuarie 1963 (şi intrată în vigoare la 4 decembrie 1974) a fost acela de a institui fonduri publice pentru a completa reparaţia pagubelor nucleare, în cazul în care cea acordată în baza Convenţiei de la Paris nu ar fi suficientă pentru a acoperi, daunele cauzate prin accident nuclear.