Drept

O primă chestiune în abordarea problematicii o constituie precizarea noţiunii de „poluare” şi „transfrontalieră”.

În ceea ce priveşte primul termen, definiţia i s-a impus prin Recomandarea din 14 noiem- brie 1974 a Consiliului OCDE, relativă la principiile poluării transfrontaliere, reluată cu careva modificări şi în alte texte internaţionale.

Conform acestui document prin poluare se înţelege introducerea de către om, direct sau in- direct, de substanţe ori de energie în mediu, care antrenează consecinţe prejudiciabile de natură a pune în pericol sănătatea umană, a vătăma resursele biologice şi sistemele ecologice, a aduce atingere agrementelor ori a jena alte utilizări legitime ale mediului. Referitor la termenul „trans- frontalier” a fost definit şi larg acceptat tot în documentele OCDE şi apoi în Convenţia de la Geneva din 13 noiembrie 1979, în cadru căreia expresia poluare atmosferică transfrontalieră la lungă distanţă desemnează poluarea atmosferică.849

Deci, fenomenul transfrontalier ar implica prezenţa a două state: „poluatorul” şi „poluantul”, fiind excluse zonele care nu sunt supuse nici unei jurisdicţii statale: marea liberă, spaţiul cosmic etc.

Chiar pornind de la această definiţie se poate observa că documentul „inovează” în raport cu dreptul internaţional generai. Astfel, dacă în mod tradiţional se caută legătura de cauzalitate între actul de poluare şi prejudiciu acum nu se cunoaşte cine este autorul poluărilor, ca atare, singura soluţie rămâne să se caute diminuarea emisiilor poluante în globalitatea lor, iar pentru a ajunge la acest rezultat este nevoie ca statele să colaboreze în mod adecvat.

Potrivit normelor dreptului internaţional tradiţional, orice stat exercită o competenţă exclusivă asupra teritoriului său, în situaţia în care acte desfăşurate pe teritoriul unui stat – ori cel puţin care îşi au originea aici – cauzează pagube ori atingeri suveranităţii asupra teritoriului altora, asistăm la un conflict între drepturile celor două state. Acest conflict poate fi privit din două perspective: cea a statului al cărui teritoriu este la originea poluării (care poate susţine teza suveranităţii absolute asupra teritoriului său) şi cea a statului victimă (care reclamă dreptul de a nu suferi pagube).

O primă soluţie constă în a recunoaşte dreptul statului „poluator” la exclusivitatea competenţelor sale, cu completarea că trebuie totuşi supuse unei reguli superioare de drept internaţional, cea care interzicea exercitarea abuzivă a acestui drept.850 Este admis unanim că principiul care interzice abuzul de drept, a cărui origine urcă în dreptul internaţional şi care există în toate sistemele juridice, face parte dintre principiile generale de drept, în acelaşi timp, după cum este cunoscut, dezvoltarea urmată de acest principiu în acelaşi domeniu – de exemplu, condamnarea poluării transfrontaliere în numele interdicţiei abuzului de drept poate da naştere la o nouă regulă specifică de drept internaţional care să interzică direct aceste poluări, fără a re- curge la suportul teoriei abuzului de drept. O nouă soluţie deci: existenţa unei reguli autonome. Şi statul victimă are plenitudinea şi exclusivitatea competenţelor suverane; el are dreptul ca teri- toriul său să fie respectat. Acest drept nu este mai puţin absolut decât cel al altui stat de a folosi teritoriul său. Soluţia constă în concilierea celor două drepturi aparent opuse.

Pe cale cutumiară şi uneori chiar prin intermediul convenţiilor în materie s-au formulat o serie de reguli specifice poluărilor transfrontaliere, afirmate sau confirmate ca norme şi principii de drept.

1. Practica internaţională şi documentele în materie au formulat principiul potrivit căruia statele au dreptul suveran de a exploata propriile lor resurse, potrivit propriilor lor interese şi obligaţia de a acţiona astfel încât activităţile executate în limitele jurisdicţiei lor naţionale ori sub controlul lor să nu cauzeze pagube mediului în alte state ori în regiunile nesupuse unei jurisdicţii naţionale;
2. Principiul cooperării internaţionale în soluţionarea problemelor protecţiei mediului este exprimat sub diferite forme, atât de către texte ne obligatorii, cât şi prin dispoziţii convenţionale.
3. Principiul potrivit căruia statele trebuie să informeze de urgenţă alte state susceptibile de a fi afectate de orice situaţie ori de câte ori un eveniment ar putea cauza brusc efecte prejudiciabile mediului lor (obligaţia de informare în caz de situaţie critică).

Fundamentul acestei reguli se găseşte în dreptul internaţional general şi este ilustrat atât de practica judiciară, cât şi de texte convenţionale.

1. Îndatorirea de asistenţă a unui străin al cărui mediu cunoaşte o situaţie critică consacrată, într-o manieră deosebit de generală, de majoritatea dispoziţiilor convenţionale care prevăd obligaţia de
2. Un stat care urmăreşte să întreprindă sau să autorizeze activităţi susceptibile de a avea efecte sensibile asupra mediului unui alt stat trebuie să-l informeze pe acesta şi trebuie să îi trans- mită detaliile pertinente ale proiectului, în măsura în care este vorba de informaţii şi date a căror comunicare nu este interzisă prin legislaţia naţională ori de tratatele internaţionale
3. Complementul natural al informării prealabile asupra proiectelor care ar putea cauza efec- tele prejudiciabile mediului este reprezentat de consultările reciproce şi

Aceste reguli fundamentale şi-au găsit expresia în o serie de documente internaţionale re- feritoare la poluarea diferiţilor factori de mediu (precum Convenţia asupra poluării atmosferice transfrontaliere pe distanţe lungi).851

Importantă ar fi, desigur, consacrarea lor la nivel global, printr-o convenţie care să stabilească regimul juridic general al protecţiei şi conservării mediului.

Instituţia fundamentală a studiului de impact ecologic si-a găsit consacrarea juridică la ni- vel internaţional prin Convenţia privind evaluarea impactului asupra mediului într-un context transfrontalier, adoptată la Espoo (Finlanda) la 25 februarie 1991 şi intrată în vigoare la 10 sep- tembrie 1997. Obiectul documentului îl constituie promovarea unei dezvoltări raţionale din punct de vedere ecologic şi durabile prin aportul informaţiilor privind incidentele reciproce ale activităţilor economice şi efectele lor asupra mediului, în particular într-un context transfron- talier. În acest sens, Convenţia precizează drepturile şi îndatoririle Părţilor în ceea ce priveşte efectele transfrontaliere ale diferitelor activităţi şi fixează proceduri vizând asigurarea luării în consideraţie a factorilor de mediu în procesul decizional. De asemenea, ea stipulează că o eva- luare a impactului asupra mediului trebuie întreţinută conform dispoziţiilor pe care le prevede, pentru orice activitate preconizată de către un stat parte care ar putea avea un impact important asupra zonei aparţinând jurisdicţiei unei alte părţi. Activităţile considerate ca fiind succeptibile să aibă un impact ecologic important sunt enumerate în Anexa I a Convenţiei.

Sub raportul conţinutului său, Convenţia de la Geneva (13 noiembrie 1979, intrată în vigoare în 1995) asupra poluării transfrontiere pe distanţe lungi consacră patru principii fundamentale ale cooperării internaţionale în domeniu. Primul se referă la angajamentul părţilor contactante de a se strădui să limiteze şi, în măsura posibilului, să readucă în mod treptat şi să prevină poluarea atmosferică, inclusiv poluarea atmosferică transfrontiere pe distanţe lungi (art. 2). Pentru comba- terea emisiilor de poluanţi atmosferici statele-părţi vor elabora, pe calea schimbului de informaţii, consultaţii şi activităţi de cercetare şi, de supraveghere, politici şi strategii adecvate (art 3.) şi vor face schimburi de informaţii şi păreri (art. 4). Ele trebuie, de asemenea, să se consulte dacă un stat este bănuit că poluează mai mult în detrimentul altor ţări.

O importanţă deosebită o reprezintă preocuparea semnatarilor de a pune în practică şi lărgi Programul cercetat de supraveghere continuă şi de evaluare pe distanţe lungi a poluanţilor atmos- ferici în Europa. In cadrul consilierilor guvernamentali ai ţărilor CEE şi ONU pentru problemele mediului s-a constituit organul executiv al Convenţiei, care se reuneşte o dată pe an.

Aceste preocupări şi-au găsit expresia juridică şi la încheierea, la 22 martie 1985, la Viena    a Convenţiei privind protecţia stratului de ozon (în vigoare pentru Republica Moldova din 22 ianuarie 1997).852 Concepută ca un document-cadru, Convenţia stabileşte bazele juridice ale unei cooperări sistematice între state, în special în privinţa factorilor care modifică ori sunt suscep- tibili să modifice stratul de ozon. Astfel, pentru aceasta sunt stipulate o serie de obligaţii gene- rale, precum: cooperarea prin intermediul observaţiilor sistematice, cercetării şi schimbului de informaţii pentru o mai bună înţelegere şi evaluare a efectelor activităţilor umane asupra stratului de ozon şi efectelor asupra sănătăţii umane şi a mediului provenite în modificarea stratului de ozon (art. 2.2. a); adoptarea de măsuri legislative, administrative şi de cooperare politică pentru controlul, limitarea, reducerea sau prevenirea activităţilor umane sub jurisdicţia sau controlul lor, cu impact asupra stratului de ozon (art. 2.2. b); cooperarea în formularea măsurilor, procedeelor şi standardelor pentru implementarea convenţiei ş.a.