Până în prezent Republica Moldova a aderat la următoarele documente internaţionale în ma- terie: Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa, Berna, 19 septembrie 1979;862 Convenţia privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă transfrontiere şi a lacurilor internaţionale, Helsinki, 17 martie 1992;863 Convenţia-Cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la schimbarea climei, New York, 9 mai 1992;864 Convenţia de la Basel privind controlul transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase şi a eliminării acestora, 22 martie 1989;865 Convenţia privind diversitatea biologică, redactată la Rio de Janeiro la 5 iunie 1992;866 Convenţia asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanţe lungi, Geneva, 13 noiembrie 1979;867 Convenţia privind evaluarea impactului asupra mediului înconjurător în zonele trans- frontiere, Espoo (Filanda), 25 februarie 1991;868 Convenţia pentru protecţia stratului de ozon, Viena, 22 martie 1985;869 Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi floră pe cale de dispariţie, Washington, 3 martie 1973.
Instrumentele internaţionale în domeniu pot fi clasificare, în mod variat, în dependenţă de mai multe criterii. Sunt astfel convenţii care vizează sau pot viza toate speciile sub un unghi spe- cific (habitat, comerţ internaţional); alte tratate se referă la viaţa sălbatică în ansamblu său şi altele se referă la conservarea unor specii determinate: foci, păsări migratoare, balene.
Convenţia asupra zonelor umede, de importanţă internaţională, în special ca habitat al păsărilor acvatice, semnată la Ramstar, în Iran, la 2 februarie 1971, se înscrie printre primele mari convenţii referitoare la conservarea patrimoniului natural.
În Preambul se afirmă că zonele umede constituie o resursă de mare valoare economică, naturală, ştiinţifică a căror pierdere ar fi ireparabilă.
Deşi obiectivul declarat al Convenţiei a fost acela de a conserva zonele umede, a faunei şi florei lor, importanţa sa depăşeşte cu mult acest obiectiv. În realitate zonele umede sunt printre locurile cele mai productive ale planetei din punct de vedere biologic şi o mare parte a faunei ma- rine, în special peştii, depind de aceste zone. Conform Convenţiei, fiecare parte contractantă va trebui să desemneze cel puţin o zonă umedă, la momentul semnării documentului sau depunerii instrumentului de ratificare sau aderare.
Zonele astfel desemnate vor fi înscrise pe o listă (art. 2) ţinută de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii şi a Resurselor naturale – UICN – (art. 8).870 Înscrierea unei zone umede pe listă se face fără a prejudicia drepturile exclusive de suveranitate ale părţilor contrac- tante pe teritoriul cărora se află situată zona. Alegerea acestor zone trebuie să se bazeze pe rolul internaţional din punct de vedere ecologic, ţinând seama de importanţa lor internaţională pentru păsările acvatice în toate anotimpurile.
Înscrierea pe listă a zonelor umede stabileşte pentru statele-părţi o serie de responsabilităţi: ele trebuie să elaboreze şi să aplice planurile de amenajare astfel în cât să favorizeze conservarea zonelor umede înscrise pe listă şi, pe cât e posibil, utilizarea raţională a zonelor umede din teri- toriul său (art. 2 al. 6).
Conservarea trebuie să fie favorizată prin crearea de rezervaţii naturale în zonele umede, aceasta fiind sau nu înscrise pe listă şi prin asigurarea în mod adecvat a supravegherii lor (art.4). Dacă părţile contractante au dreptul de a adăuga pe listă alte zone umede situate pe teritoriul său sau extinde pe cele existente, ea poate de asemenea, pentru raţiuni urgente, de interes naţional, de a retrage de pe listă, ori de a restrânge zone umede deja înscrise (art. 4 al. 4).
Totodată, în acest caz, orice pierdere de resurse în zone umede trebuie compensată, şi în mod special, vor trebui să se creeze noi rezervaţii naturale pentru păsările acvatice şi pentru protecţie (art. 4 al. 2).
Convenţia de la Ramsar prevede, de asemenea, cooperarea între părţile contractante. Acestea trebuie să se consulte asupra executării obligaţiilor care decurg din convenţie, în special în cazu- rile în unde o zonă umedă care depăşeşte teritoriul unei părţi contractante sau în cazul când un bazin este împărţit în mai multe părţi contractante (art. 5).
Conform art. 6 al Convenţiei, părţile contractante pot organiza conferinţe, asupra conservării zonelor umede şi păsărilor de apă; aceste conferinţe poartă un caracter consultativ şi pot privi completarea, modificarea listei zonei umede cât şi aplicarea convenţiei.
În ciuda caracterului său preponderent de recomandare, Convenţia de la Ramsar a cunoscut un real succes în aplicarea dispoziţiilor pe care le cuprinde.
Convenţia asupra comerţului internaţional cu specii sălbatice ale faunei şi florei ameninţate cu dispariţie (CITIS). Semnată la Washington la 3 martie 1973, Convenţia nu se bazează pe conceptul spaţial de protecţie, ci pe activitatea determinată privind speciile sălbatice: comerţul internaţional. În prezent au aderat la acest document marea majoritate a statelor lumii, inclusiv CEE (respectiv, peste 105 state).871
Mecanismul stabilit de Convenţie se bazează pe ideea că supraexploatarea unei specii de animale şi vegetale, până la punerea în pericol a perenităţii ei, se datorează în mare parte comercializării acestora şi deci, tranzacţiile trebuie interzise sau puse sub control.
Speciile ameninţate cu dispariţia care sunt ori pot fi afectate de către comerţ vor trebuie să beneficieze de o protecţie deosebit de strictă în scopul de a nu pune în pericol supravieţuirea lor: comerţul nu poate fi autorizat de cât în condiţii excepţionale (art. 2 al. 1). Aceste specii, în număr de 1000, au fost enumerate în Anexa 1, iar exportarea lor necesită eliberarea şi prezentarea prealabilă a unui permis de export. Aceasta trebuie să satisfacă următoarele condiţii:
- o atestare de către o autoritate ştiinţifică a faptului că exportul în cauză nu dăunează supravieţuirii speciei respective;
- certificarea că specimenul nu va fi transportat în condiţii care să evite riscurile de rănire, îmbolnăvire ori un tratament dur;
- certificarea de către un organ de stat competent că exportul nu a fost obţinut prin violarea legilor referitoare la prezervarea faunei şi florei;
- probarea de către un organ de gestionare al statului de export că a fost eliberat un permis de import pentru specimenul în cauză de către alt stat. La rândul său, în statul importator este nevoie de un permis de import.
Condiţiile de export cuprind, printre altele, un aviz al unei autorităţi ştiinţifice că operaţiunea nu prejudiciază supravieţuirea speciei interesate, proba că specimenul nu a fost obţinut prin contravenţiei le legile referitoare la prezervarea faunei şi florei, în vigoare, precum şi proba că transportul este pregătit să se desfăşoare de o manieră care să evite riscurile de răniri, îmbolnăviri ori tratament dur.
În sfârşit, Anexa III a Convenţiei cuprinde toate speciile pe care o parte contractantă le declară supuse, în limitele competenţei sale, unei reglementări având ca scop a împiedica ori a restrânge exploatarea lor necesită cooperarea cu alte state pentru a controla comerţul în domeniu. Exportarea unui specimen dintr-o specie înscrisă pe această listă de către orice stat care a cerut această înscriere necesită eliberarea şi prezentarea prealabilă a unui permis de export supus unor condiţii comparabile cu cele prevăzute pentru specimenele acoperite de Anexa II.
Convenţia asupra conservării speciilor migratoare aparţinând faunei sălbatice, semnată la Bonn, la 23 iunie 1979, de asemenea este un instrument internaţional cu vocaţie universală, care vizează protejarea acestor specii în statele prin care ele tranzitează şi unele îşi petrec o parte a vieţii.
Fondat pe ideea că animalele sălbatice constituie o parte de neînlocuit a sistemului natural terestru care trebuie să fie conservate pentru binele umanităţii, documentul consideră că „specia migratoare” semnifică întreaga populaţie sau orice parte separată geografic a populaţiei, oricărei specii sau oricărui taxon inferior de animale sălbatice, o parte semnificativă ai cărei indivizi traversează ciclic şi previzibil una sau mai multe graniţe, de sub jurisdicţia naţională. Un concept important al tratatului este cel de „stare de conservare”, care ţine seama de suma influenţelor care acţionează asupra unei specii migratoare şi care poate afecta numărul şi repartiţia sa pe termen lung. Acest statut este considerat favorabil atunci când datele asupra populaţiei speciei arată: a) că aceasta va continua pe termen lung să constituie un element viabil al ecosistemelor cărora aparţine; b) că importanţa speciei nu este redusă în prezent şi nu este susceptibilă de a fi pe termen lung; c) că există şi că va rămâne probabil un habitat suficient de a menţine populaţia de termen lung; d) şi că reparaţia şi efectele populaţiei sunt apropiate de nivelurile lor istorice în măsura în care este compatibilă cu o gestiune adecvate a faunei sălbatice şi a habitatului. Starea de conservare serveşte drept criteriu pentru a determina regulile aplicabile stabilite de Convenţie.
Convenţia ONU privind dreptul mării adoptată la Montego Bay, la 10 decembrie 1982, cuprin- de şi o serie de importante dispoziţii referitoare la conservarea resurselor biologice ale mării.
Ca regulă generală, statul de coastă este competent să asigure conservarea resurselor biolo- gice în zona asupra căreia îşi exercită drepturile de suveranitate (respectiv marea teritorială, zona economică, exclusivă şi platoul continental).
Este, consacrată, de asemenea, obligaţia generală de conservare a resurselor biologice ale mării, în special a celor situate în marea liberă. În condiţiile în care, în această parte a mării operează principiul libertăţii, toate statele au obligaţia de a lua măsurile necesare aplicabile resortanţilor lor, care pot fi necesare pentru a asigura conservarea resurselor biologice în marea liberă ori de a coopera cu alte state pentru a realiza acest obiectiv.
Convenţii regionale la conservarea vieţii sălbatice şi mediului natural al Europei, pregătită în cadrul Consiliului Europei, adoptată le Berna, la 19 septembrie 1979 şi intrată în vigoare la 1 iunie 1982.872
Convenţia reprezintă un însemnat progres în raport cu celelalte documente regionale de acest tip, datorită creării unei instituţii însărcinate să vegheze la funcţionarea şi aducerea la zi a dispoziţiilor sale, precum şi prin crearea unor veritabile obligaţii pentru statele contractante, depăşind astfel stadiul unor texte declarative, mai ales formale.
Convenţia îşi declară un triplu obiectiv: a) asigurarea conservării florei şi faunei sălbatice şi habitatelor lor naturale; b) încurajarea cooperării între state şi c) acordarea unei atenţii particu- lare speciilor, inclusiv celor migratoare, ameninţate cu extincţia şi vulnerabile.
În acest sens, documentul preconizează conservarea tuturor speciilor vegetale şi animale şi habitaturile lor, independent de raritatea acestora, în special a speciilor şi habitatelor a căror conservare necesită cooperarea mai multor state. Deşi Convenţia vizează, în principiu, să pro- tejeze viaţa indigenă a Europei, ea nu cuprinde în textul art.1 (1) elementele de circumscriere continentală „în Europa”, ori „europene” din două raţiuni:
- Pentru a nu limita aria geografică acoperită de Convenţia la continentul european, dat fiind faptul că numeroase specii de floră şi faună din Europa se întâlnesc şi în afara acesteia;
- Pentru a include animalele care nu se întâlnesc numai în
Folosirea cuvântului „sălbatic” după cele de „floră şi faună” are ca scop şi consecinţă exclude- rea animalelor ari plantelor crescute ori cultivate.
Articolul 2 conţine o obligaţie principală, care decurge din obiectivele anunţate în articolul precedent şi vizează adoptarea populaţiei florei şi faunei sălbatice: „la un nivel care corespunde, în special, exigenţele ecologice, ştiinţifice şi culturale, ţinând cont de exigenţele economice şi recreaţionale …”
Obligaţia generală a părţilor contractante de a lua fiecare măsuri în materie de conservare a florei şi a faunei sălbatice şi a oricăror habitaturi naturale în general se exprimă prin: imple- mentarea de politici naţionale de conservare, luarea în considerare a conservării în politicile de amenajare a teritoriului şi de luptă împotriva poluării şi încurajarea educaţiei şi informaţiei.
Dispoziţiile care enunţă modalităţile de conservare sunt regrupate în trei capitole: protecţia habitaturilor, conservarea speciilor şi dispoziţiile speciale privind speciile migratoare. Bineînţeles sunt multiple legături între acestea. Astfel, art.4 relativ la protecţia habitaturilor, deşi are o apli- care generală, privind toate speciile sălbatice, acordă un loc special celor care sunt considerate că trebuie să beneficieze de o protecţie particulară (Anexa I şi II al Convenţiei). În acelaşi sens, o atenţia deosebită trebuie să fie acordată speciilor migratoare, precum a proteja zonele importante pentru căile de migraţie, ariile de hibernare, de adunare, alimentare, reproducţie etc.
Partea centrală a Convenţiei este consacrată speciilor (art. 5-9). O atenţia prioritară este acordată conservării florei, articolul 5 fiind consacrat integral obligaţiilor ce revin statelor contractante în privinţa protecţiei speciilor enumerate în anexa I. Aplicarea interdicţiei deţinerii şi comercializării acestor specii este încredinţată statelor – părţi. De menţionat că acest articol reglementează numai comerţul intern cu specii ameninţate cu dispariţia, lăsând reglementarea comerţului internaţional „Convenţie de la Washington asupra comerţului internaţional de specii sălbatice de floră şi faună ameninţate cu exticţia”.
Convenţia pune un accent deosebit asupra protecţiei speciilor migratoare, prevăzând ne- cesitatea şi obligaţia cooperării între statele contractante în efortul de conservare şi, în special, coordonarea măsurilor, ca, de exemplu, interzicerea vânătorii.
În sfârşit, art. 11 stabileşte un număr de obligaţii complementare pentru Părţile Contractante în ce priveşte cooperarea interstatală, cercetarea, reintroducerea şi introducerea de specii şi infor- marea Comitetului permanent.
O atenţia deosebită a fost acordată compatibilităţii dintre dispoziţiile Convenţiei şi cele ale altor instrumente juridice internaţionale în materie, precum şi precizările relaţiilor dintre acestea şi legislaţia internă a statelor contractante.
În temeiul principiului general al teritorialităţii legii, un prim răspuns constă în aceea că dacă o măsură legislativă adoptată de un stat contractant, în aplicarea Convenţiei de la Berna, nu conţine nici o precizare în acest sens, aplicarea sa trebuie să fie considerată ca limitată la teritoriul naţional. În ce priveşte marea liberă, art. 117 din Convenţia privind dreptul mării (adoptată la Mon- tego Bay la 10 decembrie 1982) impune obligaţia „de a lua măsuri, aplicabile resortisanţilor lor,
care ar putea fi necesare pentru a asigura conservarea resurselor biologice ale mării libere…”
Convenţia asupra diversităţii biologice, semnată la 5 iunie 1992, în cadru Convenţiei ONU privind mediul şi dezvoltarea (Rio de Janeiro, iunie 1992) are ca obiect definitorii „conserva- rea diversităţii biologice, utilizarea durabilă a elementelor sale şi împărţirea justă şi echitabilă a avantajelor ce decurg din exploatarea resurselor genetice, în special printr-un proces satisfăcător la resursele genetice şi la un transfer corespunzător de tehnici pertinente, ţinând cont de toate drepturile asupra acestor resurse şi tehnicilor şi datorită unei finanţări adecvate”
Plecând de la constatarea că, astăzi, conservarea biodiversităţii reprezintă o preocupare comună a întregii umanităţi, documentul stabileşte, ca principiu director, cel potrivit căruia statele au dreptul suveran de a explora propriile lor resurse conform politicilor lor în materie de mediu şi au îndatorirea de a face astfel încât activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei ori sub controlul lor să nu cauzeze pagube mediului în alte state ori în regiuni nesupuse nici unei jurisdicţii naţionale (art.3).
Astfel, ca măsuri generale sunt prevăzute, în acest sens, elaborarea de strategii, planuri ori programe naţionale sau adoptarea celor deja existente alături de integrarea conservării şi utilizării durabile a diversităţii biologice în planurile, programele şi politicile sectoriale ori intersectoriale pertinente (art.6).
După identificarea elementelor constitutive ale diversităţii biologice care au nevoie de protecţie şi instituirea unui sistem de supraveghere adecvat, statele trebuie să adopte şi să aplice o serie de măsuri specifice de conservare şi utilizare durabilă a acestora.
Ca metode principale sunt consacrate: conservare în situ (conservarea ecosistemelor şi ha- bitatelor naturale şi menţinerea şi reconstituirea populaţiilor viabile de specii în mediul lor na- tural şi, în cazul speciilor domestice şi cultivate, în mediul unde s-au dezvoltat caracterele lor distinctive) şi conservarea ex situ (conservarea elementelor constitutive ale biodiversităţii în afara mediului lor natural).
Referitor la prima metodă sunt prevăzute, ca măsuri apropiabile de părţile contractante, printre altele: stabilirea unui sistem de zone protejate ori de zone unde trebuie luate măsuri spe- ciale de conservare, elaborare, dacă este necesar, pentru alegerea, crearea ori gestiunea zonelor protejate, promovarea unei dezvoltări durabile şi raţionale din punct de vedere ecologic în zonele adiacente zonelor protejate, în vederea consolidării protecţiei acestora din urmă, respectarea, prezervarea şi menţinerea cunoştinţelor, inovaţiilor şi practicilor tradiţionale, care reprezintă in- teres pentru conservarea şi utilizarea durabilă ale biodiversităţii (art.8).
O problemă mult disputată o constituie accesul la resursele genetice, pe de o parte, şi accesul la tehnologie şi transferul acesteia, pe de alta.
În privinţa primului aspect, reafirmând suveranitatea statelor asupra resurselor naturale şi puterea de a determina accesul la resursele genetice, care le aparţine, conform legislaţiei naţionale, Convenţia prevede obligaţia fiecărei Părţi Contractante de a depune eforturile necesare în ve- derea creării condiţiilor proprii de a facilita accesul la resursele genetice în scopul utilizării lor ecologice raţionale de alte state contractante şi de a nu impune, în acest sens, restricţii contrare obiectivelor documentului (art.15).
O prevedere importantă este cea referitoare la relaţiile Convenţiei cu alte convenţii internaţionale. În acest sens, art. 22.1 stabileşte faptul că dispoziţiile acesteia nu modifică cu ni- mic drepturile şi obligaţiile decurgând pentru o Parte Contractantă dintr-un acord internaţional existent în afară dacă „exerciţiul acestor drepturi ori respectarea acestor obligaţii cu cauze se- rioase produc daune diversităţii biologice ori constituie o ameninţare pentru aceasta”.
Din punct de vedere instituţional, este stabilită o structură formată din: Conferinţa pârtilor, Secretariatul şi un organ subsidiar însărcinat să furnizeze avize ştiinţifice, tehnice şi tehnologice.
În sfârşit, un regim special urmează reglementarea diferendelor, în acest sens se stabileşte că în caz de diferend între părţi privind interpretarea ori aplicarea Convenţiei se va căuta o soluţie pe calea negocierilor.