Dreptul internaţional economic este o ramură a dreptului internaţional. Normele acestei ra- muri reglementează relaţiile dintre subiecţii dreptului internaţional în legătură cu activitatea lor în domeniul relaţiilor economice internaţionale.
Obiectul de reglementare al dreptului internaţional economic sunt relaţiile economice internaţionale, care se stabilesc între state ca subiecţi ai puterii publice. Colaborarea economică a statelor creşte odată cu aprofundarea diviziunii internaţionale a muncii şi internaţionalizarea vieţii sociale. Relaţiile economice interstatale au caracter politic, fiind ca atare o parte a politicii externe a statului.
Relaţiile economice internaţionale sînt complexe şi variate.873 Conţinutul lor include relaţii internaţionale comerciale, de producţie, tehnico-ştiinţifice, valutare, financiare, de credit, de transport, ş.a. Fiecare din ele necesită o reglementare juridică specială în rezultatul cărui fapt s-au format subramuri ale dreptului internaţional economic aşa ca: dreptul comerţului internaţional; dreptul internaţional al transporturilor; dreptul internaţional financiar; dreptul internaţional investiţional, ş.a.
Complexitatea obiectului de reglementare a relaţiilor economice internaţionale devine evidentă din următorul exemplu. Dacă două state au încheiat un Tratat sau Acord economic (Acord de livrare reciprocă a mărfurilor) conform căruia fiecare parte se obligă să permită per- soanelor fizice şi juridice din ţara sa să exporte şi să importe mărfuri, arătate în listele anexate, atunci relaţiile economice reglementate de acest Tratat sunt din domeniul dreptului internaţional public, iar părţile la tratat sunt statele, subiecţi ai puterii. Datorită unui astfel de Tratat devin po- sibile multiple relaţii economice comerciale între persoanele fizice şi juridice din statele părţi la Tratat, ca relaţii juridice civile cu element de străinătate, modul de reglementare al cărora se referă la dreptul internaţional privat.874
Reglementarea relaţiilor economice internaţionale necesită interacţiunea sistemelor de drept internaţional şi naţional în cele mai variate domenii. Din punct de vedere teoretic se înaintează două concepţii de bază privitor la dreptul internaţional economic:
- Dreptul internaţional economic – este o ramură a dreptului internaţional public, obiectul de reglementare al căruia sunt relaţiile economice ale subiecţilor dreptului internaţional.
- Dreptul internaţional economic – este totalitatea normelor dreptului internaţional şi dreptului intern, obiectul de reglementare al căruia sunt relaţiile internaţionale economice (de producţie, comerciale ş.a.), care se formează între orice subiecţi de drept, participanţi la aceste relaţii.875
Expunerea tuturor normelor, indiferent de natura lor, care în interacţiune reglementează în- treg complexul de relaţii economice internaţionale, are o însemnătate practică.
Menţionăm însă, că dreptul internaţional economic ca ramură a dreptului internaţional public reglementează relaţiile internaţionale economice de primul nivel, adică cele interstatale. Statele stabilesc fundamentul juridic, regimul general pentru realizarea multiplelor relaţii econo- mice de nivelul doi, care se formează între persoane fizice şi juridice din diferite ţări, în diferite domenii şi se reglementează de normele dreptului internaţional privat.
Dreptul internaţional economic se află în continuă dezvoltare reflectând realităţile globale contemporane. Statele sunt interesate în dezvoltarea dreptului internaţional economic, în perfec- ţionarea reglementării juridice a întregului complex de relaţii economice la nivel universal.
Funcţia regulatorie a dreptului internaţional economic are un rol deosebit nu numai în relaţiile economice dintre state, dar şi în cadrul proceselor de integrare economică.
La etapa actuală procesul producţiei mondiale e constituit din blocuri economice de inte- grare baza cărora sunt organizaţiile şi Acordurile economice internaţionale.
Din a doua jumătate a sec. XX integrarea economică regională a devenit tendinţa dominantă în dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale. Ţările membre ale Uniunii Europene au creat spaţiul economic unic cu libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor, tehnologiilor şi a forţei de muncă.
Asociaţia Nord – Americană a Liberului Schimb (NAFTA), creată în 1989, se transformă în cea mai mare piaţă comună din lume. Comunitatea Statelor Independente (CSI), aprofundează integrarea pe etape avînd ca obiectiv formarea spaţiului economic unic.
Există şi alte asociaţii economice ale statelor în America Latină, Asia de Sud – Est, în zona Asiei şi Pacific.
Dreptul internaţional economic în prezent este orientat spre instituirea relaţiilor economi- ce bazate pe egalitatea în drepturi. Pentru aceasta, în anii 70 ai secolului trecut, ţările în curs de dezvoltare au cerut să fie creată o „nouă ordine economică”. În 1974 în cadrul ONU a fost adoptată Declaraţia referitoare la instaurarea unei noi ordini economice internaţionale; Progra- mul de acţiune privind instaurarea noii ordini economice internaţionale şi Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor. Aceste acte au valoare politico-morală progresivă, fac parte din categoria de acte care formează soft law. Însă, din cauza faptului că nu au reflectat şi interesele statelor industrial dezvoltate876* nu au obţinut o realizare practică deplină.
Izvoarele dreptului internaţional economic. Dreptul internaţional economic are aceleaşi izvoare ca şi dreptul internaţional: tratatul internaţional şi cutuma internaţională. Acestea sunt formele în care îşi găsesc exprimare regulile de conduită a subiecţilor dreptului internaţional eco- nomic. Un anumit specific în acest domeniu îl aduce activitatea organizaţiilor internaţionale.
Tratatul internaţional şi cutuma internaţională sunt izvoare de bază universale ale dreptului internaţionale economic, iar hotărârile organizaţiilor internaţionale sunt izvoare speciale. Fun- damentul juridic al dreptului internaţional economic este acordul de voinţă al statelor, privitor la conţinutul şi puterea juridică a normelor de drept internaţional economic.
Baza normativă a dreptului internaţional economic se conţine în tratatele economice bilate- rale şi multilaterale, care sunt tot aşa de variate ca şi multiplele relaţii economice internaţionale. Din ele fac parte tratatele de comerţ, tratatele vamale, tratatele privind investiţiile, transporturile, decontările internaţionale, creditele ş.a. Astfel de tratate conţin norme care formează corpul nor- mativ al subramurilor respective ale dreptului internaţional economic.
Începând cu a doua jumătate a sec. XX, în legătură cu creşterea colaborării economice a statelor, au devenit frecvente Acordurile privind colaborarea economică, industrială şi tehnico- ştiinţifică în care statele părţi determină direcţiile generale şi domeniile de colaborare; îşi asumă obligaţia să contribuie la susţinerea stabilirii legăturilor economice între persoanele fizice şi juri- dice din statele părţi; stabilesc modalităţile de finanţare şi creditare ş.a.
Odată cu dezvoltarea colaborării economice în diverse domenii creşte rolul tratatelor eco- nomice multilaterale. Ca exemplu de tratat multilateral în domeniul comerţului internaţional serveşte Acordul general pentru Tarife şi Comerţ (GATT), intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948.
În calitate de izvoare a dreptului internaţional economic sunt şi tratatele multilaterale privind crearea organizaţiilor economice internaţionale, cum ar fi cele de constituire a BIRD, FMI, UE, CSI ş.a. Ca exemplu de tratate economice multilaterale pot servi convenţiile încheiate în vederea uni- ficării normelor de drept care reglementează relaţiile economice private cu element de străinătate, cum ar fi Convenţia ONU privind vânzarea – cumpărarea internaţională a mărfurilor din 1980.
Una din particularităţile dreptului internaţional economic este faptul că direcţiile principiale ale colaborării economice a statelor îşi găsesc expresie în multiple rezoluţii şi hotărâri adoptate în cadrul organizaţiilor şi conferinţelor internaţionale. Dintre ele fac parte „principiile ce determină relaţiile comerciale internaţionale şi politica comercială care contribuie dezvoltării”, adoptate la prima Conferinţă a UNCTAD convocată la Geneva în 1964; Declaraţia referitoare la instaurarea unei noi ordini economice internaţionale şi Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale sta- telor, adoptate în formă de rezoluţii a Asambleei Generale a ONU în 1974; Rezoluţia Asambleei Generale a ONU „Despre securitatea economică internaţională” din 1985; Declaraţia despre noul consens global privind căile de dezvoltare a colaborării economice internaţionale în interesul tuturor statelor în condiţiile schimbărilor radicale din lume, adoptată în mai 1990 la sesiunea a 18-a specială a Asambleei Generale a ONU ş.a.
În sensul juridic direct hotărârile şi rezoluţiile enumerate, adoptate de organizaţiile interna- ţionale, nu au o putere juridică obligatorie şi nu pot fi numite izvoare propriu-zise ale dreptului internaţional economic. Totodată, aceste acte conţin prevederi care răspund legităţilor generale şi necesităţilor dezvoltării economice mondiale, sunt recunoscute şi formează baza conceptuală a dreptului internaţional economic. Conţinutul lor vorbeşte despre existenţa unei practici inter- naţionale care s-a format până la adoptarea acestor acte, ceea ce confirmă că normele fundamen- tale ale dreptului internaţionale economic există şi în formă de cutumă internaţională.877
Principiile dreptului internaţional economic. Baza reglementării relaţiilor economice inter- naţionale o constituie principiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan . Acestea însă stabilesc cerinţele generale privind relaţiile interstatale, de aceea, practica subiecţilor relaţiilor economice internaţionale a dus la completarea şi concretizarea lor, la forma- rea principiilor speciale ale dreptului internaţional economic.
Principiul suveranităţii indispensabile a statelor asupra resurselor naturale presupune dreptul fiecărui stat de a-şi exercita suveranitatea deplină asupra bogăţiilor naturale şi resurselor naturale, asupra activităţilor economice ce se desfăşoară pe teritoriul său, dreptul fiecărui stat de a dispune liber de mijloacele de producţie, de forţa de muncă, de piaţa sa naţională, de resursele monetare, de mijloacele de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică, de totalitatea pârghiilor de condu- cere economică. În conformitate cu acest principiu fiecare stat are dreptul să reglementeze şi să controleze investiţiile străine pe teritoriul său, activitatea corporaţiilor transnaţionale în limi- tele jurisdicţiei sale naţionale, dreptul de a naţionaliza, expropria sau de a transmite proprietatea străină, conform legilor sale şi plătind compensaţia respectivă.
Elementele şi conţinutul acestui principiu îşi găsesc expresie în Declaraţia referitoare la ins- taurarea unei noi ordini economice internaţionale (p. 4), în Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor (art. 5 şi 16), într-un şir de acorduri internaţionale (art. 15 a Convenţiei de la Viena privind succesiunea statelor asupra tratatelor din 1978; art. 16 a Convenţiei de la Viena privind succesiunea statelor asupra proprietăţii de stat şi datoriilor de stat din 1983).
Principiul alegerii libere a formei de organizare a legăturilor economice externe este strâns legat cu principiul libertăţii alegerii sistemului social-economic, care la rândul său reiese din principii- le fundamentale ale dreptului internaţional (principiul egalităţii suverane a statelor, a egalităţii şi a dreptului la autodeterminarea popoarelor, neamestecului în treburile interne ale statelor ş.a.).
Conform acestui principiu fiecare stat, în procesul realizării comerţului internaţional şi al- tor forme de colaborare economică, este liber să aleagă formele de organizare a relaţiilor sale economice externe şi să încheie acorduri bilaterale şi multilaterale de colaborare economică internaţională. În acelaşi timp, fiecare stat poartă răspundere pentru contribuţia la dezvoltarea economică, socială şi culturală a poporului său, pentru alegerea scopului şi mijloacelor de dezvol- tare, pentru mobilizarea şi folosirea deplină a resurselor sale, pentru înfăptuirea reformelor eco- nomice şi sociale progresive. Aceste prevederi se conţin în Carta drepturilor şi îndatoririlor eco- nomice ale statelor (art. 4, art. 7) şi în Actul final al Conferinţei de la Helsinki pentru Securitate şi Colaborare în Europa din 1975.
Principiul nediscriminării economice presupune dezvoltarea colaborări economice internaţionale în bază de egalitate şi avantaj reciproc. Exclude înaintarea de condiţii speciale, care ar avea pentru un oarecare stat, instituţiile, persoanele fizice şi juridice ale sale un caracter defavorizat, discriminatoriu, în comparaţie cu alt stat şi propriile lui instituţii, persoane fizice şi juridice.
În cazul stabilirii din partea statului de măsuri restrictive, introduse legal în domeniul comerţului extern, conform principiului nediscriminării, acestea trebuie să fie aplicate faţă de toate statele, dar nu selectiv. Deoarece, în practică, deseori, se întâlnesc încălcări de acest fel a fost necesară introducerea de prevederi nediscriminatorii economice în Acordul General pentru Tarife şi Comerţ din 1948.
Principiul egalităţii şi avantajului reciproc reiese direct din principiul egalităţii suverane a statelor. Relaţiile economice externe trebuie să aibă un caracter echitabil, să se formeze în bază de avantaj reciproc, interesele partenerilor să permită distribuirea veniturilor şi obligaţiilor în mod
paritar cu respectarea prevederilor acordurilor bilaterale ţi multilaterale.
În acelaşi timp, statele dezvoltate, în scopul atingerii egalităţii de fapt, pot acorda ţărilor în curs de dezvoltare unele beneficii în mod unilateral, fără a cere cedări unilaterale din partea acestora, contribuind astfel la realizarea conceptului dezvoltării economice durabile şi diminuarea decalajului economic între ţările industrializate şi cele slab dezvoltate.
În afară de principiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan, a principiilor speciale ale dreptului internaţional economic în colaborarea economică există regimuri juridice care se aplică în cazul cînd statele interesate se înţeleg şi le prevăd în tratatele economice.
Regimul naţiunii celei mai favorizate constă în obligaţia asumată într-un tratat de a acorda celeilalte părţi tratamentul cel mai favorabil acordat sau care va fi acordat unui stat terţ (drepturi, facilităţi, privilegii). Concomitent se concretizează domeniile în care regimul se va aplica. De regulă acestea sunt:
- exporturi, importuri, tranzit, tarife vamale;
- transportul în general şi tratamentul mijloacelor de transport străine;
- regimul persoanelor fizice şi juridice străine, drepturile şi obligaţiile lor personale, drep- turile de creaţie intelectuală;
- administrarea justiţiei, accesul la instanţe judiciare şi administrative, recunoaşterea şi exe- cutarea hotărârilor străine.
O mare importanţă o au concretizările prevăzute în acorduri despre nerăspândirea regimului asupra priorităţilor de care beneficiază ţările vecine în domeniul comerţului de frontieră, statele membre ale uniunilor de integrare, ţările în curs de dezvoltare.
Regimul naţional urmăreşte de asemenea, nediscriminarea şi egalitatea de tratament ca şi regimul naţiunii celei mai favorizate. Acest regim constă în aceea că persoanele fizice şi juridice se folosesc pe teritoriul altui stat de aceleaşi drepturi, care sunt acordate persoanelor fizice şi juridice proprii, a statului dat.
Sfera regimului naţional se acordă persoanelor fizice şi juridice străine în ceea ce priveşte drepturile lor de proprietate, accesul lor la instanţe, impozitele, taxe de aeroport, capacitatea juridică. Acestea sunt limitele rezonabile de punere în condiţii de egalitate a persoanelor fizice şi juridice străine cu cetăţenii şi persoanele juridice proprii fără a crea dificultăţi sau o ameninţare pentru economia naţională şi independenţa statului.
Regimul preferenţial constituie o derogare de la regimul naţiunii celei mai favorizate, acor- dând unor state preferinţe în unele domenii comerciale şi economice. În sistemul GATT/OMC sunt acceptate situaţii de acordare a regimului preferenţial cum ar fi: aranjamente preferenţiale care există între părţi contractante expres specificate; aranjamente preferenţiale existente exclusiv între ţări învecinate, în special în privinţa comerţului de frontieră; tratamentul preferenţial acor- dat ţărilor în curs de dezvoltare ş.a.