Drept

Comerţul internaţional este forma cea mai timpurie şi mai cunoscută a relaţiilor economice internaţionale. El asigură legătura între producători şi consumatori din diferite ţări, reflectând interdependenţa lor economică, care reiese din diviziunea internaţională a muncii.

Raporturile de comerţ internaţional, până la un anumit punct, sunt reglementate de normele dreptului internaţional public. Statele, fiind privite ca complexe economice şi pieţe de desfacere a mărfurilor, sunt obiectiv interesate în reglementarea juridică a unor întrebări, cum ar fi condiţiile de acces a mărfurilor unor state pe teritoriul altora, măsurile de reglare a circuitului mărfurilor şi protecţia pieţei naţionale, gradul de participare a statului în procesele comerciale ş.a. Totali- tatea normelor, care reglementează relaţiile dintre state în domeniul comerţului internaţional formează dreptul internaţional comercial. Relaţiile comerciale internaţionale se înfăptuiesc cel mai mult de persoane fizice şi juridice din state diferite prin încheierea de contracte comerciale. Pentru a cuprinde întreg ansamblul de norme juridice care aparţin ordinii juridice internaţionale (drept internaţional comercial), cît şi ordinii juridice naţionale (drept comercial intern, drept ci- vil), ce reglementează relaţiile de comerţ internaţionale se foloseşte termenul „dreptul comerţului internaţional”.

1 Unificarea normelor ce reglementează relaţiile comerciale internaţionale

Normele juridice internaţionale, care reglementează raporturile internaţionale comerciale se situează pe prim plan. Acestea, realizînd o reglementare uniformă, înlătură complicaţiile pe care le comportă diferenţele de concepţie legislativă şi de reglementare juridică a diferitor ţări.884

Unificarea normelor dreptului naţional din domeniul comerţului are loc la nivel universal şi local, inclusiv bilateral, referitor la norme cu caracter general special. În acest proces participă statele şi în mare măsură organizaţiile internaţionale.

De mai mult timp în acest domeniu îşi desfăşoară activitatea Conferinţa de la Haga pri- vind dreptul internaţional privat, convocată încă în sec. XIX. Din 1955 a devenit organizaţie internaţională, având sfera principală de activitate unificarea dreptului conflictual, inclusiv a nor- melor conflictuale a diferitor ţări în domeniul comerţului internaţional. În 1986 în cadrul ei a fost elaborată Convenţia privind dreptul aplicabil contractelor de vânzare-cumpărare de mărfuri.

Un rol însemnat în unificarea normelor din diferite ramuri ale dreptului internaţional privat îl are Institutul Internaţional de Unificare a Dreptului Privat (UNIDROIT), care activează ca organizaţie internaţională din 1926 cu sediul la Roma. În baza proiectelor pregătite de UNI- DROIT la Conferinţa de la Haga din 1964 au fost adoptate Convenţia privind legea aplicabilă vânzării-cumpărării de mărfuri şi Convenţia privind legea aplicabilă încheierii contractelor internaţionale de vânzare-cumpărare de mărfuri. În 1983 a fost adoptată Convenţia de la Ge- neva privind reprezentanţa la vânzarea-cumpărarea internaţională. În 1988 la Conferinţa de la Ottava au fost adoptate Convenţia privind leasing-ul financiar şi Convenţia privind factoring-ul internaţional.

În legătură cu necesitatea crescândă a perfecţionării şi unificării reglementării comerţului internaţional în 1966 Adunarea generală a ONU a creat Comisia ONU privind dreptul internaţional comercial (UNCITRAL). Sarcina Comisiei este armonizarea şi unificarea dreptului internaţional comercial şi contribuirea la calificarea uzanţelor comerciale. În baza proiectelor ela- borate de Comisie au fost adoptate: Convenţia de la New York privind termenul de prescripţie la vânzarea-cumpărarea internaţională de mărfuri din 1974 (intrată în vigoare în 1988), Convenţia de la Hamburg privind transportul maritim de mărfuri din 1978 (în vigoare din 1992), Convenţia de la Viena privind contractele internaţionale de vânzare-cumpărare de mărfuri din 1980 (a in- trat în vigoare în 1988) ş.a.

O autoritate în mediul de afaceri este Camera Internaţională de Comerţ de la Paris creată în 1920. Camera generalizează obiceiurile şi practica comercială, pregăteşte şi publică reguli aplica- bile în diferite domenii de comerţ internaţional. Este cunoscut Setul de reguli pentru interpreta- rea termenilor comerciali (INCOTERMS) elaborat de Cameră în redacţia 2000.

2. Organizaţiile internaţionale în domeniul comerţului

După cel de-al II-lea război mondial unele ţări au întreprins mai multe acţiuni pentru nor- malizarea şi liberalizarea comerţului internaţional. Aceste eforturi au condus la adoptarea în 1948 a Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT).

La început GATT-ul era un acord comercial multilateral care a devenit ulterior organizaţie economică internaţională. În decursul timpului textul GATT a fost modificat cu noi prevederi în special pentru a trata problemele comerciale ale ţărilor în curs de dezvoltare. În plus a fost adop- tat un număr de acorduri conexe, care detaliază cîteva din principalele prevederi ale GATT.

Principiile fundamentale şi normele cutumiare ale GATT, care rămân valabile în continuare, sunt următoarele:

• principiul nediscriminării, conform căruia fiecare parte trebuie să aplice acelaşi tratament în comerţ cu toate celelalte părţi contractante;
• principiul deschiderii pieţelor, care interzice toate formele de protecţionism, cu excepţia tari- felor vamale ce urmează să se micşoreze progresiv pe calea negocierilor;
• principiul loialităţii comerţului, prin interzicerea de subvenţii la exportul produselor primare

Forma specifică de activitate a GATT s-a manifestat în „runde de negocieri comerciale mul- tilaterale”, în cadrul cărora părţile contractante negociază concesiile pe care şi le acordă în mod reciproc, în relaţiile lor comerciale cum ar fi: reducerea taxelor vamale la anumite produse, eli- minarea obstacolelor netarifare şi a altora din relaţiile lor comerciale şi îmbunătăţirea cadrului juridic al comerţului internaţional.

Sub egida GATT, periodic, au avut loc vaste negocieri tarifare între principalii partenerii eco- nomici de prim rang: SUA, Japonia, Europa Occidentală (Runda Kennedy, Runda Nixon, Runda Tokyo, şi începând cu 1986 Runda Uruguay, care a durat până în 1994).

Textul GATT, împreună cu deciziile adoptate în decursul anilor privind acest text şi cu mai multe înţelegeri elaborate în cadrul Rundei Uruguay, sunt cunoscute în prezent sub denumirea GATT 1994.

Acorduri separate au fost adoptate în domenii cum ar fi agricultura, textilele, subvenţiile, an- tidumping, ş.a. Împreună cu GATT 1994 acestea constituie elementele Acordurilor Multilaterale privind Comerţul cu Bunuri. Runda Uruguay a condus, de asemenea, la adoptarea noului set de reguli ce guvernează comerţul cu servicii şi aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală.

Unul din rezultatele ultimei runde de negocieri multilaterale întreprinse sub egida GATT, Runda Uruguay, a avut ca consecinţă instituirea unei noi organizaţii – Organizaţia Mondială a Comerţului. GATT-ul nu dispare, în rezultat el este integrat în ansamblul de „acorduri comercia- le multilaterale”, la realizarea cărora OMC trebuie să contribuie, sprijinindu-se pe un nou „meca- nism de examinare a politicilor comerciale”, şi un nou sistem de reglementare a diferendelor din comerţul internaţional.885

Sistemul OMC, aşa cum s-a născut din Runda Uruguay, constă, în prezent, din următoarele Acorduri principale:

• Acordurile multilaterale privind Comerţul cu Bunuri, incluzând Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT 1994) şi acordurile conexe;
• Acordul General privind Comerţul cu Servicii (GATS);
• Acordul privind Drepturile de Proprietate Intelectuală, legate de Comerţ (TRIPS).

Cu fiecare din ele, sunt legate un complex întreg de înţelegeri care detaliază prevederile acor- durilor. Din acestea fac parte Memorandumul privind procedura de reglementare a diferendelor, Memorandumul privind procedura de control a politicilor comerciale a statelor membre.

Toate statele membre ale OMC sunt în mod obligatoriu părţi la aceste acorduri comerciale multilaterale.

OMC îşi răsfrânge, de asemenea, competenţa la punerea în acţiune a acordurilor comerciale „plu- rilaterale” (care se referă asupra comerţului de nave aeriene, a pieţelor publice, a cărnii de vită).

Spre deosebire de acordurile multilaterale acestea sunt obligatorii numai pentru statele ce le-au acceptat.

Runda de la Uruguay a permis adoptarea unui nou Cod de subvenţii şi a unui sistem particu- lar la comerţul internaţional de textile (Acordul multifibre).

Există orientarea spre un sistem global de organizare a Comerţului internaţional dominat, ghidat şi coordonat de OMC, cu menţinerea unui sistem suplu de interpretare, de derogare şi amendamente, atât în favoarea acordurilor comerciale, cît şi a Cartei OMC.

OMC are o amplă structură organizaţională. Organul suprem al OMC, responsabil pentru luarea deciziilor, este Conferinţa Ministerială, care se reuneşte la fiecare doi ani. În perioada din- tre reuniuni, atribuţiile Conferinţei sunt îndeplinite de către Consiliul General.

Consiliul General se întruneşte şi în calitate de Organ de Reglementare a Diferendelor dintre ţări membre. Este, de asemenea, responsabil pentru examinarea politicilor comerciale ale ţărilor membre, pe baza rapoartelor pregătite de Secretariatul OMC.

Consiliul General este asistat în activitatea sa de:

• Consiliul pentru comerţul cu bunuri, care supraveghează implementarea şi funcţionarea GATT 1994 şi a acordurilor conexe;
• Consiliul pentru Comerţul cu Servicii, care supraveghează implementarea şi funcţionarea GATS;
• Consiliul pentru TRIPS, care supraveghează funcţionarea Acordului TRIPS.

Luarea deciziilor în cadrul OMC are loc prin consens. Când consensul nu este posibil, Acor- dul OMC prevede luarea deciziei cu majoritatea de voturi, fiecare ţară având un singur vot. Există câteva cazuri în care cerinţele speciale de votare sunt prescrise de a fi luate cu trei pătrimi sau două treimi de voturi.

OMC are sediul la Geneva, Elveţia. Este condusă de un director general, care este asistat de trei directori generali adjuncţi. Secretariatul OMC are un personal de peste 500 de angajaţi de naţionalităţi diferite.

În îndeplinirea sarcinilor lor, atât directorului general, cît şi personalului OMC li se solicită

„să nu ceară sau să accepte nici un fel de instrucţiuni de la vreun guvern sau autoritate din afara OMC”.

Acordul privind înfiinţarea OMC prevede îndeplinirea de către organizaţie a patru funcţii:

• va facilita implementarea, administrarea şi funcţionarea instrumentelor juridice ale Rundei Uruguay şi ale oricăror altor noi acorduri ce vor fi negociate în viitor;
• va reprezenta un for pentru negocieri viitoare între ţările membre pe probleme cuprinse în acorduri, pe noi subiecte care se află în competenţa sa, precum şi pe continuarea liberalizării comerţului;
• va fi responsabilă pentru reglementarea neînţelegerilor şi diferendelor între ţări membre;
• va fi responsabilă pentru examinarea periodică a politicilor comerciale ale ţărilor sale membre.

La 26 iunie 2001 Parlamentul Republicii Moldova a ratificat Protocolul privind aderarea Re- publicii Moldova la OMC (Legea nr. 218-XV).

Procesul de aderare al Republicii Moldova a început în 1993 şi a avut următoarele etape:

• Înaintarea cererii de aderare din partea Guvernului Republicii Moldova în noiembrie 1993;
• Prezentarea Memorandumului referitor la regimul de comerţ al Republicii Moldova în sep- tembrie 1996;
• Corespondenţa (întrebări şi răspunsuri), în perioada 1997-1999, în formă scrisă, care a in- clus mai mult de 300 de întrebări din partea ţărilor membre a OMC, la care Republica Moldova a prezentat opt complete de răspunsuri, începând cu cele referitor la tarife şi servicii şi terminând cu nivelul de dotaţii pentru agricultură.

Procesul de aderare la OMC impune anumite obligaţii:

• adaptarea legislaţiei la normele stabilite de Acordul OMC;
• introducerea modificărilor în mecanismele existente de reglementare a comerţului;
• crearea unui cadru instituţional adecvat. Membre a OMC sunt mai mult de 147 de state.