Drept

Raporturile juridice care trebuie să existe între state pe timp de război şi de pace a preocupat mereu minţile luminate ale timpurilor. În acest sens putem aminti de numele italianului Giovanni da Legnano,896 de spaniolii Francisco Arias de Valderas,897 de Francisco de Vitoria,898 de Pietro Belli din Alba in Piemonte,899 de Alberico Gentili,900 de Hugo Grotius901 ş. a.

Noţiunea de „dreptul războiului” utilizată cu mult în urmă, este înlocuită mai încoace cu aceea de „dreptul conflictelor armate”, iar recent cu îmbinarea „drept internaţional umanitar”. În plan explicativ şi logic, triada constituie un compartiment, o instituţie a dreptului internaţional public şi dispune de toate particularităţile acestuia.902

Or, asemeni dreptului internaţional public şi dreptul internaţional umanitar e mai mult unul al coordonării decât unul al subordonării. După alţi parametri însă, dreptul internaţional umanitar dispune totuşi de un conţinut specific mai variat şi mai complex. Şi anume: acesta e fără un legislator concret având ca izvor convenţiile sub orice formă: tratate, contractele organizaţiilor internaţionale ş. a., din care motiv poate fi socotit în fond relativ anarhic şi slab instituţionalizat. Complexitatea lui se mai datorează şi abundenţelor de reglementări, şi formulărilor nu întotdeauna clare, şi dificultăţilor întru calificarea faptelor în baza unei sau altei norme. Dreptul la care ne referim e consensual, stabilit prin acordul dintre state de unde şi trebuie să fie clar şi nemijlocit aplicabil în timpul diferendelor militare, dar nicidecum pe durata examinărilor judiciare de mai apoi. Aici nu vom trece cu vederea opinia bună, după părerea noastră, că „dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate poate fi definit ca ansamblu de norme de drept internaţional, de sorginte cutumiară sau convenţională, destinate a reglementa în mod special problemele survenite în situaţii de conflict armat internaţional şi neinternaţional”.903

Acelaşi drept cuprinde ambele ipostaze ale războiului: ura şi înfrăţirea, astfel reglementând, pe de o parte, mijloacele prin care persoanele se pot nimici reciproc, iar, pe de altă parte, impunând respectul pentru răniţi aflaţi în captivitate sau pentru alte categorii de persoane neimplicate în conflict. Se pare că avem un drept al violenţei, care reglemtează acţiunile militare în interesul protejării statului, un drept aflat la intersecţia dintre necesităţile militare şi cerinţele umanitare şi un drept de acordare a ajutorului prin apărarea victimelor de război aflate sub mâna inamicului. Dreptul  internaţional  umanitar  apare  totalmente  ca  un  institut  al  dreptului internaţional,

ce are menirea de a diminua nenorocirile provocate de război prin determinarea metodelor şi mijloacelor inadmisibile acţiunilor militare şi prin protejarea victimelor diferendului armat.904 E vorba în fond de selectarea metodelor şi mijloacelor de ducere a războiului, de apărarea persoanelor şi bunurilor cărora li se poate aduce vreun prejudiciu,905 adică şi a obiectelor ce nu figurează ca obiectiv al atentatelor militare.906 Aceste momente au fost incluse în sfera de reglementare a dreptului internaţional umanitar abia în a doua jumătate a secolului XIX. Ne dăm seama de faptul că anume conţinutul dreptului internaţional umanitar a fost întotdeauna orientat spre satisfacerea necesităţilor omului, iar scopul principal al acestei ramuri de drept constă în apărarea vieţii şi demnităţii persoanei aflate în situaţii extremale din cauza războiului. La rândul  lor,  prevederile care ţin de acest drept constituie un compromis al diferitelor interese. Pe  de o parte,  dreptul  la care ne referim trebuie să ia în consideraţie prezenţa fenomenului „conflict armat”, precum şi a fenomenului „necesitate militară admisibilă”, iar, pe de altă parte, trebuie să acorde la momentul oportun o deosebită atenţie protejării adecvate a persoanelor ce nu participă la acţiuni militare. În fond, mai apare o contradicţie şi anume aceea dintre „necesitate militară” şi „concepţie umanitară”, care poate fi diminuată prin aplicarea regulilor ce limitează utilizarea forţei în război, fără a o interzice însă în cazurile în care aceasta este legală. Cu alte cuvinte, normele umanitare trebuie să protejeze persoana de consecinţele războiului, însă fără a urmări obiectivul apărării absolute a acesteia. Astfel, principalul scop al dreptului internaţional umanitar îl constituie nu interzicerea conflictului armat sau adoptarea unor reguli care ar transforma războiul într-o imposibilitate, el trebuie să se împace cu situaţia existentă, asigurând însă ca consecinţele diferendului armat să nu depăşească limitele determinate de necesitatea militară. Acest drept este alcătuit din două compartimente:

• „Dreptul de la Geneva”, care protejează interesele militarilor inapţi pentru luptă şi a persoanelor ce nu iau parte la acţiunile militare. Acest cumul de norme a fost elaborat, în exclusivitate, în interesul victimelor războiului, punând începutul epocii priorităţii omului ca personalitate şi a principiilor umanitare;
• „Dreptul de la Haga”, care determină drepturile şi obligaţiile părţilor beligerante în timpul acţiunilor militare, limitând punerea în practică a mijloacelor de cauzare a daunei.

Ulterior (1977), două Protocoale adiţionale adoptate ca o completare la Convenţiile de la Geneva (1949) conţin prevederi împrumutate din „Dreptul de la Haga”, ceea ce reduce prăpastia dintre cele două compartimente ale dreptului internaţional umanitar907. Cu alte cuvinte, „Dreptul de la Geneva” ţine de protejarea personalităţii de actele de violenţă, iar „Dreptul de la Haga” întruneşte un şir de reguli care reglementează aplicarea şi realizarea acestor acte.

E momentul, poate, să facem şi o trecere în revistă a deosebirilor dintre următoarele două sisteme juridice: dreptul internaţional umanitar şi dreptul omului. Dintr-un curent de opinie le înşiruim astfel:

• dreptul internaţional umanitar se aplică acolo şi atunci când drepturile în exercitare ale omului sunt strâmtorate de războaie; reglementează relaţiile stat-cetăţeni străini (inamici).
• drepturile omului urmează să asigure drepturile persoanelor şi să-i apere de perturbaţiile sociale în toate timpurile şi în mod ideal; se legalizează în relaţiile stat-cetăţeni de origine (proprii).

Tot  în literatura de specialitate este folosit şi termenul „conflict armat”,  înlocuindu-l pe    cel de „război”, fenomen scos din uz juridic şi plasat treptat în afara legii cu toate că aplicarea forţei continuă să aibă loc anume sub forma războiului. La moment totuşi ar fi mai convenabilă relevarea îmbinării „conflict armat”, care cuprinde orice situaţie conflictuală, indiferent de vre-o calificare juridică, în care părţile se opun una alteia cu arma în mână.

Doctrina recunoaşte tratatul şi cutuma internaţională ca fiind izvoare ale dreptului internaţional. Şi totuşi, într-o direcţie mai largă de cercetare acestea nu sunt unicele izvoare ale dreptului care ne preocupă, aşa cum ele nu oferă o listă a mijloacelor prin care se exprimă normele sale făcută odată şi pentru totdeauna908.

Tratatul internaţional bilateral sau multilateral constituie izvorul de bază al dreptului internaţional umanitar. Subliniem totuşi că tot aşa cum Convenţia de la Geneva (1864) a fost avant la lettre o consecinţă indirectă a războiului franco-austriac din 1859, tot aşa şi multiple alte tratate adoptate mai recent în materie de drept internaţional umanitar au constituit o reacţie la anumite diferende armate. Urmările sunt notabile: catalizatorul Declaraţiei de la Bruxelles, de exemplu, a fost războiul franco-prusian din 1870; Protocolul de la Geneva din 1925 şi convenţiile de la Geneva de la 1929 au văzut lumina zilei după listele de atribute (cheek list) ale primului război mondial; Convenţiile de la Geneva din 1949 au constituit un răspuns la cel de-al doilea război mondial, iar apariţia Protocoalelor adiţionale din 1977 a fost generată de războaiele de eliberare naţională din anii ’60 – ’70.

În cele ce urmează enumerăm în ordine cronologică o serie de documente de bază lansate  şi adoptate după Convenţia de la Geneva „Cu privire la ameliorarea soartei militarilor răniţi în armatele în campanie” din 22 august 1864:

• ·Declaraţia de la Sankt-Petersburg din 11 decembrie 1868 „Cu privire la renunţarea la folosirea, în timp de război a proiectilelor explozive mai uşoare de 400 gr.”909;
• ·Declaraţia de la Bruxelles „Privind legile şi obiceiurile războiului terestru” (27 august 1874)910;
• ·Declaraţiile şi Convenţiile de la Haga din 29 iulie 1899: 1) Convenţia (a II-a) „Cu privire la respectarea legilor şi obiceiurilor războiului terestru”, însoţită de un Regulament-anexă911; 2) Convenţia (a III-a) „Pentru adaptarea la război maritim a principiilor Convenţiei de la Geneva din 22 august 1864”; 3) Declaraţia „Privind gazele asfixiante”; 4) Declaraţia „Cu privire la gloanţele dilatatoare”; 5) Declaraţia „Relativă la interzicerea pe termen de 5 ani a lansării de proiectile şi explozive din baloane şi alte noi mijloace de aceeaşi natură”;
• ·Convenţia de la Haga „Pentru exceptarea navelor-spital, în timp de război, de plata drepturilor şi taxelor impuse în beneficiul statelor” din 21 decembrie 1904;
• ·Convenţia de la Geneva de la 6 iulie 1906 „Cu privire la ameliorarea soartei bolnavilor şi răniţilor din forţele armate în campanie”912;
• ·Convenţiile de la Haga (18 octombrie 1907)913: 1) Convenţia (III) „Relativă la începerea ostilităţilor”, în vigoare din 26 ianuarie 1910; 2) Convenţia (IV) „Referitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru”, în vigoare din 26 ianuarie 1910; 3) Convenţia (V) „Referitoare la drepturile şi îndatoririle statelor şi puterilor neutre în caz de război”, în vigoare din 26 ianuarie 1910; 4) Convenţia (VI) „Referitoare la statutul navelor comerciale inamice la izbucnirea ostilităţilor”, în vigoare din 26 ianuarie 1910; 5) Convenţia (VII) „Referitoare la transformarea navelor comerciale în nave de război”, în vigoare din 26 ianuarie 1910; 6) Convenţia (VIII) „Relativă la lansarea de mine automatice de contact”, în vigoare din 26 ianuarie 1910; 7) Convenţia (IX) „Privitoare la bombardarea prin forţele navale în timp de război”, în vigoare din 26 ianuarie 1926; 8) Convenţia

(X) „Relativă la adaptarea la războiul maritim a principiilor convenţiei de la Geneva din 1884”, în vigoare din 26 ianuarie 1910; 9) Convenţia (XI) „Referitoare la anumite restricţii privitoare la exercitarea dreptului de captură în războiul naval”, în vigoare din 26 ianuarie 1910; 10) Convenţia

• „Privitoare la crearea unei Curţi Internaţionale de prize maritime”, (neratificată); 11) Convenţia (XIII) „Cu privire la drepturile şi obligaţiile puterilor neutre în războiul maritim”, în vigoare din 26 ianuarie 1910;

• ·Regulile de la Haga „În privinţa realizării acţiunilor militare aeriene”, din februarie (1923)914;
• ·Protocolul de la Geneva din 17 iunie 1925 „Cu privire la interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, otrăvurilor şi a altor gaze precum şi a metodelor bacteriologice de război”915;
• ·Cele două Convenţii de la Geneva din 27 iulie 1929: „Pentru ameliorarea soartei răniţilor şi bolnavilor în armatele în campanie” şi „Relativă la tratamentul prizonierilor de război”916;
• ·Tratatele: „Pentru limitarea şi reducerea armamentelor navale” şi „Pentru protecţia instituţiilor artistice şi ştiinţifice şi a monumentelor istorice” din 22 aprilie 1930 (ambele în vigoare din 26 august 1935);
• ·Convenţiile (cu caracter regional şi atribuite numai statelor Sud-Americane): „Privind îndatoririle şi drepturile statelor în caz de război civil”, din 20 februarie 1928 în vigoare de la 21 mai 1929 şi „Asupra neutralităţii maritime”, din 20 februarie 1928 în vigoare de la 12 ianuarie 1931;
• ·Procesul–verbal de la Londra din 6 noiembrie 1936 „Referitor la regulile privitoare la submarinul de război”917;
• ·Convenţia „Pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid”, din 9 decembrie 1948;
• ·Cele patru Convenţii din 12 august 1949 de la Geneva918: 1) Convenţia „Pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie”; 2) Convenţia „Pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate maritime”; 3) Convenţia „Cu privire la tratamentul prizonierilor de război”; 4) Convenţia „Cu privire la protejarea persoanelor civile pe timp de război”919;
• ·Convenţia de la Haga din 14 mai 1954 „Pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat”920;
• ·Protocolul (din 1 mai 1957) la Convenţia (din 20 februarie 1928) „Privind îndatoririle şi drepturile statelor în caz de război civil”921;
• ·Convenţia „Asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii” din 11 noiembrie 1970;
• ·Convenţia „Cu privire la interzicerea perfecţionării, producerii şi stocării armelor bacteriologice (biologice) şi cu toxine şi distrugerea lor”, din 10 aprilie 1972;
• ·Convenţia din 10 decembrie 1976 „Asupra interzicerii utilizării de tehnici de modificare a mediului în scopuri militare sau în orice alte scopuri ostile”922;

• ·Protocoalele adiţionale la Convenţiile de la Geneva din 1949, primul referindu-se la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale, iar al doilea instituind un şir de reglementări în privinţa protejării victimelor conflictelor armate fără caracter internaţional923;
• ·Convenţia ONU din 10 octombrie 1980 „Cu privire la interzicerea sau limitarea utilizării anumitor arme clasice sau care pot fi considerate ca producând efecte traumatizante sau lovind fără discriminare”924;
• ·Convenţia de la Oslo din 18 septembrie 1997 „Cu privire la interzicerea producerii, acu- mulării, aplicării şi transmiterii minelor antipersonal şi referitor la nimicirea lor”.

Fixarea acestui spectru de tratate internaţionale a pus temei trecerii la anumite reglementări codificate pe tărâmul dreptului internaţional umanitar. Asta, însă, nu înseamnă că a fost uitată cutuma, adică celălalt izvor de bază al dreptului internaţional, care a reuşit adesea să obţină independenţă, titlu, fiind reflectat în diferite convenţii şi documente juridice925.

Cutuma rămâne actuală în măsura în care dreptul scris nu poate asigura plenitudinea reglementărilor. Mai mult ca atât: uneori statele nu sunt legate de toate documentele convenţiei, aplicate în timpul conflictelor armate, şi atunci cutuma rămâne un mesanism de reglementare   a diferendelor ce nu sunt supuse unor acorduri. Astfel, completarea lacunelor în „dreptul convenţional” sau compensarea neaplicării unor tratate acordă cutumei un rol de „adaos” la normele tratatelor precum şi unul de substitut al acestora. Din cele menţionate reiese că statul care nu este supus unor norme ale convenţiilor, aplicabile într-o anumită situaţie, nu se poate pomeni într-un vacuum al reglementărilor, deoarece în locul normelor cuprinse în tratate, statul va folosi obişnuit o serie de reguli ale dreptului conflictelor armate, reguli ce nu sunt stabilite, dar care variază în dependenţă de evoluţia evenimentelor în lume.

Nu  trecem cu vederea nici faptul că în dreptul internaţional umanitar există şi o serie        de izvoare auxiliare. La acestea se referă: Rezoluţiile Adunării Generale a ONU, legile şi regulamentele interne, hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrare, jurisprudenţa internaţioanlă, doctrina. Jurisprudenţa, în funcţia care ne interesează, oferă largi posibilităţi pentru interpretarea şi dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional. Este vorba, în primul rând, despre hotărârile Tribunalelor internaţionale, precum şi despre practica instanţelor judiciare naţionale în privinţa aplicării normelor de drept internaţional. Doctrina constituie o interpretare şi realizare a dreptului internaţional umanitar, o totalitate de reguli abordate în privinţa acordării de uniformitate activităţii umanitare internaţionale.

Ca izvoare ale dreptului internaţional umanitar sunt considerate şi documenetele Conferin- ţelor Internaţionale ale Comitetului Crucii Roşii (statutele, rezoluţiile, declaraţiile), a căror varie- tate e generată de particularităţile structurale ale acestei organizaţii, la care participă cu drept de vot toate statele membre ale Convenţiilor de la Geneva. Această participare acordă hotărârilor Conferinţelor Internaţionale o forţă juridică similară cu cea a deciziilor luate de către organizaţiile guvernamentale internaţionale în domeniul dezvoltării şi interpretării dreptului internaţional umanitar.