Pin It

Datele şi argumentele istorice sunt în favoarea faptului că, după lege, declararea oficială a războiului premerge, începerii acţiunilor armate. Momentul este întâlnit la popoarele antichităţii, la cele din Evul Mediu şi Epoca Modernă.

Actualmente, conform reglementărilor din domeniu, iniţierea unui diferend militar interstatal trebuie să treacă anumite proceduri, să îmbrace în prealabil o formă strict stabilită de normele dreptului internaţional umanitar.

În această ordine de idei, Convenţia de la Haga (III) din 18 octombrie 1907 „Cu  privire      la începerea ostilităţilor”,  stabileşte că: „Puterile contractante recunosc că ostilităţile între ele   nu trebuie să înceapă decât cu un avertisment prealabil neechivoc, ce va avea fie forma unei declaraţii de război motivată, fie pe cea a unui ultimatum cu declaraţia de război condiţionată”926. Or, conform acestei prevederi, avertismentul prealabil neechivoc are forma unei comunicări – înştiinţare făcută de un stat altui stat în privinţa faptului că starea de pace între ele încetează, fiind instituită cea de război.

Documentul nominalizat precum şi  doctrina  dreptului  internaţional  umanitar  fixează, în mod expres, două forme în care se realizează evaluativ avertismentul prealabil în privinţa începerii acţiunilor militare şi care contribuie la adaptarea de aici încolo a mediului social şi a cadrului politic general la trebuinţele de război. Aceste forme sunt:

  • ·declaraţia de război motivată;
  • ·ultimatumul cu declaraţie de război condiţionată927.

Majoritatea cercetătorilor în domeniu susţin că declaraţia de război motivată dezlănţuie efecte imediate, că acţiunile militare violente pot începe în orice moment după notificare. Declaraţia aceasta marchează, juris temporis, data la care s-a instituit starea de război928, iar ultimatumul929…, este o somaţie formulată în termeni neîndoielnici, adresată de un stat altui stat prin care se formulează condiţiile ce trebuie îndeplinite de acesta într-o anumită perioadă de timp, în caz contrar starea de război între ele urmând a se naşte automat930.

Se pare că, în ciuda tuturor laturilor ce se invocă sub cuvânt că „se putea şi altfel”, cel mai bine e totuşi dacă instituirea stării de război este (şi trebuie!) adusă şi la cunoştinţa statelor neutre. Înştiinţarea aceasta face loc poziţiei principiale sau „efectului de spectator” pe care îl pot lua aceste state. Lipsa înştiinţării însă nu e o frustrare în acest caz şi nu poate fi invocată drept argument întru nerespectarea obligaţiilor ce revin statelor neutre, dacă se poate dovedi cu certitudine că ele erau încunoştiinţate (puse la curent) despre începerea războiului931

Din momentul instituirii stării de beligeranţă sunt produse un şir de mutaţii în relaţiile sociale, economice şi politice dintre statele aflate deja pe picior de război. Aceste mutaţii sunt condiţionate întru totul de efectele generate de starea de război.

Starea de beligeranţă dintre părţile conflictului armat înseamnă:

  • ruperea sau suspendarea firească şi totală a relaţiilor diplomatice şi consulare, care duc după sine la retragerea în mod obligator şi a agenţilor diplomatici, şi a consulilor, distrugerea arhivelor dacă nu e posibilă evacuarea sau lăsarea imediată a acestora întru păstrare unui stat protector;
  • afectarea acordurilor şi tratatelor internaţionale încheiate între părţile intrate în conflict, a căror aplicare, de obicei, ori se anulează, ori se suspendă şi toate acestea fără a produce vreun efect negativ asupra tratatelor organizaţiilor internaţionale sau a acelora de drept umanitar;
  • lovirea proprietăţii statului inamic, (depozitele de arme, mijloacele de transport, magaziile, aprovizionările şi orice proprietate mobilă a statului care prin natura ei serveşte operaţiunilor de război)932. Excepţii fac numai acele obiecte care nu pot servi scopurilor de război.

Începerea ostilităţilor militare dictează şi alte schimbări de efect, direcţionând prevăzător tratarea persoanelor, în dependenţă de faptul în ce teritoriu se află şi cărui stat aparţin. Situaţia naţionalilor aflaţi în propriul teritoriu este determinată de reglementările interne speciale, ei fiind împărţiţi în două categorii: beligeranţi şi non-beligeranţi (combatanţi şi necombatanţi). Supuşii statelor aliate, neutre sau prietene, ca persoane străine beneficiază de statutul premergător stării de război cu anumite limitări şi restricţii. Cea mai gravă se dovedeşte a fi însă situaţia naţionalilor unui stat inamic aflaţi pe teritoriul statului vrăjmaş sau în propriul teritoriu deja ocupat de duşman. Conform tradiţiei aceste persoane beneficiază de anumite garanţii oferite de reglementările    din domeniu şi de normele juridice ale dreptului internaţional umanitar. Situaţia lor dificilă şi tratarea specifică nu chiar favorabilă nu poate fi întotdeauna lichidată prin intermediul aplicării expulzării în ţara de origine, deoarece momentul poate genera întărirea capacităţii de luptă a adversarului, poate duce la divulgarea secretelor de stat etc.

Pentru prima dată problema protejării acestei categorii de persoane a fost abordată după primul război mondial, elaborându-se un Proiect de convenţie în această privinţă. După studiere, documentul a fost pus în ordinea de zi abia la cea de a XV-a Conferinţă Internaţională a Crucii Roşii, care şi-a desfăşurat lucrările în oraşul Tokio în 1934. Întrunirea unei noi Conferinţe în vederea adoptării acestor norme a fost stopată de începutul celui de-al doilea război mondial933.

Reglementări cât de cât adecvate în acest domeniu au fost instituite prin adoptarea Convenţiei de la Geneva „Cu privire la protecţia persoanelor civile pe timp de război” de la 12 august 1949. În privinţa problemei ce ne interesează acest document stabileşte că „Orice persoană protejată, care ar dori să părăsească teritoriul la începutul sau în cursul unui conflict, va avea dreptul să o facă, dacă plecarea sa nu contravine intereselor naţionale ale statului. Asupra cererii sale de a părăsi teritoriul se va hotărî după o procedură ordinară, iar hotărârea va trebui să fie dată cât mai repede cu putinţă. Persoana autorizată să părăsească teritoriul va putea să-şi ia banii necesari de drum şi să ia cu sine o cantitate suficientă de obiecte de uz personal.

Persoanele cărora li s-a refuzat permisiunea de a părăsi teritoriul vor avea dreptul să obţină ca un tribunal sau un colegiu administrativ competent, creat în acest scop de către Puterea deţinătoare, să reconsidere acest refuz într-un termen cât mai scurt”934. Plecările autorizate trebuie efectuate „în condiţii satisfăcătoare de securitate, igienă, salubritate şi alimentare”935. Dacă persoanei de altă naţionalitate îi este refuzată cererea de a părăsi teritoriul statului inamic, apoi în privinţa acesteia pot fi aplicate un şir de măsuri de control, dintre care cele mai severe sunt stabilirea domiciliului forţat şi internarea.

Totalitatea prevederilor nominalizate au reuşit, mai mult sau mai puţin, lichidarea anumitor goluri existente în cadrul dreptului internaţional umanitar.

Începerea ostilităţilor militare este capabilă, de asemenea, să provoace şi unele schimbări în sfera relaţiilor dintre cetăţenii statelor inamice care deveneau intoleranţi faţă de „străini”, reieşind din măsura în care naţiunile nu se văd unele pe altele în plan interstatal. De cele mai multe ori, aceste schimbări iau forma interzicerii relaţiilor comerciale, anulării contractelor încheiate după începerea diferendului şi cea a suspendării contractelor premergătoare stării de conflict.