Drept

Pentru întâia dată noţiunea de combatant a fost definită în articolul 1 din Regulamentul- anexă la Convenţia de la Haga (II) „Cu privire la Respectarea legilor şi obiceiurilor războiului terestru” din 29 iulie 1899. În 1907 această convenţie este revizuită, acordându-i-se denumirea de Convenţia (IV) „Cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru”. Ultima atribuie statut de combatant:

1. Armatei;
2. Miliţiilor şi corpurilor de voluntari, care îndeplineau următoarele condiţii:

• ·aveau un semn fix care putea fi recunoscut de la distanţă;
• ·aveau în fruntea lor o persoană responsabilă de subordonaţii săi;
• ·purtau armele deschis (pe faţă);
• ·se conducea în timpul acţiunilor militare de legile şi obiceiurile de război”936.

În calitate de combatanţi sunt recunoscute şi persoanele care, la apropierea inamicului, pun spontan mâna pe arme pentru a respinge invazia fără a avea timp de a se organiza în forţe armate regulate937. Lor li se acorda acest statut doar dacă era respectată condiţia purtării deschise a armelor şi cea referitoare la respectarea legilor şi a obiceiurilor de război. Dispariţia pericolului invaziei externe genera în mod obligator depunerea armelor de către cei ridicaţi în masă, iar luarea lor în prizonierat în timpul beneficierii de statutul de combatant atrăgea după sine acordarea statutului de prizonier de război938.

Regulamentul nominalizat pomeneşte şi categoriile de persoane care însoţesc armatele în calitate de necombatanţi, dar cărora în cazul luării în prizonierat li se asigură acelaşi tratament precum combatanţilor. Aici se includ: reprezentanţii serviciilor administrative ale armatei; reprezentanţii justiţiei militare; corespondenţii de presă; intendenţa etc939.

Un şir de mutaţii pe tărâmul recunoaşterii calităţii de combatant are loc după adoptarea Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949. În cadrul Convenţiei (III) „Cu privire la tratamentul prizonierilor de război” întâlnim reglementări ce lărgesc simţitor sfera persoanelor beligerante. În pct. A din articolul 4 al acestei convenţii în calitate de combatanţi sunt recunoscuţi:

1. Membrii forţelor armate ale unei Părţi în conflict, precum şi membrii miliţiilor şi corpurilor de voluntari făcând parte din aceste forţe armate;
2. Membrii altor miliţii şi membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv acei din mişcările de rezistenţă organizate, aparţinând unei Părţi în conflict şi acţionând în afara sau în interiorul propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat, cu condiţia că aceste miliţii sau corpuri de voluntari, inclusiv aceste mişcări de rezistenţă organizate, să îndeplinească următoarele condiţii:

1. să aibă în fruntea lor o persoană care răspunde pentru subordonaţii săi;
2. să aibă un semn distinctiv fix şi care se poate recunoaşte de la distanţă;
3. să poarte armele în mod deschis;
4. să se conformeze, în operaţiunile lor, legilor şi obiceiurilor războiului;
   3. Membrii forţelor armate regulate, care se pretind ale unui guvern sau ale unei autorităţi nerecunoscute de Puterea deţinătoare;
   4. Persoanele care urmează forţele armate, fără a face parte direct din ele, cum sunt membrii civili ai echipajelor avioanelor militare, corespondenţii de război, furnizorii, membrii unităţilor de lucru sau ai serviciilor însărcinate cu bunăstarea forţelor armate, cu condiţia ca ele să fi primit autorizaţia forţelor armate pe care le întovărăşesc, acestea trebuind să le elibereze în acest scop un bilet de identitate…;
   5. Membrii echipajelor, inclusiv comandanţii, piloţii şi elevii marinei comerciale şi echipajelor aviaţiei civile ale Părţilor în conflict, care nu beneficiază de un tratament mai favorabil în virtutea altor dispoziţii de drept internaţional;
   6. Populaţia unui teritoriu neocupat care, la apropierea inamicului, ia armele în mod spontan pentru a combate trupele de invazie, fără să fi avut timpul de a se constitui în forţe armate regulate, dacă ea poartă armele în mod deschis şi dacă respectă legile şi obiceiurile războiului

Punctul B al aceluiaşi articol 4 mai adaugă, în plus, că „vor beneficia, de asemenea, de tratamentul rezervat prizonierilor de război” şi:

1. Persoanele aparţinând sau care au aparţinut forţelor armate ale ţării ocupate dacă, din cauza acestei apartenenţe, Puterea ocupantă consideră necesar să procedeze la internarea lor chiar dacă iniţial le eliberase în timp ce ostilităţile se desfăşurau în afara teritoriului pe care ea îl ocupă – mai ales după o încercare neizbutită a acestor persoane de a se alătura forţelor armate de care aparţin şi care sunt angajate în luptă sau când nu ascultă de somaţia ce le-a fost făcută, în scopul internării;

2. Persoanele aparţinând uneia din categoriile enumerate în prezentul articol, pe care Puterile neutre sau nebeligerante le-au primit pe teritoriul lor şi pe care trebuie să le interneze în baza dreptului internaţional, fără a aduce prejudiciu oricărui tratament mai favorabil pe care aceste Puteri ar socoti că trebuie să-l acorde şi cu excepţia dispoziţiilor articolelor 8, 10, 15, 30, alineatul 5, 58 până la 67 inclusiv, 92, 126 şi, în cazul în care există relaţii diplomatice între Părţile în conflict şi Puterea neutră sau nebeligerantă interesată, dispoziţii care privesc Puterea Dacă astfel de relaţii diplomatice există, Părţile în conflict de care depind aceste persoane vor fi autorizate să exercite faţă de ele funcţiile acordate Puterilor protectoare prin prezenta Convenţie, fără prejudiciul funcţiilor pe care aceste Părţi le exercită în mod normal, în conformitate cu obiceiurile şi tratatele diplomatice şi consulare…940.

Cea din urmă definire a noţiunii de combatant este întâlnită în articolul 43 (Forţele armate) din Protocolul adiţional nr. I (1977) „Referitor la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale”. Acesta perfecţionează, desăvârşeşte şi completează lista persoanelor care pot fi considerate combatanţi indicând că:

1. Forţele armate ale unei Părţi în conflict se compun din toate forţele, toate grupurile şi toate unităţile armate şi organizate care sunt puse sub comandă, care răspund de conduita subordonaţilor săi faţă de această parte, chiar dacă aceasta este reprezentată de un guvern sau o autoritate nerecunoscută de către partea adversă. Aceste forţe armate vor trebui să fie supuse unui regim de disciplină internă care să asigure, în special, respectarea regulilor de drept internaţional aplicabile la conflictele armate;
2. Membrii forţelor armate ale unei Părţi la conflict (alţii decât personalul sanitar şi religios prevăzut în articolul 33 al celei de a III-a Convenţii) sunt combatanţi, adică au dreptul de a par- ticipa direct la ostilităţi;
3. Partea la un conflict, care încorporează în forţele sale armate o organizaţie paramilitară sau un serviciu armat însărcinat cu menţinerea ordinii, trebuie să notifice aceasta celorlalte Părţi la conflict941.

Pentru ca persoanelor nominalizate să li se recunoască statutul de combatant este necesară respectarea următoarelor lucruri:

1. să acţioneze în cadrul unei colectivităţi;
2. colectivitatea în care acţionează să fie organizată pe principii militare;
3. să se afle în subordinea unui comandament responsabil care să exercite un control efectiv asupra membrilor orgnizaţiei;
4. organizaţia să aparţină unei Părţi la conflict;
5. să fie supusă unui regim de disciplină internă942.

Mercenarii943. Faptul că luptătorul acaparat de către statul inamic nu este cetăţean al statului în ale cărui forţe armate a luptat, nu atrage după sine, în mod obligator, lipsirea de statutul de prizonier dacă el face faţă cerinţelor stabilite în vederea obţinerii acestui statut. Articolul 17 al Convenţiei de la Haga (V) „Cu privire la drepturile şi îndatoririle statelor şi puterilor neutre”  (18 octombrie 1907) exclude în genere delimitarea între persoanele luate în prizonierat în baza criteriului cetăţeniei. Articolul 4 al Convenţiei de la Geneva (III) „Cu privire la tratamentul prizonierilor de război” (12 august 1949) şi articolele 43-44 ale Protocolului adiţional nr.  I

„Referitor la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale” (1977) de asemenea, nu fac delimitarea pe care o urmărim.

Această regulă, însă, are o anumită excepţie prevăzută în articolul 47 alin. I din Protocolul adiţional nr. I, care-i permite statului acaparator de a refuza recunoaşterea statutului de combatant şi respectiv de prizonier de război mercenarilor luaţi în captivitate. Norma, totuşi, nu poartă un caracter imperativ, deoarece statul acaparator nu poate fi obligat să-i lipsească pe mercenari de statutul la care ei pretind.

În dreptul internaţional umanitar, noţiunea de mercenar este legată de prezenţa semnelor puse în articolul 47, alin. II din Protocolul amintit mai sus unde scrie că: „Prin termenul de mercenar se înţelege orice persoană:

• care este special recrutată în ţară sau în străinătate pentru a lupta într-un conflict armat;
• care, în fapt, ia parte direct la ostilităţi;
• care ia parte la ostilităţi în special în vederea obţinerii unui avantaj personal şi căreia îi este efec- tiv promisă, de către o Parte la conflict sau în numele ei, o remuneraţie superioară aceleia promise sau plătite combatanţilor având un grad şi o funcţie analoagă în forţele armate ale acestei Părţi;
• care nu este nici resortisant al unei Părţi la conflict şi nici rezident al teritoriului controlat de o Parte la conflict;
• care nu este membru al forţelor armate ale unei Părţi la conflict;
• care nu a fost trimisă de către un stat, altul decât o parte la conflict, în misiune oficială ca membru al forţelor armate ale statului respectiv”.

Deci, o persoană implicată în acţiuni militare poate fi recunoscută drept mercenar doar ca rezultat al întrunirii obligatorii a tuturor elementelor indicate.

Doctrina dreptului internaţional umanitar mai cuprinde constitutiv şi un şir de elemente care, luate împreună, caracterizează noţiunea de mercenar. La acestea se referă: 1) caracterul privat al angajamentului; 2) elementul de extranietate; 3) participarea directă şi efectivă la ostilităţi, 4) încorporarea în forţele armate; 5) mobilul944.

Actualmente, unele din trăsăturile mercenariatului indicate în articolul 47, alin. II, din istoricul Protocol pomenit deja, se dovedesc a fi insuficiente şi neadaptate la realitate datorită faptului că:

• este foarte greu a dovedi caracterul special al recrutării, deoarece acţiunile efectuate în această direcţie poartă un caracter secret, iar cea mai mare parte a probelor ce se referă la acest moment se află dincolo de frontierele statului care efectuează cercetările;
• lipseşte definirea noţiunii „avantaj personal” şi deci şi cristalizarea obiectivelor urmărite de mercenari;
• de cele mai multe ori, mercenarul nu obţine o remuneraţie superioară aceleia plătite combatanţilor naţionali de acelaşi grad şi care îndeplinesc aceleaşi funcţii, fiind obligat să accepte

„condiţii egale” din cauza crizei economice sau a stării de şomaj;

• înscrierea sau includerea oficială a mercenarului în cadrul forţelor armate ar duce automat la dispariţia statutului de care dispune;

• practic este imposibil de a dovedi faptul primirii de către mercenar a unei sume de bani mărite, aceste informaţii fiind secrete şi nereflectate în vreun document.

În aşa fel, am reuşit să demonstrăm în linii generale ineficienţa actualului mecanism de combatere a implicării mercenarilor în conflictele militare, şi prezenţa lacunelor în definirea noţiunii de „mercenar”.

Reglementările din domeniu exclud acordarea statutului de mercenar persoanelor puse la dispoziţia unei părţi beligerante de către statele aliate sau prietene, de organizaţiile internaţionale. Nu se acordă acelaşi statut consilierilor militari străini, cetăţenilor unei părţi la conflict precum şi rezidenţilor de pe un teritoriu ocupat. Astfel, conform articolului 47, alin. II, pct. f, din Protocolul adiţional nr. I, nu poate fi considerat mercenar cel care a fost trimis de către un stat, altul decât o parte la conflict, în misiune oficială ca membru al forţelor armate ale statului respectiv.

Spionii945. Pentru întâia dată în dreptul internaţional umanitar noţiunea de „spion” este întâlnită în Regulamentul-anexă la cea de-a IV-a Convenţie de la Haga din 18 octombrie 1907

„Cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru”. Articolul 29 al acestui document prevede că: „spion poate fi considerat individul care, lucrând pe ascuns sau sub pretexte mincinoase, adună ori încearcă să adune informaţii în zone de operaţii ale unui stat beligerant cu intenţia de a le comunica părţii adverse”. Conform acestei definiţii, activitatea de spion se caracterizează prin prezenţa următoarelor trei elemente:

• ·clandestinitatea;
• ·pretextul fals;
• ·intenţia de a comunica informaţiile adunate părţii inamice.

Noi reglementări pe terenul sancţionării activităţii de spionaj apar în urma adoptării Protocolului adiţional nr. I, care în articolul 46 conţine următoarele prevederi referitor la problema vizată:

1. În pofida oricărei alte dispoziţii din Convenţii sau din prezentul Protocol, un membru al forţelor armate ale unei Părţi la conflict care cade în mâinile unei părţi adverse atunci când se dedă la activităţi de spionaj, nu are dreptul la statutul de prizonier de război şi poate fi tratat ca spion;
2. Un membru al forţelor armate ale unei Părţi în conflict care culege sau caută să culeagă, în folosul acestei părţi, informaţii în teritoriul controlat de către o parte adversă nu va fi considerat că se dedă unor activităţi de spionaj dacă, făcând aceasta, este îmbrăcat în uniforma forţelor sale armate;
3. Un membru al forţelor armate ale unei Părţi la conflict, care este rezident al unui teritoriu ocupat de către o parte adversă şi care culege sau caută să culeagă, în folosul părţii de care depinde, informaţii de interes militar în acest teritoriu, nu va fi considerat ca dedându-se unor activităţi de spionaj, în cazul în care, făcând aceasta, nu acţionează sub pretexte înşelătoare sau într-un mod deliberat În plus, acest rezident nu pierde dreptul la statutul de prizonier de război şi nu poate fi tratat ca spion decât în cazul unic în care este capturat atunci când se dedă la activităţi de spionaj;

• Un membru al forţelor armate ale unei Părţi la conflict, care nu este rezident al unui teritoriu ocupat de către o parte adversă şi care s-a dedat la activităţi de spionaj în acest teritoriu, nu-şi pierde dreptul la statutul de prizonier de război şi nu poate fi tratat ca spion decât în cazul unic în care este capturat înainte de a se fi reîntors la forţele armate de care aparţine.

Activitatea de spionaj efectuată în timpul acţiunilor militare de către civili nu are ca efect recunoaşterea acestora drept combatanţi sau, mai mult ca atât, oferirea statutului de prizonier de război. Persoana antrenată în asemenea activitate poate fi arestată, anchetată, dar cu respectarea normelor ce ţin de domeniul drepturilor omului şi a garanţiilor fixate în articolul 75 al Protocolului adiţional nr. I. Mai mult chiar: dacă activitatea de spionaj este efectuată în terenul ocupat, apoi spionul-persoană civilă beneficiază şi de garanţiile oferite de articolele 60-78 ale Convenţiei de la Geneva (IV) din 12 august 1949 „Cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război”946.