Drept

Ca ramură de sine stătătoare a dreptului internaţional public, dreptul internaţional penal s-a constituit după cel de-al doilea război mondial, momentul naşterii acestuia fiind considerat sancţionarea penală a criminalilor de război şi a celor ce au săvârşit crime împotriva păcii şi a securităţii internaţionale prin declanşarea şi purtarea unui război de agresiune.

Elemente ale răspunderii internaţionale penale au apărut, însă, cu mult înainte de epoca modernă. Primele norme de drept internaţional penal sunt legate de război. La diferite popoare, încă din antichitate existau reguli de purtare a războiului, conform cărora erau sancţionate exce- sele comise de trupele de invazie asupra persoanelor particulare şi a bunurilor acestora.1043 Astfel întâlnim în antichitate preceptele canonice ale Sf. Augustin şi concepţiile laice ale lui Aristotel, care conţin reguli şi sancţiuni religioase cu privire la modul de purtare a războiului.

În evul mediu, biserica catolică tinde să „îndulcească” purtarea războaielor, introducând instituţii ca „pacea lui Dumnezeu” prin care se acorda protecţie unor categorii de persoane cum ar fi preoţii, femeile, copiii şi bătrânii şi „armistiţiul lui Dumnezeu” prin care se impunea oprirea războaielor în perioada sfintelor sărbători. Abaterile de la aceste reguli atrăgeau sancţiuni.

Hugo Grotius (1583-1645), considerat părintele ştiinţei dreptului internaţional public, afirmă că orice fiinţă umană are drepturi fundamentale şi încălcarea prin forţă a acestor drepturi consti- tuie o crimă.1044 Grotius promovează ideea răspunderii individuale în dreptul internaţional, într-o formă embrionară. Esenţa acestei idei constă în aceea că statul trebuie să pedepsească nu numai criminalii din interior, ci şi pe cei care săvârşesc infracţiuni la dreptul ginţilor.

Răspunderea internaţională penală capătă un contur veritabil la începutul secolului al XIX- lea, când găsim pentru prima oară în dreptul intern al SUA, reguli închegate de drept penal pri- vind pe beligeranţi.1045

După primul război mondial, tratatele de pace şi în special tratatul de la Versailles din 1919 reprezintă momentul important pentru dezvoltarea dreptului internaţional penal şi totodată, pentru consacrarea răspunderii penale a persoane fizice.1046

Tratatul de la Versailles a prevăzut înfiinţarea unui tribunal internaţional având competenţa de al judeca pe fostul împărat al Germaniei, Wilhem al II-lea de Hohenzolern, pentru „ofensă supremă contra moralei internaţionale şi autorităţii sacre a tratatelor”1047. Guvernul olandez a refuzat extrădarea fostului împărat german, iar guvernul german a refuzat extrădarea criminalilor de război şi numai şase ofiţeri germani care fusese luaţi prizonieri de război, au putut fi judecaţi de tribunalele franceze şi engleze.

Cu toate că n-au fost aplicate în totalitate, dispoziţiile tratatului de la Versailles  prezintă      o deosebită importanţă pentru dezvoltarea dreptului internaţional penal. Apare astfel, pentru prima oară noţiune de crimă de război şi este pentru prima oară când un şef de stat este făcut răspunzător pentru încălcarea normelor dreptului internaţional.

În perioada dintre cele două războaie mondiale dreptul internaţional penal s-a îmbogăţeşte cu noi reglementări cu privire la interdicţiile şi restricţiile din domeniul dreptului războiului, şi cu noi convenţii privind infracţiunile internaţionale.

În 1925 s-a adoptat la Geneva Protocolul privind interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a armelor bacteriologice; în 1928 s-a semnat Pactul Briand-Kel- logg prin care s-a interzis războiul ca mijloc al politicii internaţionale; în 1929 a fost adoptată la Geneva o nouă convenţie „pentru ameliorarea soartei răniţilor şi bolnavilor din armatele în companie” care prevedea ideea pedepsirii celor ce violează prevederile convenţiei.

După cel de-al doilea război mondial dreptul internaţional a cunoscut un adevărat salt de or- din calitativ, ceea ce a permis autorilor de drept internaţional să aprecieze că dreptul internaţional penal modern s-a născut în această perioadă. Afirmaţia se sprijină pe evoluţiile spectaculoase   în plan juridic referitoare la răspunderea pentru săvârşirea crimelor contra păcii şi securităţii omenirii, a crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război. Sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite sau în cadrul general al relaţiilor internaţionale, dreptul internaţional penal a cunoscut dezvoltări importante şi în planul colaborării dintre state pentru încriminarea şi reprimarea unor fapte săvârşite de persoane nu în calitatea lor de agenţi ai statului ci în nume propriu, prin care se aduc atingeri grave unor valori ce vizează întreaga comunitate internaţională1048.

În urma celor descrise putem concluziona că dreptul internaţional penal s-a conturat în legătură cu cerinţa respectării legilor de purtare a războiului şi a respectării tratatelor internaţionale şi a necesităţii pedepsirii persoanelor vinovate de încălcarea lor în calitate de organe de stat sau de particulari1049.

Totodată este necesar de subliniat că în literatura de specialitate se folosesc doi termeni pentru indicarea acestei ramuri a dreptului internaţional public: drept penal internaţional şi drept internaţional penal. Aceste două sintagme exprimă concepte diferite.

Drept penal internaţional apără ordinea juridică internă a fiecărui stat, fiind domeniul în care statele îşi cer reciproc sprijinul pentru rezolvarea unor probleme de drept penal intern. Din cadrul acestuia fac parte norme referitoare la extrădare, la aplicarea legilor naţionale în cazul infracţiunilor săvârşite în străinătate, la asistenţă judiciară în cauze penală, la recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate de instanţele judecătoreşti ale altor state sau la regulile de jurisdicţie penală în cazul infracţiunilor săvârşite de trupele străine aflate în tranzit sau staţionate pe terito- riul altui stat ori împotriva unor asemenea trupe.

Drept internaţional penal face parte din ordinea juridică internaţională, cuprinzând normele de drept intern care au şi un element de extranietate, în ce priveşte locul săvârşirii faptelor sau   a producerii consecinţelor acestora, naţionalitate făptuitorilor, locul unde aceştia se află după săvârşirea infracţiunilor etc1050.

Deşi există o deosebire netă între aceste două ramuri de drept ele se interpătrund, realizând o strânsă legătură între dreptul intern al statelor şi dreptul internaţional penale.

Pe parcursul secolului XX-lea mai mulţi autori au încercat definirea acestei ramuri de drept. Printre primii se numără românul Vespasian V.  Pela, care definea dreptul internaţional penal  ca fiind totalitatea regulilor de fond şi formă care guvernează modul de exercitare a acţiunilor comise de state sau de indivizi, de natură să tulbure ordinea publică internaţională şi armonia între popoare.

O altă definiţie dată de belgianul Ştefan Glaser înţelege prin drept internaţional penal an- samblul de reguli juridice, recunoscute în relaţiile internaţionale, care au drept scop de a proteja ordinea juridică sau socială internaţională prin reprimarea actelor care îi aduc atingere.

În prezent dreptul internaţional penal este definit ca ansamblul normelor juridice insti- tuite prin convenţii internaţionale în scopul apărării ordinii şi legalităţii internaţionale şi care sancţionează infracţiunile ce aduc atingere normelor şi principiilor de drept internaţional1051.

Izvoarele dreptului internaţional penal sunt aceleaşi ca şi în cazul dreptului internaţional public – tratatele internaţionale, cutuma internaţională şi în unele cazuri deciziile organizaţiilor internaţionale. Din totalitate de tratate internaţionale, izvoare ale dreptului internaţional penal vom exemplifica următoarele:

• ·Acordul privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor Europene ala Axei, semnat la 8 august 1943;
• ·Statutul tribunalului militar internaţional de la Nürnberg, semnat la Londra la 8 august 1945;
• ·Statutul tribunalului militar internaţional pentru Extremul Orient, adoptat la 19 ianuarie 1946;
• ·Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată de Adunarea Generală a ONU, la 9 decembrie 1948;
• ·Convenţiile de la Geneva privind protecţia victimelor conflictelor armate, semnate la 12 august 1949;
• ·Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituţiei semenilor, semnate la 2 decembrie 1949
• ·Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, de la Haga din 14 mai 1954;
• ·Convenţia europeană de asistenţă juridică în materie penală, din 20 martie 1959;
• ·Convenţia privind infracţiunile şi alte anumite acte ce survin la bordul aeronavelor, semnată la Tokio în septembrie 1963;
• ·Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 26 noiembrie 1968;
• ·Convenţia pentru reprimarea capturii ilicite a aeronavelor, semnată la Haga la 26 decembrie 1970;

• ·Convenţia privind prevenirea şi reprimarea actelor teroriste, semnată la Washington la 2 februarie 1971;
• ·Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite, îndreptate contra securităţii aviaţiei civile, adoptată la Montreal la 23 septembrie 1971;
• ·Convenţia Europeană pentru reprimarea terorismului, semnată la Strasbourg la 27 ianuarie 1972;
• ·Convenţia internaţională asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 30 noiembrie 1973;
• ·Principiile cooperării internaţionale în ceea ce priveşte depistarea, arestarea, extrădarea şi pedepsirea indivizilor vinovaţi de crime de război, crime contra umanităţii, adoptate de Adunarea Generală a ONU la 3 decembrie 1973;
• ·Convenţia asupra prevenirii şi reprimării infracţiunilor contra persoanelor care se bucură de o protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici, adoptată la Adunarea Generală a ONU la New York, la 14 decembrie 1973;
• ·Convenţia europeană asupra imprescriptibilităţii crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război, adoptată de Consiliul Europei la 25 ianuarie 1974;
• ·Convenţia Europeană pentru reprimarea terorismului, semnată la Strasbourg la 27 ianuarie 1977;
• ·Convenţia internaţională împotriva luării de ostatici, adoptată prin rezoluţia 34/146 a Adunării Generale a O.N.U la 17 decembrie 1979;
• ·Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montigo Bay la 10 decem- brie 1982;
• ·Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată la Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1984;
• ·Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru Iugoslavia, adoptat prin Rezoluţia nr. 827 a Consiliul de Securitate a ONU, la 25 mai 1993;
• ·Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda, adoptat prin Rezoluţia nr.995 a Consiliului de Securitate a ONU, din 8 noiembrie 1994;
• ·Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Conferinţa diplomatică a ONU din 17 iulie 1998.

Fixarea acestui spectru de tratate internaţionale a pus temei trecerii la anumite reglementări codificate a dreptului internaţional penal. Asta, însă, nu înseamnă că a fost uitată cutuma, un  alt izvor de bază al dreptului internaţional. Vorbind despre coraportul dintre tratate şi cutuma internaţională, desigur cutuma deţine un loc secundar. Totodată este necesar de menţionat că o serie de norme de drept internaţional, s-au creat în baza unor cutume internaţionale1052.

Procesul normativ internaţional este adesea influenţat de legislaţia internă a statelor, care este îndreptată spre urmărirea şi combaterea infracţiunilor internaţionale. Legile interne, însă, pot fi considerate doar izvoare auxiliare, deoarece ele doar contribuie la realizarea principiilor şi normelor dreptului internaţional penal pe teritoriul statului1053.

Prin normele dreptului internaţional penal sunt reglementate relaţiile internaţionale cu ca- racter penal, stabilindu-se faptele care aduc atingere intereselor comunităţii internaţionale, mo- dul de sancţionare a acestor fapte, precum şi regulile de colaborare în incriminarea, descoperirea şi sancţionarea acestor fapte.

Caracteristic pentru convenţiile internaţionale cu caracter penal, este faptul că ele nu cuprind de regulă şi sancţiunile corespunzătoare pentru fiecare faptă, ci doar indici referitoare la regimul sancţionator.

Subiectele dreptului internaţional penal sunt statele. Ele sunt părţi la raporturile juridice re- glementate de dreptul internaţional penal, chiar dacă statelor nu li se pot aplica sancţiuni penale. Persoanele fizice, fie ca organe ale statului, fie ca particulari, apar ca obiect al normelor penale internaţionale, decât ca subiect direct al lor. Statele se obligă prin tratate să introducă în ordi- nea juridică internă normele pe baza cărora să tragă la răspunderea penală pe autorii crimelor internaţionale şi, ca regulă, instanţele naţionale sunt competente să judece. Rezultă că persoana fizică autoare a infracţiunilor internaţionale are calitatea de subiect de drept în ordinea juridică internă şi numai în mod excepţional în cea internaţională. Dreptul internaţional nu creează obligaţii directe în sarcina persoane fizice, ci prin intermediul statului care se angajează ratificând tratatele internaţionale1054.

Dreptul internaţional penal este fundamentat în baza principiilor fundamentale a dreptului internaţional public, dar şi pe o serie de principii specifice.

Principiul legalităţii încriminării şi al legalităţii pedepsei, presupune că nu există infracţiune dacă fapta nu este prevăzută de legea penală înainte de momentul săvârşirii ei, respectiv nici o pedeapsă nu poate fi aplicată dacă ea nu era prevăzută de legea penală în sistemul de pedepse şi pentru fapte de natura celei săvârşite de către persoana ce urmează să fie sancţionată penal (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege). Este necesar de precizat că acest principiu vizează şi legalitatea judecăţii, precum şi legalitatea hotărârilor instanţelor judecătoreşti (nullum judicio sine lege, nulla poena sine judicio).

Prin urmare, putem afirma că principiile legalităţii încriminării şi al legalităţii pedepselor sunt chemate să servească drept garanţie drepturilor omului, împotriva arbitrarului organelor de stat1055.

Un alt principiu este principiul represiunii universale. Sorgintea acestui principiu este de origine cutumiară, dar care este astăzi general recunoscut în cadrul întregii comunităţi internaţionale, adeseori figurând în convenţii internaţionale ce cuprind dispoziţii cu caracter penal.

Conform acestui principiu, statul care descoperă pe teritoriul său autorul infracţiunii internaţionale, este competent să o judece şi să o pedepsească, indiferent de locul unde a fost săvârşită infracţiunea (ubi te invenero, ibi te judicabo). Principiul represiunii universale este o dero- gare de la principiul teritorialităţii legii penale, predominant în dreptul intern.

Principiul răspunderii penale individual presupune că răspunderea penală incumbă persoa- ne care a săvârşit fapta, indiferent de poziţia acestuia în procesul infracţional. Nu se admite răspunderea colectivă şi nici răspunderea unei persoane pentru fapta altuia.

În temeiul principiul imprescriptibilităţii crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război, trecerea timpului nu exonerează de răspundere penală. Crimelor de război şi crimele contra umanităţii constituind cele mai grave crime de drept internaţional nu pot fi supuse termenului de prescripţie. Acest principiu stimulează cooperare între state şi favorizează pacea şi securitatea internaţională. Principiul a fost consacrat într-o serie de documente politico-juridice ca de exemplu: Statutul Tri- bunalului militar internaţional de la Nürnberg; Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii; Principiile cooperării internaţionale în ceea ce priveşte de- pistarea, arestarea, extrădarea şi pedepsirea indivizilor vinovaţi de crime de război, crime contra umanităţii etc.

Principiu al dreptului internaţional penal trebuie considerat şi faptul că ordinul superiorului ie- rarhic nu înlătură răspunderea penală. Dat fiind caracterul faptelor care se pot săvârşi sub imperiului ordinului superiorului, aceasta nu constituie o cauză care să înlăture răspunderea penală.

Persoanele cu înalte funcţii de răspundere cum ar fi şefii de state, şefii de guverne sau alţi funcţionari cu înalte funcţii de stat, în cazul săvârşirii unor infracţiuni internaţionale vor atrage o pedeapsă penală mai aspră1056.