Drept

Infracţiune internaţională, este fapta contrară principiilor şi normelor dreptului internaţional public săvârşită de către state (organe centrale sau locale), organizaţii internaţionale sau persoane particulare1057.

Infracţiunea internaţională se caracterizează prin următoarele elemente constitutive:

• · Elementul material, cere constă dintr-un act material, voluntar şi fizic, care poate fi comis numai de o persoană fizică. Acest act se poate manifesta sub două forme, ca acţiune (delicta com- missiva), sau ca inacţiune ori omisiune (delicta ommissiva).
• · Elementul ilicit, condiţionează existenţa infracţiunii internaţionale. Caracterul ilicit al faptei este elementul fundamental al infracţiunii internaţionale care atrage sancţiunea penală pentru persoana vinovată. Este necesar să se ţină cont de gradul de periculozitate a actului ilicit, deoarece infracţiunile care cad sub incidenţa normelor dreptului internaţional penal sunt numai cele de natură să aducă atingere valorilor supreme a comunităţii internaţionale.
• · Elementul subiectiv se referă la raportul cauzal dintre infracţiunea comisă şi autorul ei. Acest element presupune nu numai voinţa persoanei de a comite actul respectiv, dar şi conştiinţa carac- terului ilicit al faptei.

Infracţiunile internaţionale se pot clasifica după mai multe criterii. Cel mai important criteriu de clasificare a infracţiunilor este cel al valorilor ocrotite. Din acest punct de vedere, infracţiunile internaţionale se divid în crime internaţionale şi delicte internaţionale. Crimele internaţionale sunt denumite uneori infracţiuni internaţionale prin natură, iar delictele internaţionale sunt denumite infracţiuni convenţionale1058.

Crimele internaţionale sunt infracţiunile ce reprezintă prin gravitatea lor un grav pericol so- cial pentru bazele coabitării naţiunilor şi statelor. Ele sunt fapte care aduc atingere unor obligaţii internaţionale esenţiale.

Pentru prima oară termenul de crimă internaţională a fost utilizat în Statutul Tribunalului militar internaţional de la Nürnberg, conform căruia aceste se împărţeau în trei categorii:

• · Crime de război;
• ·Crime împotriva umanităţii;
• ·Crime contra păcii 1059.

Crimele de război datorită gradului uriaş de pericol pentru existenţa statelor şi a populaţiilor, au fost scoase în afara legii şi, pentru a împiedica şi descuraja comiterea lor, a fost creată o instituţie juridică nouă – răspunderea internaţională a statelor şi persoanelor vinovate de comitere a astfel de crime1060.

La data de 24 aprilie 1863 preşedintele american Lincoln proclamă „Manualul de instrucţiuni al armatei americane”, conform căruia legea marţială era aplicabilă pe teritoriile ocupate de armată atât la ocupaţi cât şi la ocupanţi, reprimând atât „crimele de război” cât şi pe cele de drept comun. Se naşte în acest fel noţiunea de „crime de război”, o noţiune fundamentală care avea să fie mult schimbată şi dezvoltată în secolul XX, devenind un pilon de bază al Dreptului Penal Internaţional actual1061.

Crimele de război constituie o categorie importantă de fapte penale prin care se încalcă în mod grav regulile stabilite prin tratatele internaţionale sau cu caracter cutumiar referitoare la modul de desfăşurare a conflictului armat şi la protecţia anumitor categorii de persoane şi de bunuri în cadrul acestuia.

Crimele de război sunt condamnabile pe temeiuri morale, etice sau religioase, întrucât ele constituie încălcări ale normelor legale, au drept rezultat lezarea celor nevinovaţi şi neprotejaţi, duc la degradarea scopurilor şi principiilor beligeranţilor, sunt cauză a slăbirii disciplinei proprii- lor forţe militare, afectează relaţiile cu alte state şi pot cauza represalii din partea oponenţilor.

Termenul de crimă de război este o expresie care desemnează încălcarea normelor de purtare a războiului de către orice persoană sau persoane, militare sau civile.

În articolul 6 al Statutului Tribunalului militar internaţional de la Nürnberg se definesc cri- mele de război ca fiind violări grave ale legilor şi obiceiurilor războiului. Aceste violări cuprind, fără a fi limitate, asasinatul, relele tratamente sau deportările de civili pentru munci forţate, sau în orice alt scop, a populaţiei civile în teritoriile ocupate, asasinarea sau relele tratamente ale prizonierilor de război sau ale persoanelor aflate pe mare, executarea de ostatici, jefuirea bunu- rilor publice sau private, distrugerea fără motiv a oraşelor şi satelor sau devastarea care nu este justificată de necesităţile militare.

Analiza actelor incriminate în Statut sunt inspirate din instrumente anterioare privitoare la legile şi obiceiurile războiului, respectiv Convenţiile de la Haga din 1907 şi Convenţiile de la Geneva din 1929.

Elementul de noutate care este adus prin Statut, este extinderea sferei noţiunii criminal de război şi asupra persoanelor civile, chiar dacă acestea nu participă la acţiuni militare. Această extindere rezultă din incriminarea deportărilor pentru munci forţate sau în alte scopuri, care pot fi săvârşite mai ales de persoanele investite cu exerciţiul autorităţii publice statale.

Sfera crimelor de război a fost extinsă considerabil prin Convenţiile de la Geneva din 1949 şi prin Protocolul adiţional I la aceste convenţii din 1977.

În Convenţii se precizează, că în conflictele armate sunt interzise oricând şi oriunde: luarea de ostatici, execuţiile fără judecată, tortura şi orice tratament crud şi dezonorant1062.

De asemenea, Convenţiile prevăd în mod categoric, obligaţia statelor de a urmări şi a pedepsi persoanele care se fac vinovate de comiterea crimelor de război.

Pornind de la principii general recunoscute în materie de incriminare şi jurisdicţie în privinţa crimelor de război, convenţiile de la Geneva au stabilit obligaţia statelor de a adopta legislaţia necesară pentru pedepsirea infracţiunilor grave pe care le prevăd, de a căuta persoanele vinovate şi de a le de- feri tribunalelor sale indiferent de naţionalitate, potrivit principiului represiunii universale1063.

Primul protocol de la Geneva, din 1977 privind protecţia victimelor în conflictele arma-     te internaţionale, stabileşte următoarele fapte ca fiind infracţiuni grave: îndreptarea atacurilor împotriva populaţiei civile; lansarea de atacuri nediscriminatorii, afectând populaţia civilă   sau bunurile sale; atacarea instalaţiilor ce conţin forţe periculoase (baraje, hidrocentrale, centrale electrice nucleare, etc.); atacarea localităţilor neapărate şi a zonelor demilitarizate; atacarea unei persoane scoase din luptă; folosirea cu perfidie a emblemelor şi semnelor Crucii Roşii1064.

Scopul Protocolului I din 1977 nu este de a înlocui sistemul represiv al Convenţiilor din 1949, ci de a-l dezvolta şi consolida. Protocolul proclamă ca infracţiuni grave actele definite ca atare de Convenţiile de la Geneva, la care adaugă noi infracţiuni grave, extinzându-le la alte categorii de persoane şi bunuri.

Protocolul I de la Geneva din 1977, deşi nu reprezintă un maximum dorit, constituie un com- promis satisfăcător, crimele de război ocupă un loc distinct în dreptul internaţional umanitar.

Participanţii la Conferinţa internaţională pentru apărarea victimelor războiului, care a avut loc la Geneva în septembrie 1993, în declaraţia finală, ş-au exprimat dorinţa de a obţine tragerea la răspundere a tuturor persoanelor vinovate de săvârşirea crimelor de război1065.

Crimele contra umanităţii au fost definite pentru prima oară în Statutul Tribunalului militar internaţional de la Nürnberg.

Conform articolului 6 al Statutului constituie crime contra umanităţii: asasinatul, extermina- rea, sclavia, deportarea şi orice act inuman comis împotriva populaţiei civile înainte sau în timpul războiului, precum şi persecuţiile pe motive politice, rasiale sau religioase, indiferent dacă încalcă sau nu legea internă a ţării unde au fost comise.

Crimele contra umanităţii, asemenea celorlalte crime internaţionale, pot fi comise de orga- nele unui stat sau de persoane particulare, în timp de pace sau de război1066.

Reglementările convenţionale ulterioare adoptării statutelor tribunalelor militare inter- naţionale de după cel de-al doilea război mondial au operat o separare netă a crimelor contra umanităţii de crimele de război.

Din studierea conţinutului textelor diverselor convenţii sau a altor instrumente politico- juridice internaţionale, rezultă că fac parte din categoria crimelor contra umanităţii următoarele fapte: omorul intenţionat, exterminările, punerea în sclavie sau obligarea la muncă forţată, deportările sau transferurile forţate ale populaţiei civile, expulzarea, persecutarea pe motive politice, rasiale, religioase şi etnice, deportarea, inclusiv curăţirea sau epurarea etnică, orice alte acte inumane comise împotriva oricărei populaţii civile (tortura, violul, prostituţia forţată, lipsirea de libertate etc), genocidul, apartheidul, practica sistematică a dispariţiilor forţate.

Totodată, Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia nr.1653(XVI) din 1961, a incriminat folosirea armelor nucleare şi termonucleare, considerându-le crime contra umanităţii.

Unele dintre faptele care se încadrează în categoria crimelor contra umanităţii figurează şi printre infracţiunile clasice de drept comun (omorul, tortura, violul, prostituţia, lipsirea ilegală de libertate, obligarea la muncă forţată etc.).

Crimele contra umanităţii se deosebesc, însă, de infracţiunile de drept comun prin unele trăsături proprii, în special prin gravitatea deosebită, caracterul de masă şi mobilul săvârşirii lor. Gravitatea deosebită a crimelor contra umanităţii este exprimată de împrejurarea, că în această categorie se încadrează fapte prin care se aduc importante atingeri vieţii, integrităţii corporale fizice sau mintale – valori supreme ale fiinţei umane, într-un mod care poate pune în pericol existenţa biologică a mai multor persoane, precum şi de împrejurarea, că faptele de natura crimelor contra umanităţii se comit în baza unor planuri concrete, ele constituind acţiuni premeditate.

Caracterul de masă al crimelor contra umanităţii se manifestă prin numărul mare de victime pe care le produc, asemenea crime fiind îndreptate împotriva populaţiei civile ca atare, nu a unor indivizi izolaţi, fie că lezarea priveşte o masă amorfă de indivizi, fie că se referă la anumite grupuri în baza unor criterii precise care le delimitează de populaţia civilă în general.

Mobilul săvârşirii crimelor contra umanităţii exprimat în sentimentul, interesul sau orice alt resort de natură subiectivă care-l determină sau incită pe autorul faptei să acţioneze, constituie de asemenea un criteriu esenţial pentru existenţa unor asemenea infracţiuni grave.

Mobilul îl constituie, de regulă, în cazul unor asemenea crime, o politică deliberată şi urmărită consecvent pentru reprimarea, persecutarea sau exterminarea unor grupuri de oameni, fie pentru că acestea ar constitui un pericol actual sau potenţial pentru cei ce iniţiază asemenea fapte ori   le săvârşesc, fie că sunt expresia unor convingeri de natură ideologică, etnică sau religioasă ale autorilor sau inspiratorilor unor fapte de această natură.

La incriminarea concretă a unor fapte de categoria crimelor contra umanităţii, una sau alta din trăsăturile care le caracterizează (gravitatea deosebită, caracterul de masă şi mobilul săvârşirii), poate să prevaleze, dar, de regulă, ele trebuie să fie întrunite cumulativ1067.

Dintre crimele contra umanităţii1068, cea mai gravă este crima de genocid1069. Ca urmare a gravităţii pe care o prezint această este reglementată distinct de celelalte crime contra umanităţii.

Termenul genocid provine din grecescul genos care înseamnă rasă şi latinescul cide care înseamnă a ucide.

Istoria a consemnat şi continuă să consemneze numeroase acţiuni de exterminare fizică, biologică sau culturală, întreprinse împotriva unor colectivităţi umane, sub diferite motivaţii, pe întreaga hartă a lumii.

În perspectiva istorică, primele victime ale genocidului sunt indigenii celor două Americi şi ai Africii. Sub seducătorul paravan al introducerii progresului şi dezvoltării economice, construirea de şosele, piste de aerodrom, instalare de sonde şi conducte petroliere, sunt ucişi sau alungaţi sute de mii de băştinaşi, pentru a-i deposeda de terenurile deţinute1070.

Începutul secolului XX este pătat de sângele armenilor vărsat în cursul, probabil, celor mai oribile crime în masă din istoria omenirii de până atunci, între anii 1915-1918 căzând victime un milion de membri ai populaţiei armene. Victimele au fost ucise în cadrul unor operaţiuni ale forţelor militare turce întreprinse asupra aşezărilor locuite de armeni1071.

În 1932-1933, peste 6 milioane de ucraineni au murit ca urmare a „foamei artificiale” impuse de guvernul sovietic, iar în timpul celui de-al doilea război mondial au fost deportaţi în Siberia peste un milion de persoane, de naţionalităţi diferite, dintre care peste o jumătate au pierit1072.

Evaluarea finală a acţiunilor de exterminare în masă din considerente naţionale, etnice, religioase sau de rasă practicate de nazismul german a oferit un tablou zguduitor. În perioada celui de-al doilea război mondial, prin acte de genocid, naziştii au exterminat peste 12 milioane de evrei, ruşi, polonezi, ţigani, cehi, slovaci1073.

Istoria cunoaşte alte multe cazuri de genocid. Cu titlu de informare putem exemplifica cazul

• Chineze, unde în anii 1950-1951 au fost masacraţi aproximativ 3 milioane de ţărani bogaţi şi latifundiari, iar în perioada revoluţiei culturale din această ţară din anii 1966-1975 au devenit victime aproximativ 850 mii de persoane. În anii 1965-1966 în Indonezia au devenit victime 1 milion de comunişti şi chinezi, până la 3 milioane de victime în Kampuchia în perioada 1975- 1979. Cele mai tragice evenimente recente sunt cunoscute în Iugoslavia şi Rwanda.

Desigur, lista omuciderilor colective şi a motivaţiilor acestora este extrem de întinsă şi greu determinabilă, dar datele sumare aduse, ilustrează faptul că reprimarea în masă a fost şi continuă să rămână un fenomen la scară internaţională, cu grave şi nerecuperabile daune de ordin social, politic, economic, cultural, juridic şi că tocmai aceste consecinţe obligă o reacţie colectivă a statelor pentru prevenirea şi combaterea acestui flagel.

Noţiunea de genocid a fost propusă pentru prima dată de Raphael Lemkin, în 1933, care a înaintat către Conferinţa internaţională pentru unificarea dreptului penal o propunere prin care solicită ca distrugerea colectivelor rasiale, religioase, etnice etc. să fie considerată crimă. Totodată, se arată că genocidul poate să nu consiste numai în distrugerea imediată a unui grup, ci şi într-un plan de anihilare, susţinându-se ideea că pedepsirea acestor fapte trebuie să constituie o problemă de interes internaţional.

Primul document oficial în care se incriminează genocidul este Statutul Tribunalului militar de la Nürnberg, care încadrează în categoria crimelor contra umanităţii persecuţiile pe motive politice, rasiale sau religioase, fapte de natura genocidului, fără a se menţiona în mod expres că acestea ar constitui crime de genocid.

În lucrările Tribunalului de la Nürnberg s-a susţinut că inculpaţii au recurs la acte de genocid, deliberat şi sistematic, cu scopul de a distruge anumite rase sau grupuri naţionale rasiale sau religioase, referindu-se în mod concret la exterminarea poporului evreu şi a ţiganilor, dar şi la alte forme aplicate în Iugoslavia, populaţiei din Ţările de Jos şi Norvegia, precum şi locuitorilor negermani din Alsacia şi Lorena.

Tribunalul de la Nürnberg a condamnat pe inculpaţi numai pentru crimele contra păcii şi crimele de război. Crima de genocid figura în cadrul hotărârii date de Tribunal, inclusă fiind în conţinutul primelor două categorii de crime. Concepţia Tribunalului militar internaţional de la Nürnberg lega astfel genocidul numai de starea de război, actele de genocid săvârşite în timp de pace neavând o bază juridică clară pentru a fi sancţionate.

Exterminarea milioanelor de evrei şi a altor membri ai unor grupuri naţionale, etnice şi religioase în timpul Holocaustului nazist a determinat adoptarea Convenţiei cu privire la genocid, care scoate această crimă în afara legii1074.

Iniţiativa şi elaborarea Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea genocidului a fost determinată de conştientizarea pericolului, care îl reprezintă genocidul şi impactul acestuia asupra relaţiilor internaţionale.

Textul convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid a fost adoptat la cea de-a treia sesiune de la înfiinţarea ONU, de Adunarea Generală, la 9 decembrie 1948.

Potrivit convenţiei, părţile contractante confirmă că genocidul, fie că este comis în timp de pace sau în timp de război, este o crimă de drept internaţional, pe care ele se angajează să o prevină şi să o pedepsească1075.

Conform articolul 2 al convenţiei, genocidul se referă la oricare dintre actele de mai jos, comise cu intenţia de a distruge, în totalitate sau în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios, cum ar fi:

• ·Omorârea membrilor unui grup;
• ·Atingerea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor unui grup;
• ·Supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează distrugerea fizică totală sau parţială;
• ·Măsuri care vizează scăderea natalităţii în sânul grupului;
• ·Transferarea forţată a copiilor dintr-un grup într-altul.

Convenţia incriminează nu numai genocidul, ca pe o crimă internaţională, ci şi următoarele acte:

• ·Înţelegerea în vederea comiterii genocidului;
• ·Incitarea directă şi publică la comiterea genocidului;
• ·Tentativa de genocid;
• ·Complicitatea la genocid.

Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea se realizează numai cu intenţie directă şi vizează ca scop distrugerea unui grup şi nu doar a unui sau a mai multor indivizi care sunt accidental membri ai grupului. Acţiunea împotriva membrilor individuali ai grupului este mijlocul folosit pentru a realiza obiectivul infracţional împotriva grupului în sine, care este o entitate distinctă.

Intenţia de a distruge grupul trebuie să vizeze distrugerea totală sau parţială a acestuia, infracţiunea realizându-se şi în situaţia distrugerii cel puţin a unei părţi din grup. Nu este necesară obţinerea rezultatelor – distrugerea unui grup, ci este suficient să se fi comis oricare dintre actele incriminate în Convenţie, cu intenţia de distrugere totală sau parţială1076.

Printre prevederile convenţiei, este necesar de menţionat şi respingerea doctrinei „actului de stat”, întrucât prin articolul 4 se prevede că persoanele care au comis acte de genocid vor fi pedepsite indiferent că sunt conducători, funcţionari sau particulari.

De asemenea, convenţia obligă statele părţi contractante de a lua măsuri legislative necesare pentru a asigura aplicarea prevederilor convenţionale pe teritoriul lor şi să prevadă în legislaţia lor sancţiuni penale eficiente şi să pedepsească pe cei vinovaţi de această crimă.

Conform noului Cod penal al Republicii Moldova, infracţiunea de genocid se pedepseşte cu închisoarea de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiunea pe viaţă1077.

Persoanele acuzate de genocid vor fi trimise în faţa tribunalelor competente ale statului pe al cărui teritoriu a fost comis actul sau în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, care va fi competentă numai faţă de statele care au recunoscut competenţa sa.

Prin urmare s-a statuat o jurisdicţie dublă, una naţională şi alta internaţională, prevăzându- se printr-o Rezoluţie separată a Adunării Generale a ONU din 1948, necesitatea creării unui organ jurisdicţional internaţional1078.

Actele de genocid nu vor fi considerate crime politice, părţile contractante, angajându-se în acest caz să acorde extrădarea conform legislaţiei lor şi tratatelor în vigoare.

Făcând o analiză a actelor de genocid cuprinse în Convenţie, observăm că nu sunt acoperite toate mijloacele şi modalităţile de a distruge intenţionat un grup uman.

Unele discuţii au avut loc în legătură cu genocidul cultural, susţinându-se că fapte cum sunt suprimarea sau limitarea folosirii limbii ori a exprimării culturale, estomparea caracterelor  sau a trăsăturilor specifice, distrugerea sistematică a arhivelor, a obiectivelor de valoare artistică sau istorică ale grupului sunt tot atât de grave, ca şi genocidul de ordin fizic.

Articolul 319 din noul Cod penal al Republicii Moldova, de asemenea incriminează cele două categorii de crime descrise mai sus1079.

Datorită gradului de pericol ridicat pe care îl prezintă crimele de război şi crimele contra umanităţii au fost declarate imprescriptibile. Aceasta presupune că făptuitorii lor pot fi urmăriţi şi judecaţi oricând, indiferent de timpul scurs de la comiterea acestora.

Crimele contra păcii, adesea denumite şi crime de agresiune1080, au fost definite pentru prima dată de Statutul Tribunalului militar internaţional de la Nürnberg. Conform articolului 6 lit. a din Statut constituie crime contra păcii:

• ·Plănuirea, pregătirea, dezlănţuirea sau purtarea unui război de agresiune, sau a unui război cu violarea tratatelor, a garanţiilor sau a acordurilor internaţionale:
• ·Participarea la un plan premeditat sau un complot pentru săvârşirea actelor menţionate menţionate mai sus.

Carta ONU proclamă principiul neagresiunii, ca principiu fundamental al dreptului internaţional. Articolul 2 pct. 4 din Cartă dispune: “Toţi membrii Organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite”.

Un moment de referinţă în consacrarea existenţei principiului neagresiunii îl constituie, Pac- tul Ligii Naţiunilor (1919), care a limitat dreptul tradiţional al statelor de a porni război. În caz de survenire a unui diferend între membrii Ligii, aceştia erau obligaţi să-i caute rezolvare prin mijloace paşnice. Şi numai în caz de imposibilitate de a parveni la o soluţie paşnică, ele puteau recurge la război. Pactul mai prevedea şi aplicarea de sancţiuni faţă de statul vinovat de încălcarea acestei restricţii.

Primul act internaţional cu caracter multilateral care cuprinde interdicţia războiului de agre- siune a fost Pactul general de renunţare la război ca instrument al politicii naţionale a statelor (de- numit şi Pactul Briand-Kellog), încheiat la Paris la 27 august 1928. Articolul 1 al Pactului stabileşte: “Înaltele Părţi Contractante declară în mod solemn în numele popoarelor lor că ele condamnă recurgerea la război pentru reglementarea diferendelor internaţionale şi renunţă la acesta în cali- tate de instrument al politicii naţionale în relaţiile lor mutuale”. Articolul 2 prevede obligaţiunea ce incumbă părţilor Pactului de a reglementa toate diferendele şi conflictele dintre acestea, indi- ferent de natura sau originea lor, numai prin mijloace paşnice.

Principiul neagresiunii a fost dezvoltat şi interpretat ulterior în aşa acte internaţionale ca: Declaraţia privind principiile de drept internaţional ale relaţiilor prieteneşti şi de cooperare între state, în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite, aprobată prin Rezoluţia nr. 2625 a Adunării Generale a ONU din 24 octombrie 1970, Definiţia agresiunii, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia nr. 3314 din 14 decembrie 1974, Actul final al CSCE din 1975 şi Declaraţia privind sporirea eficacităţii principiului renunţării la ameninţarea cu forţa sau la aplicarea ei în relaţiile internaţionale, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 18 noiembrie 1987.

Conform documentelor sus-numite sunt interzise:

• ·orice acţiuni ce reprezintă o ameninţare cu forţa sau aplicarea directă sau indirectă a forţei împotriva altui stat;
• ·aplicarea forţei sau ameninţarea cu forţa în scopul încălcării frontierelor internaţionale ale altui stat sau în scopul soluţionării diferendelor internaţionale, inclusiv a diferendelor terito- riale şi a problemelor legate de frontierele de stat, sau în scopul încălcării liniilor de demarcaţie internaţională, inclusiv liniile de armistiţiu;
• ·represaliile cu aplicarea forţei armate; din categoria acţiunilor interzise face parte şi aşa- numita “blocada paşnică”, adică blocarea porturilor sau coastelor altui stat, în condiţii de pace, cu ajutorul forţelor armate;
• organizarea sau sprijinirea organizării pe teritoriul unui stat a forţelor neregulate sau a altor bande înarmate, inclusiv a bandelor de mercenari;
• ·organizarea, instigarea, acordarea de asistenţă sau participarea la acţiunile de război civil sau teroriste pe teritoriul altui stat sau tolerarea activităţilor organizate în limitele propriului te- ritoriu şi îndreptate spre comiterea unor asemenea acte, inclusiv când actele amintite sunt legate de ameninţarea cu forţa sau de aplicarea ei;
• ·ocuparea militară a teritoriului altui stat prin aplicarea forţei cu încălcarea prevederilor Cartei ONU;
• ·achiziţiile teritoriale străine obţinute ca rezultat al ameninţării cu forţa sau al aplicării ei;
• ·acţiunile forţate ce au drept scop privarea popoarelor de dreptul la autodeterminare, liber- tate şi independenţă.

Pentru a pătrunde în esenţa principiului neagresiunii, iar în mod implicit şi pentru aplicarea acestuia în relaţiile internaţionale, prezintă importanţă precizarea noţiunilor de forţă şi, respectiv, ameninţarea cu forţa.

Noţiunea de forţă cuprinde mai întâi de toate războiul de agresiune, calificat de drep-       tul internaţional drept crimă contra păcii. În conformitate cu definiţia agresiunii, adoptată de Adunarea Generală a ONU, prin aceasta se înţelege “folosirea forţei armate de către un stat îm- potriva suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice ale altui stat sau în orice altă manieră incompatibilă cu Carta Naţiunilor Unite, după cum se prevede în prezenta definiţie (art. 1)”.

Definiţia agresiunii din 1974 enumeră un cerc larg de acţiuni care sunt calificate drept acte de agresiune, indiferent dacă a fost sau nu făcută declaraţia de război:

• ·invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de către forţele armate ale altui stat, sau orice ocupaţie militară, chiar temporară, rezultată dintr-o astfel de invazie sau un astfel de atac, sau orice anexare, prin folosirea forţei, a teritoriului altui stat sau a unei părţi din teritoriul său;
• ·bombardarea de către forţele armate ale unui stat a teritoriului altui stat sau folosirea oricăror arme de către un stat împotriva teritoriului altui stat;
• ·blocada navală a porturilor sau coastelor unui stat de către forţele armate ale altui stat;
• ·atacarea de către forţele armate ale unui stat a forţelor armate terestre, navale sau aeriene ale altui stat sau a marinei ori aviaţiei civile ale acestuia;
• ·folosirea forţelor armate ale unui stat, care sunt staţionate pe teritoriul altui stat, cu acordul acestuia, contrar condiţiilor prevăzute în acord sau orice prelungire a şederii acestor forţe armate pe teritoriul statului după expirarea acordului;
• ·fapta unui stat de a admite ca teritoriul său, pe care l-a pus la dispoziţia altui stat, să fie fo- losit de către acesta din urmă pentru a comite un act de agresiune împotriva unui stat terţ;
• ·trimiterea de către un stat sau în numele său de bande sau grupuri înarmate, de forţe ne- regulate sau de mercenari pentru a se deda la acte de violenţă împotriva altui stat, de o gravitate asemănătoare cu a actelor enumerate mai sus sau faptul de a se angaja, în mod substanţial, la o astfel de acţiune (art. 3).

Din cele expuse rezultă că în calitate atât de subiect, cât şi de obiect al agresiunii pot fi sta- tele1081. Folosirea forţei armate împotriva formaţiunilor nestatale nu poate fi considerată ca atare. Deşi definiţia agresiunii adoptată de ONU face o enumerare destul de largă a actelor de agre- siune, ea nu este exhaustivă. Se precizează că Consiliul de Securitate al ONU mai poate califica şi alte acte de agresiune în conformitate cu dispoziţiile Cartei (art. 4).

O prevedere importantă a definiţiei agresiunii este că ea caracterizează războiul de agresiune drept “o crimă împotriva păcii internaţionale”, care atrage răspunderea internaţională a celui vinovat de comiterea ei (art. 5 pct. 2). Definiţia mai precizează că nici un considerent, de orice natură ar fi el

– politică, economică, militară sau alta, nu poate justifica agresiunea (art. 5 pct. 1)1082.

Principiul neagresiunii cuprinde şi interdicţia propagandei de război, după care am putea reţine şi calitatea unei norme distincte de drept internaţional. În Declaraţia privind principiile de drept internaţional din 1970 se stipulează: “În conformitate cu scopurile şi principiile Naţiunilor Unite, statele sunt obligate să se abţină de la propaganda războaielor de agresiune”. Acest fapt     a fost confirmat şi prin Declaraţia Adunării Generale a ONU din 18 noiembrie 1987. Norma amintită presupune că statele în persoana autorităţilor lor sunt obligate să nu admită propaganda de război; mai mult decât atât, statele sunt obligate să întreprindă măsuri care ar exclude efectua- rea propagandei de război de către persoanele particulare, organizaţii etc.

De la principiul neagresiunii, dreptul internaţional admite trei excepţii când se poate recurge la forţă în relaţiile internaţionale:

• · în caz de autoapărare, potrivit articolul 51 din Carta ONU, când un stat devine victima unui act de agresiune din partea altui stat. După cum se arată în articolul 51 din Carta ONU, statele sunt în drept să-şi exercite dreptul de autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat, “până când Consiliul de Securitate nu va fi luat măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”;
• · în situaţia popoarelor care luptă pentru independenţă (împotriva dominaţiei străine). Ca expresie a dreptului la autodeterminare, popoarele au posibilitatea să folosească forţa armată pentru a-şi apăra fiinţa naţională şi în scopul de a se elibera de dominaţia străină. Acest drept a fost consa- crat în mai multe acte internaţionale, dintre care în mod special distingem Declaraţia privind acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale, adoptată prin Rezoluţia nr. 1514 (XV) a Adunării Generale a ONU la 14 decembrie 1960;
• · în cazul aplicării măsurilor de constrângere stabilite de Consiliul de Securitate al ONU, în conformi- tate cu dispoziţiile capitolului VII din Cartă. Potrivit articolului 41 şi 42 din capitolul VII, atunci când Consiliul de Securitate constată existenţa unei ameninţări împotriva păcii, a unei încălcări a păcii sau a unui act de agresiune, el poate adopta măsuri de constrângere “care nu implică fo- losirea forţei armate” (întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace de comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice) şi măsuri de constrângere cu folosirea forţei armate (demonstraţii, măsuri de blocadă şi alte operaţiuni executate de forţe aeriene, maritime sau teres- tre ale membrilor Naţiunilor Unite).

Printre crimele date în competenţa Curţii Penale Internaţionale, Statutul de la Roma încrimi- nează şi agresiunea. Din motive că până astăzi nu există un instrument juridic internaţional care să definească agresiunea, Conferinţa diplomatică de la Roma a recurs la o suspendare a competenţei Curţii, până la adoptarea unei definiţii unanim recunoscut de majoritatea statelor lumii.

Spre deosebire de crimele internaţionale, delictele internaţionale sunt infracţiuni inter- naţionale mai puţin grave. Prin aceste infracţiuni sunt afectate valori universale, care nu sunt esenţiale pentru garantarea intereselor fundamentale ale comunităţii internaţionale, dar statele au obligaţia de a le incrimina prin propria legislaţie şi de a coopera pe plan internaţional în ma- terie penală.

Faptele considerate în prezent infracţiuni internaţionale sunt:

• ·terorismul internaţional;
• ·traficul de stupefiante;
• ·sclavia şi traficul cu sclavi;
• ·traficul cu fiinţe umane;
• ·pirateria maritimă;
• · distrugerea cablurilor submarine;
• ·difuzarea de publicaţii pornografice;
• · falsificarea de monedă.

Terorismul internaţional poate îmbraca mai multe forme. Printre acestea vom analiza actele propriu zise de terorism, deturnare ilicită de aeronave, luarea de ostatici şi infracţiunile comise împotriva persoanelor care se bucură de protecţie internaţională.

Fenomenul terorismului nu constituie o apariţie nouă în societatea contemporană. Proporţiile respectivului fenomen ne demonstrează că pentru indivizi în parte, organizaţii sau guverne, terorismul rămâne o metodă de atingere a scopurilor politice sau de o altă natură.

La baza apariţiei şi proliferării fenomenului terorismului stau cauze şi factori, ce continuă să- l revigoreze şi adâncească. Tendinţa actuală a terorismului este, în mod neîndoielnic, determinată de evoluţia sa la scară mondială, fapt atestat tot mai elocvent, atât de sporirea lui din punct de vedere geografic, cât şi frecvenţa şi gravitatea actelor teroriste, comise în multe din statele lumii1083. Varietatea şi complexitatea acestor cauze fac din acest fenomen una dintre cele mai complicate probleme ale zilelor noastre.

Îndiferent de zona, în care acţionează, terorismul este un instrument politic, o continuare, de fapt, a politicii, o modalitate extremistă de manifestare a unei opoziţii politice. Concluzia, care se impune, o constituie caracterul organizat, sistematic şi coordonat prin care terorismul acţionează la scară internaţională. S-a dovedit, că nici o grupare teroristă nu acţionează strict individual, ceea ce înseamnă că există relaţii strânse între grupările teroriste atât în înteriorul unei ţări, cât şi pe plan internaţional.

La 18 decembrie 1972, în cadrul ONU, a fost creat un comitet special pentru terorismul internaţional, care are drept principala sarcină de a studia cauzele fenomenului terorismului şi de a recomanda măsuri practice pentru reprimarea actelor de violenţă şi teroare. Printre cauzele cele mai însemnate ale actelor teroriste, comitetul le evidenţiază pe cele de ordin social, politic, rasial, fundamentalist-religios, naţionalist, economic etc. În această ordine de idei, Comitetul menţionează următoarele dintre aceste cauze: politica de dominaţie, expansiune şi hegemonie, discriminatorie, rasială, politica de apartheid, folosirea forţei în relaţiile internaţionale şi viola- rea independenţei politice, a suveranităţii naţionale şi integrităţii teritoriale a statelor;    amestecul în treburile interne ale altor state, teroarea în masă; încercările de a impune unor grupuri naţionale părăsirea teritoriilor; exodul forţat al populaţiei persecutate; intensificarea activităţii organizaţiilor fasciste şi neofasciste; menţinerea unei ordini economice internaţionale injuste şi inechitabile; exploatarea străină a resurselor naturale naţionale; distrugerea sistematică de către o putere străină a populaţiei, florei, faunei, mijloacelor de transport, a structurilor economice; lipsa drepturilor politice, economice şi sociale, violarea drepturilor politice, economice şi sociale, violarea sistematică a drepturilor omului, arestările în masă, utilizarea torturilor şi represaliilor, sărăcia, foametea, mizeria şi frustrările.

La aceste cauze ar putea fi adăugate şi altele cum ar fi instalarea la putere în unele state a unor regimuri totalitare sau dictatoriale, învrăjbirea între cetăţeni de religii şi naţionalităţi diferite; apariţia şi dezvoltarea curentelor idealist-fataliste, şomajul, criminalitatea, violenţa, traficul ilicit de arme etc.

O altă cauza, şi poate cea mai importanţă, o constituie legăturile terorismului cu anumite state, guverne şi servicii secrete, manipularea de cele mai multe ori “invizibilă” a fenomenului terorist ca şi a teroriştilor de către acestea prin intermediul serviciilor secrete, în scopul frânării ascensiunii forţelor democratice, ale păcii şi progresului.

Precum observăm, terorismul este multiform, variabil în timp şi în spaţiu, diferit după sco- purile sale, individual sau colectiv, criminal şi idealist, reacţionar şi revoluţionar, care cere folosi- rea sistematică a violenţei pentru a impresiona fie indivizi, fie populaţia în genere.

Având în vedere cele expuse mai sus, clasificăm terorismul după următoarele criterii:

1. După mobilul sau intenţia care stă la baza actului terorist, distingem:

1. terorism de drept comun, prin care se urmăreşte realizarea unui avantaj material ori cu titlu personal, cum ar fi extorcarea de fonduri sau răzbunarea, şantajul, ameninţările, răpirile etc. În asemenea cazuri ne aflăm în faţa unor infracţiuni de drept comun, a căror consecinţe cad sub incidenţa codului penal, agravată prin metoda de execuţie: acte

Terorismul de drept comun constă, în esenţă, dintr-o acţiune violentă sau de intimidare, comisă de un individ sau de un grup de persoane şi care nu urmăresc obiective politice.

1. terorismul social este acea formă a terorismului, care urmăreşte schimbarea orânduirii so- ciale într-o ţară, impunându-i o altă ideologie socială şi economică. Caracteristica acestui gen de terorism este faptul, că el nu depăşeşte graniţele ţării
2. terorismul politic are drept scop ruperea relaţiilor dintre state, înlăturarea anumitor lideri politici, inclusiv şefi de state, deveniţi indezirabili unor cercuri politice, influenţarea prin intimi- darea politică generală a unor state1084.

Înfracţiunile de terorism politic sunt acele înfracţiuni, care se servesc de mijloace specifice în vederea atingerii unui scop politic şi care provoacă un sentiment de teamă. Terorismul politic prezintă, o ameninţare directă pentru ordinea de drept a unui stat.

terorismul de stat: formă ce presupune recurgerea din partea unui stat la acte de natură teroristă în lupta contra unor mişcări sau persoane, considerate subversive. În această categorie se mai înscrie exercitarea sistematică a actelor de coerciţie bazate pe utilizarea pe scară largă a forţei şi pe un larg evantai de mijloace violente: menţinerea unor grupuri sociale etnice sau re- ligioase, în condiţii de inferioritate prin oprimare şi represiune; politica de segregaţie rasială şi apartheid1085.

În literatura franceză terorismul de stat este acea formă, prin care statul foloseşte împotriva concetăţenilor săi violenţa ascunsă, caracteristică statutului centralizat, injust, totalitar şi respon- sabil de acţiunile sale ca un veritabil terorist1086.

Gravitatea deosebită a acestei forme de terorism constă şi în faptul, că ea poate prejudicia în cel mai înalt grad pacea, securitatea şi stabilitatea mondială.

2. După spaţiul în care este practicat, al factorilor implicaţi sau afectaţi, precum şi din punct de vedere al întinderii efectelor sale, terorismul poate fi:

1. terorism naţional sau intern, care provoacă o stare de teroare pentru a-şi atinge scopul pe calea unor acte de violenţă, susceptibile să exercite o influenţă distructivă asupra stării morale a maselor. Starea de intimidare a maselor, pe care o crează şi care ar putea atrage o dezorganizare a forţelor sociale, constituie condiţia necesară a realizării unui succes probabil al programului urmărit de

Terorismul naţional sau intern a căpătat azi noi dimensiuni şi forme, el fiind definit ca folo- sirea nelegitimă a forţei sau a violenţei, comise de un grup, de doi sau de mai mulţi indivizi, îm- potriva persoanelor ori proprietăţii, pentru a intimida sau a coercita un guvern, populaţia civilă, sau orice segment al acesteia, ca să-şi realizeze obiectivele politice şi sociale1087.

1. terorismul internaţional este folosirea nelegală a forţei sau a violenţei, comisă de un grup sau de indivizi, care se află în străinătate şi/sau sunt conduşi de ţări sau de grupări din afară, sau a căror activitate transcende hotarele naţionale, împotriva persoanelor sau a proprietăţii, pentru a intimida sau a coercita un guvern, populaţia civilă sau orice segment al acesteia, ca să-şi realizeze obiectivele politice sau

Actele teroriste, săvîrşite sub această formă, îmbracă obligatoriu elemente de extranietate cu caracter internaţional, în ce priveşte autorul, victima, locul comiterii sau pregătirii acţiunii, locul de refugiu al autorilor sau al complicilor, natura intereselor lezate şi consecinţele actului în sine. În acest sens, actele de terorism internaţional sunt pregătite de cele mai multe ori într-un alt teritoriu decât cel, unde trebuie să fie executate. Ca principale forme de manifestare amintim pirateria aeriană, luarea de ostatici, răpirea de diplomaţi şi demnitari, pentru a căror eliberare se pun condiţii grele, de ordin politic sau material, la a căror rezolvare sînt angrenate mai multe sta- te. În materializarea sa, terorismul internaţional păstrează însuşirile oricărui act terorist, însă în cadrul lui se disting mai multe elemente: naţionalitatea autorilor sau a complicilor, naţionalitatea victimelor, cărui stat îi aparţine teritoriul unde s-au produs efectele actului terorist, în ce ţară s-au refugiat autorii, ce state concurează la înlăturarea efectelor.

1. terorismul transnaţional - este o nouă formă, denumire întâlnită în literatura de specialitate, dar care aproape că este confundată cu terorismul internaţional, deosebirea constând în faptul, că autorii actelor teroriste sunt autonomi faţă de orice

Adesea grupările teroriste transnaţionale sunt compuse din indivizi de naţionalităţi diferite, uniţi sub drapelul religiei şi al violenţei. Terorismul internaţional radical a devenit un fenomen transnaţional, care implică o interpretare radicală a credinţelor. Părtaşi ai acestei mişcări radicale sunt persoane din toate păturile sociale. Credinţele individuale sau de grup sunt adesea folosite ca o justificare a violenţei.

3. După principalele cauze care îl generează, putem distinge:

1. terorismul rasist, care a apărut în SUA în a două jumătate a secolului XIX şi avea drept re- prezentant de frunte vestita organizaţie Ku-Klux-Klan.

1. Terorismul extremist-naţionalist, în general, îşi limitează aria în interiorul unei singure ţări. Astfel, autorii unor studii consideră că o mare pondere a acţiunilor teroriste, comise îndeo-

sebi în ultimii ani, se înscriu sub semnul tezelor anarhiste şi nihiliste. În acest context, o parte restrînsă a manifestărilor de violenţă ar fi inspirate de concepţii naţionaliste.

1. Terorismul neofascist sau Grafat pe fondul unor situaţii internaţionale complexe şi contradictorii, neofascismul, ca manifestare politică şi ideologică a extremei drepte, încearcă astăzi să reactualizeze cultul violenţei, îndeamnă la nesocotirea drepturilor legitime ale popoa- relor, la amestecul în treburile interne ale statelor, la acţiuni de forţă de natură să pericliteze climatul internaţional.
2. Terorismul de nuanţă fundamentalist-religioasă: deşi pare a fi nefiresc, terorismul a devenit totuşi un mijloc, o metodă de acţiune chiar şi pentru unele grupări şi organizaţii care pretind a avea un caracter religios. Observăm că sub acoperiri religioase sunt executate acte teroriste în numele Creştinismului, Iudaismului şi

În ultimul timp, tot mai mult se vorbeşte de problema răspândirii fundamentalismului isla- mic în lume, care înseamnă ignorarea intereselor spre izvoarele de început ale islamului şi folosi- rea în scopul îmbunătăţirii societăţii.

Dat fiind periculozitatea actuală a fanatismului religios musulman şi, pe atare fond, a sporipii actelor teroriste comise de organizaţiile extremiste de nuanţă islamică, multe state, printre care şi unele arabe, sesizând asemenea situaţie, sunt preocupate din ce în ce mai mult de combaterea acestui periculos flagel.

4. După modalităţile de executare a acţiunilor teroriste, distingem:

1. terorismul direct, prin care atacul vizează scopul propus, aceasta constituind însuşi obiecti- vul actului

Actul terorist, săvârşit sub această forma, poate îmbrăca, în principal, următoarele forme:

• ·atacul forţă adusă obiectivului vizat;
• ·atacul de la distanţă împotriva obiectului;
• ·producerea de explozii, incendii etc.;
• · deturnarea mijloacelor de transport;
• ·răpirea, luarea de ostatici şi sechestrarea de persoane.

1. terorismul indirect, prin care actele teroriste se comit, folosind metode şi procedee de acţiune indirectă, care conduc la atingerea scopului propus ori concură la realizarea

Dintre metodele specifice acestei forme, reţinem:

• ·plasarea de dispozitive explozive;
• ·expedierea sau trimiterea de scrisori şi colete capcană;
• ·infestarea sau infectarea mediului, spaţiului sau bunurilor de larg consum;
• ·perturbarea sau dereglarea unor sisteme electronice în scop terorist1088.

Prin proporţiile pe care le-a atins, terorismul nu constituie subiect de preocupare doar pen- tru guverne şi autorităţi, ci pentru întreaga societate internaţională.

Amploarea pe care o cunoaşte şi varietatea problemelor pe care le ridică terorismul a deter- minat comunitatea internaţională să-şi concentreze eforturile pentru a eradia acest flagel. Proce- sul a început încă sub egida Ligii Naţiunilor, dar n-a avut o mare reuşită.

Liga Naţiunilor a manifestat preocupări şi a întreprins activităţi concrete pe plan internaţional în problema combaterii terorismului. Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului din anul 1937 de la Geneva se referă la problema extrădării şi caracterizează terorismul ca o infracţiune internaţională, ceea ce la data respectivă era o inovaţie în materie.

Din punct de vedere juridic, fenomenul terorismului nu a căpătat nici până azi o definiţie universal valabilă, dificultatea provenind din faptul că terorismul constituie o metodă de acţiune, o modalitate de punere în execuţie a unei activităţi infracţionale prin teroare, violenţă, intimi- dare, metodă, adesea confundată cu însăşi infracţiunea. În mod curent, prin terorism se are în vedere latura materială a fenomenului, modalităţile practice, prin care acesta se manifestă, res- pectiv exercitarea unei activităţi înfracţionale, ce se caracterizează prin folosirea terorii sau a violenţei.1089

Prin terorism se înţelege folosirea sistematică a măsurilor de excepţie în vederea atingerii unui scop politic, cuprinzând acte de violenţă (atentatele individuale sau colective, distrugeri…), pe care o organizaţie politică le execută pentru a impresiona populaţia şi a crea un climat de insecu- ritate,1090 sau prin terorism se înţelege o acţiune politică violentă a indivizilor sau a minorităţilor; ansamblul acestor acte de violenţă (individuale sau colective), care pot fi diverse prin modalităţile sale (asasinatul, luarea de ostatici, punerea de explozivi, sabotajul…), precum şi în scopurile sale; îndependenţa unui teritoriu, răsturnarea unui regim politic, contestarea anumitor aspecte ale politicii unui stat şi altele1091.

Deseori, terorismul este definit ca folosirea cu premeditare a violenţei sau a ameninţării cu violenţa pentru a produce teamă, cu intenţia de a coercita sau a intimida guverne sau societăţi, în urmărirea scopurilor care sunt, de obicei, politice, religioase sau ideologice.

Definiţia respectivă este formulată pentru a delimita terorismul de alte tipuri de violenţă. Actul de terorism este definit independent de cauza care îl justifică, oamenii folosind violenţa teroristă în numele unor cauze proprii. Terorismul este un tip specific de violenţă. De obicei, teroriştii au un scop bine determinat, adică terorismul este o infracţiune. Alegerea ţintei de către ei este bine planificată. Ei cunosc urmările pe care le doresc, violenţa teroristă nu este nici spontană, nici întâmplătoare. Terorismul are intenţia de a produce frică, îndreptată spre altcineva decât victima nemijlocită. Scopurile terorismului îl delimitează de alte acte de violenţă, cum ar fi, de exemplu, violenţa criminală1092.

Primele măsuri de combatere a terorismului ca fenomen internaţional datează din a doua jumătate a secolului trecut, când Belgia, în 1856, a prevăzut în dreptul penal “clauza atentatului”, făcând astfel asasinatele politice extrădabile.

A doua fază, privind dezvoltarea reglementărilor pe plan juridic şi internaţional, este legată de perioada dintre cele două războaie mondiale. Astfel, în 1927, la Varşovia a avut loc prima Conferinţă de unificare a dreptului penal, în cadrul căreia fără a se utiliza termenul de terorism, s-a încercat a defini fenomenul. Rezoluţia propune o sancţionare universală a unor infracţiuni ca: pirateria, falsificarea de monedă, comerţul cu sclavi şi utilizarea internaţională a unor mijloace, capabile să creeze un pericol comun.

La cea de-a doua conferinţă de unificare a dreptului penal de la Bruxelles din 1930, a fost folosită noţiunea de terorism. Propunerea de a defini terorismul, făcută la Conferinţa de la Bru- xelles, prevedea: “Folosirea intenţionată a unor mijloace capabile să producă un pericol comun reprezentând acte de terorism, ce constau în crime împotriva vieţii, libertăţii şi integrităţii fizice a unor persoane sau care sunt îndreptate contra proprietăţii private sau publice în vederea realizării unor scopuri politice sau sociale”. În acest concept “motivul” era reţinut ca factor determinant, pentru stabilirea naturii teroriste a actului1093.

La Conferinţa de la Paris din 1931 a fost adăugat şi “scopul”, ca element al definiţiei, men- ţionându-se propagarea unor doctrine sociale şi politice prin utilizarea violenţei, conspiraţiei sau a activităţii subversive. Crima de terorism a fost definită în cadrul acestei conferinţe astfel: ”Oricine, care în scopul terorizării populaţiei, foloseşte împotriva persoanelor şi proprietăţii lor bombe, mine, incendii sau mijloace explozive, arme de foc sau alte mijloace, făcute sau cine între- rupe sau încearcă să întrerupă un serviciu public sau de utilitate publică, va fi pedepsit”. Plenara conferinţei nu a susţinut însă această definiţie, problema fiind transferată Conferinţei de la Ma- drid din 1934. În cadrul Conferinţei de la Madrid s-a propus includerea în noţiunea de terorism şi a altor acte ca: provocarea de catastrofe, distrugerea lucrărilor de artă, participarea la masacre şi alte atrocităţi colective, comise împotriva unei populaţii, lipsite de apărare.

Următoarea conferinţa, ţinută la Copenhaga în 1935, s-a ocupat mai ales de principiul neextră- dării criminalilor politici. Rezoluţia conferinţei declară drept infracţiuni speciale actele, care crează o situaţie de teroare ce poate incita la schimbări sau ridicări de obstacole în funcţionarea unui organ public sau tulburarea relaţiilor internaţionale şi care reprezintă o ameninţare deosebită la adresa păcii.

Prima acţiune de elaborare şi adoptare a unei convenţii internaţionale asupra terorismu-  lui internaţional s-a făcut sub egida Societăţii Naţiunilor. Ea s-a materializat sub forma a două convenţii, adoptate la Geneva în anul 1937. Ele au fost: “Convenţia pentru prevenirea şi repri- marea terorismului” şi “Convenţia pentru înfiinţarea unei Curţi penale internaţionale”, care însă n-au intrat în vigoare1094.

O serie de convenţii internaţionale au fost elaborate şi adoptate după cel de-al doilea război mondial sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite. Alături de convenţile internaţionale o deosebită importanţă o au şi rezoluţiile Adunării Generale a O.N.U.

Printre convenţiile internaţionale, elaborate sub egida Naţiunilor Unite le enumerăm pe ace- lea pentru prevenirea şi reprimarea deturnării ilicite de aeronave de la Tokyo, Haga şi Montreal, convenţia asupra prevenirii şi reprimării infracţiunilor împotriva persoanelor, care se bucură de o protecţie internaţională, precum şi convenţia internaţională împotriva luării de ostatici.

Adunarea Genarală a Naţiunilor Unite fiind determinată de recrudescenţa actelor de terorism internaţional, la 18 decembrie 1972 adoptată rezoluţia 3034 (XXVII), intitulată “Măsuri vizând prevenirea terorismului internaţional care pune în pericol sau nimiceşte vieţi omeneşti inocente, ori compromite libertăţile fundamentale ale omului. Studierea cauzelor subiacente ale formelor terorismului şi actelor de violenţă ce îşi au originea în decepţii, subjugare şi disperare şi care îndeamnă persoane să sacrifice vieţi omeneşti, inclusiv pe ale lor, pentru a încerca să aducă comunităţii schimbări radicale”1095.

Prin rezoluţia respectivă se prevede elaborarea unor măsuri corespunzătoare pentru comba- terea terorismului pe baza unui studiu asupra cauzelor, precum şi crearea în acest scop a unui comitet. Rezoluţia Adunării Generale îşi pune drept scop prevenirea terorismului prin înlăturarea cauzelor care îl generează.

Potrivit prevederilor paragrafului 4 al rezoluţiei, ONU condamnă actele de represiune şi de terorism, la care continuă să se dedea regimurile coloniale, rasiste şi străine, privând popoarele de dreptul lor legitim la autodeterminare şi la independenţă şi de alte drepturi ale omului şi libertăţi fundamentale, iar prin paragraful 5 invită statele să devină părţi la convenţiile internaţionale existente, care privesc diferite aspecte ale problemei terorismului internaţional.

Unul dintre instrumentele regionale, adoptate în problema terorismului internaţional, este şi Convenţia Europeană pentru reprimarea terorismului, semnată la Strasbourg la 27 ianuarie 1977 de către statele membre ale Consiliului Europei.

Convenţia încearcă să acopere fenomenul terorist în ansamblul său, dar, din cauza imposibilităţii definirii actului terorist, în articolul 1 se face o enumerare a actelor cuprinse în noţiunea de terorism.

Scopul Convenţiei a fost studierea adoptării unor principii comune în domeniul luptei împotriva terorismului. Prin articolul 1 al Convenţiei se enumeră infracţiunile, pentru a căror săvârşire autorii sunt pasibili de extrădare. Aceste infracţiuni sunt:

1. infracţiunile cuprinse în câmpul de aplicare a Convenţiei pentru reprimarea capturii ilicite a aeronavelor, semnată la Haga la 16 decembrie 1970;
2. infracţiunile cuprinse în câmpul de aplicare a Convenţiei pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securităţii aviaţiei civile, semnată la Montreal la 23 septembrie 1971;
3. infracţiunile grave, constând dintr-un atac contra vieţii, integrităţii corporale sau libertăţii persoanelor care au dreptul la o protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici;
4. infracţiunile ce comportă răpirea, luarea de ostatici sau sechestrarea;
5. infracţiunile ce comportă utilizarea de bombe, grenade, rachete, arme de foc automate sau scrisori şi colete conţinând explozibil în măsura în care utilizarea lor prezintă un pericol pentru persoane;
6. tentativa de a comite una dintre infracţiunile menţionate sau de a participa în calita- te de coautor sau complice al unei persoane, care comite sau încearcă să comită o asemenea infracţiune.1096

Prin convenţia de la Strasbourg statele urmăreau să realizeze, mai cu seamă, unificarea lor la nivel regional în lupta împotriva terorismului. Astfel, convenţia prin articolul 8 prevede că statele contractante îşi acordă întrajutorarea juridică cea mai larg posibilă în materie penală în orice procedură referitoare la infracţiunile vizate în articolele 1 sau 2.

Convenţia recunoaşte dreptul fiecărui stat de a refuza extrădarea, atunci când are motive te- meinice să creadă că cererea de extrădare ce i-a fost adresată are ca scop urmărirea sau pedepsirea unei persoane pentru considerente de rasă, religie, naţionalitate sau convingeri politice.

În perioada 4-6 mai 1976, la Tokio a avut loc reuniunea şefilor celor şapte state occidenta-  le industriale. În cadrul reuniunii a fost adoptată o rezoluţie, privind combaterea terorismului, precizându-se măsurile ce trebuie aplicate atât în cadrul legislaţiei internaţionale, cât şi pe planul normelor interne. Printre aceste măsuri menţionăm:

• · limitarea strictă a nivelului reprezentării diplomatice şi consulare a statelor, ce sprijină ter- orismul şi în anumite situaţii închiderea respectivelor misiuni diplomatice;

• · declararea unui embargo asupra livrărilor de arme, destinate statelor care sprijină terorismul;
• ·interdicţia de intrare pe teritoriul naţional pentru orice persoană care a fost expulzată din oricare dintre cele 7 ţări participante;
• ·cooperarea bilaterală şi multilaterală cât mai strânsă între toate forţele, ce participă la acti- vitatea de combatere a terorismului.

Un alt document cu caracter regional în lupta împotriva terorismului este Documentul final al Reuniunii de la Madrid din 1980 a reprezentanţilor statelor participante la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa.

Prin documentul respectiv statele se obligă să se abţină de la o asistenţă directă sau indirectă a activităţilor teroriste, subversive sau a altor activităţi îndreptate spre înlăturarea prin violenţă a regimurilor dintr-un alt stat participant, de la a finanţa, a încuraja, a instiga sau a tolera o ase- menea activitate.

Un alt instrument având o deosebită importanţă în problema combaterii terorismului, este Reuniunea Internaţională de la Sherm-El-Shekn din 13 martie 1996 din Egipt.

Reuniunea a fost consacrată luptei antiteroriste şi reinstaurării păcii în Orientul Mijlociu. La reuniune au participat şefii a 30 de state şi organizaţii internaţionale, fiind prezidate de preşedintele

S.U.A. Bill Clinton şi preşedintele egiptean Hosni Mubarak. Reuniunea din 13 martie 1996 a avut drept scop definitivarea unui plan comun de luptă împotriva terorismului internaţional, orientate spre distrugerea forţelor fundamentaliste, implicate în valul de atentate din Israel.

În vederea atingerii scopului propus, Bill Clinton, preşedintele american, a trasat un program din trei puncte:

• · condamnarea fără echivoc a autorilor actelor teroriste;
• ·revigorarea acţiunilor îndreptate spre realizarea unei păci globale;
• ·folosirea tuturor mijloacelor disponibile pentru a pune capăt activităţilor teroriste. Reuniunea la nivel înalt de la Sharm-El-Sheikh şi-a propus următoarele obiective:
• ·izolarea mai accentuată a Iranului, ţară acuzată de sprijinirea terorismului;
• ·înfiinţarea unui organism internaţional, gen Interpol, care să includă factori de decizie gu- vernamentali, poliţieneşti şi ai serviciilor de securitate din ţările participante şi care să lupte efi- cient împotriva terorismului;
• · facilitarea integrării Israelului într-un context amiabil cu vecinii săi.

Alt document cu caracter regional este conferinţa grupului celor 7 state occidentale indu- striale şi Rusia. Conferinţa a avut loc la Paris, pe data de 31 iulie 1996, cu participarea miniştrilor de afaceri externe şi interne. Conferinţa a avut ca scop adoptarea unui plan de măsuri, menit a pune capăt valului de atentate teroriste, ce au avut loc în ultimul timp în S.U.A., Marea Britanie, Japonia şi Italia.

Planul de măsuri, adoptat la conferinţa respectivă, avea ca scop consolidarea cooperarii internaţionale în domeniul luptei antiteroriste şi întărirea legislaţiei fiecărei ţări implicate în această problemă.

La Lyon, între 17 şi 19 octombrie 1995, a avut loc al zecelea colocviu, dedicat terorismului internaţional cu tema: “Terorismul din 1995 până în 2000 - perspectivă la răsăritul mileniului trei”. La lucrările Colocviului au partcipat reprezentanţi din 45 de state. În cadrul discuţiilor s-a vorbit despre evoluţia mijloacelor utilizate de terorişti, de pericolul pe care îl prezintă fundamen- talismul islamic şi sectele religioase. Reprezentantul Japoniei a vorbit de secta A.U.M., care avea intenţia de militarizare, echipându-se cu diferite arme. Suma totală de bunuri, aparţinând sectei A.U.M., se ridică la mai mult de 100 milioane de yeni, având filiale în Rusia, S.U.A., Germania şi Şri-Lanka.

La colocviul de la Lyon a fost revizuit Ghidul de luptă contra terorismului internaţional, în capitolul 1 al căruia se prevede: “Acest ghid are ca scop definirea măsurilor practice capabile să amelioreze cooperarea în lupta împotriva terorismului internaţional”1097.

Luarea în stăpânire în mod ilegal a unor aeronave civile aflate în zbor şi deturnarea lor de la traseul stabilit pe culuoarele aeriene pentru a fi îndreptate spre destinaţii necunoscute, punându- se în acest mod în pericol atât securitatea navigaţiei aeriene, cît şi a echipajelor şi pasagerilor, constituie un fenomen de dată relativ recentă, în condiţiile apariţiei şi dezvoltării mijloacelor de transport aerian.

Ca şi celelalte forme de terorism, terorismul aerian, este după cum s-a constatat, rezultatul acţivi- tăţilor criminale desfăşurate de indivizi sau grupuri teroriste pentru care actul respectiv este scopul principal, fie doar un mijloc, o etapă intermediară în vederea realizării unui anumit obiectiv1098.

Pentru definirea infracţiunii de deturnare de aeronave s-au făcut numeroase tentative. Una din cele mai corespunzătoare definiţii a acestui fenomen este faptul sau acţiunea ce vizează pre- luarea controlului unei aeronave în zbor, prin violenţă sau ameninţarea cu aceasta, în vederea deturnării ei de la destinaţia sa.

Deturnarea aeronavelor în zbor este forma principală, în care s-a manifestat terorismul aerian. Noţiunea de terorism aerian are însă un sens mai larg, deoarece, pe lîngă actele de deturnare, ea cuprinde alte forme de diversiune împotriva aeronavelor, cum sunt atacul la sol, sabotarea instala- ţiilor aeroporturilor, atacul împotriva pasagerilor şi bunurilor ce urmează a fi transportate1099.

Datorită gravităţii lor, actele de terorism aerian devin treptat ţinta unei reprobări genera-  le, opinia publică cerînd măsuri ferme pentru prevenirea lor şi sancţionarea autorilor acesto-  ra. Din cauza pericolului său ridicat şi a gravităţii consecinţelor sale asupra stabilităţii relaţiilor internaţionale, s-a ajuns la un consens larg de opinii ca măsuri corespunzătoare pentru preveni- rea şi reprimarea terorismului internaţional.

Discuţiile pentru semnare a primei convenţii pentru reprimarea actelor de terorism împotri- va aeronavelor au оnceput оn anul 1950.

Convenţia de la Tokio este cel mai vechi tratat internaţional, care are drept obiect aviaţia civilă sub aspectul încălcărilor, comise la bordul aeronavelor în timpul zborului. Convenţia pri- vind infracţiunile şi alte anumite acte, survenite la bordul aeronavelor, a fost semnată la Tokio la 14 septembrie 1963 şi a intrat în vigoare la 4 decembrie 1963.

Convenţia privind infracţiunile şi alte anumite acte ce survin la bordul aeronavelor, semnată la Tokio la 14 septembrie 1963, a marcat o etapă importantă pe calea represiunii infracţiunilor de terorism aerian, fiind ratificată pînă în prezent de 112 state1100.

Mărirea numărului deturnărilor de aeronave, înregistrată după anii ‘60, a făcut inevitabilă adoptarea unei convenţii în această materie. Astfel în decembrie 1970, la Haga, sub egida Organizaţiei Aviaţiei Civile Internaţionale s-au reunit 77 de state pentru elaborarea Convenţiei privind reprimarea capturării ilicite a aeronavelor civile.

Obiect al convenţiei îl constituie autorii unor acte de captură ilicită de aeronave sau care execută un control prin forţă ori ameninţarea cu forţa, ori o altă formă de intimidare, comisă pe o navă civilă în zbor. Prin convenţia respectivă, fiecare stat este obligat să pedepsească şi să judece pe orice autor de deturnare aflat pe teritoriul său, indiferent de naţionalitatea sa, dacă nu poate să-l extrădeze.

În completarea prevederilor încriminatorii a convenţiei de la Haga, la 23 septembrie 1971, la Montreal este adoptată Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite, îndreptate contra securităţii aviaţiei civile.

Lalucrările Conferinţeidela Montreal, convocatede Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale, au participat reprezentanţi din 61 de state şi şapte organizaţii internaţionale.

Această convenţie aduce următoarele elemente noi: lărgeşte elementele componente ale infracţiunii de deturnare ilicită de aeronave, prin precizarea că face parte din această infracţiune producerea de daune unei aeronave aflate la sol sau distrugerea ei; plasarea într-o aeronavă în serviciu de substanţe de natură să o distrugă sau s-o împiedice să zboare; distrugerea instalaţiilor de navigaţie aeriană de la sol; comunicarea unei informaţii false, de natură să compromită secu- ritatea zborului unei aeronave1101.

În ultimii ani, intensitatea actelor de violenţă, îndreptate împotriva agenţilor diplomatici, se- diilor misiunilor diplomatice şi asupra altor persoane care se bucură de protecţie internaţională, au luat o amploare fără precedent, devenind o formă actuală a terorismului internaţional.

Principiile protecţiei politico-diplomatice a personalului diplomatic şi asigurarea protecţiei lor este prevăzut de către Convenţia privind relaţiile diplomatice din 1961,1102 Convenţia privind relaţiile consulare din 1963,1103 şi Convenţia privind reprezentarea statelor în relaţiile cu organis- mele internaţionale cu caracter universal din 1975, toate semnate la Viena.

În cazul reprezentanţelor permanente a organizaţiilor internaţionale, funcţionează un sistem complex de imunităţi şi privilegii. În acest domeniu convenţia din 1975 de la Viena a făcut o operă de dezvoltare progresivă a dreptului internaţional, deoarece sfera imunităţilor şi privile- giilor acordate reprezentanţilor statelor din convenţia din 1946 privind privilegiile şi imunităţile Naţiunilor Unite este mult limitată1104.

În afara garanţiilor, acordate de convenţiile amintite mai sus cu protecţia agenţilor diplomati- ci şi a altor persoane care se bucură de protecţie internaţională, avem un număr de convenţii care îi protejează împotriva actelor cu caracter terorist.

Printre aceste convenţii enumerăm Convenţia de la Geneva din 1937, care include printre actele de terorism faptele întenţionate, îndreptate contra vieţii întegrităţii corporale, sănătăţii sau libertăţii şefilor de state sau a persoanelor ce exercită prerogativele şefului de stat, precum şi a persoanelor însărcinate cu funcţii publice.

O altă convenţie, care are un caracter regional, este convenţia privind prevenirea şi reprima- rea actelor teroriste, semnată la Washington la 2 februarie 1971. Conform prevederilor convenţiei “Statele contractante se angajează să coopereze luând toate măsurile pe care le vor considera eficace şi în special cele care sunt prevăzute în prezenta convenţie, pentru a preveni şi reprima actele de terorism, în special răpirea, asasinatul şi alte atingeri la viaţa sau la integritatea fizică   a persoanelor, cărora statul este dator, potrivit dreptului internaţional, să le acorde o protecţie specială, precum extorcările de fonduri consecutive unor asemenea crime”1105. Faptele enumerate vor fi considerate crime de interes internaţional, indiferent de mobilurile de care sunt inspirate.

Acelaşi caracter regional îl are şi Convenţa Europeană pentru reprimarea terorismului, semnată la Strastourg, la 27 ianuarie 1977. Convenţia vizează cooperarea statelor şi sancţionarea infracţiunilor grave care constau оntrun atac contra vieţii, integrităţii corporale sau libertăţii per- soanelor ce au dreptul la o protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici1106.

Caracter de universalitate în domeniul protecţiei împotriva actelor teroriste îndreptate împo- triva persoanelor care se bucură de protecţia internaţională are Convenţia adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin rezoluţia 3166/XXVIII, din 14 decembrie 1973, întitulată “Convenţia cu privire la prevenirea şi reprimarea infracţiunilor contra persoanelor care se bucură de o protecţie internaţională inclusiv agenţii diplomatici”.

Convenţia încriminează fapta intenţionată de a comite un omor, o răpire sau orice act contra persoanei sau libertăţii, comiterea prin recurgere la violenţa unui atac contra sediilor oficiale, locuinţelor particulare sau mijloacelor de transport de natură a pune persoana sau libertatea sa în pericol, ameninţarea cu comiterea unui asemenea act, încercarea de a comite asemenea act şi participarea în calitate de complice la un asemenea act, asupra unei persoane care se bucură de protecţie internaţională inclusiv a unui agent diplomatic.

Pentru faptele încriminate convenţia nu prevede nici o sancţiune, lăsând posibilitatea statelor semnatare de a stabili cuantumul pedepselor în funcţie de gravitatea faptei.

Statele semnatare au obligaţia de a-şi stabili competenţa sa în sancţionarea autopilot în următoarele cazuri:

• ·când infracţiunea este comisă pe teritoriul respectivului stat sau la bordul unei nave sau aeronave înmatriculate în respectivul stat;
• ·când autorul prezumat al infracţiunii are naţionalitatea respectivului stat;
• ·când infracţiunea este comisă contra unei persoane care se bucură de o protecţie internaţională în virtutea funcţiei pe care o exercită în numele respectivului stat;
• ·când autorul prezumat al infracţiunii se află pe teritoriul său şi dacă nu-l extrădează;1107 Luarea de ostatici, ca şi deturnarea de aeronave, este o infracţiune de tip nou împotriva cărora

apărarea este greu de realizat1108.

La 12 august 1949 la Geneva a fost semnată “Convenţia privind protecţia populaţiei civile în timp de război”, care condamna luarea de ostatici în timp de război. Mai târziu, în 1977, în scopul dezvoltării şi consolidării prevederilor anterioare, au fost semnate Protocoalele de la Geneva1109. Intensitatea cazurilor de luare de ostatici a făcut necesară încheierea unei convenţii internaţionale. Astfel, la 17 decembrie 1979 prin rezoluţia 34/146 a Adunării Generale a O.N.U., a fost adoptată “Convenţia internaţională împotriva luării de ostatici”, prevederile căreia se aplică numai în timp de pace. Luarea de ostatici în timp de pace, conform prevederilor convenţiei, este

calificată drept delict internaţional.

Conform articolului 1 al convenţiei, “Orice persoană care capturează sau deţine şi ameninţă cu moartea, cu vătămarea sau continuă să deţină o altă persoană în scopul de a constrânge o a treia şi anume un stat, o organizaţie internaţională, interguvernamentală, o persoană fizică sau juridică, sau un grup de persoane, să facă sau să abţină de a face un act, ca o condiţie explicită sau implicită a eliberării ostaticului, comite infracţiunea de luare de ostatici”1110.

Statul, pe teritoriul căruia se află autorul prezumat al infracţiunii, este autorizat, conform legislaţiei sale, să-l reţină şi să-i asigure prezenţa pe perioada care este necesară pentru procedura penală sau extrădare, procedând imediat la o anchetă preliminară a faptelor.

După evenimentele din 11 septembrie 2001, într-o multitudine de lucrări de referinţă, sa su- bliniat că pentru combaterea eficientă a terorismului nu este suficient a se lua măsuri numai pentru restrângerea şi eliminarea efectelor actelor teroriste, dar cel mai important este să se analizeze cauzele reale ale actelor teroriste pentru ca apoi să se acţioneze pentru eliminarea lor1111.

Prin trafic de stupefiante se înţelege comerţul ilegal cu droguritoxice (opium, morfină, cocaină sau derivate ale acestora) care dăunează omului fizic şi moral.

Flagelul drogurilor este întânlit astăzi în majoritatea statelor lumii sub forma producerii ilici- te, traficului ilicit sau a consumului de stupefiante. Toate aceste infracţiuni determină uriaşe pro- fituri pentru iniţiatorii acestor practici şi crează serioase breşe în economia unor state. Pierderile de vieţi omeneşti ca urmare a consumului de droguri depăşesc pe decenii numărul pierderilor umane din conflagraţiile militare1112.

Globalizarea traficului de stupefiante necesită luarea iniţiativei şi elaborarea metodelor şi mecanismelor de combatere atât la nivel naţional cât şi internaţional.

Primele reglementări internaţionale pentru reprimarea traficului de stupefiante datează din 1912, când la Haga a fost semnată Convenţia internaţională a Opimului1113. Convenţia cerea sta- telor părţi să să controleze producţia de opium brut, să reglementeze importul şi exportul şi să supravegheze comerţul cu opium. De asemenea, Convenţia limitează numărul oraşelor, porturi- lor, punctelor de frontieră prin care se poate face importul şi exportul de opium1114.

Prevederile ficsate în convenţia de la Haga din 1912 au fost ulterior dezvoltate în Convenţia de la Geneva din 1925. În scopul evitării răspândirii substanţelor narcotice în timpul operaţiunilor de import export pe teritoriul statelor terţe, au fost prevăzute reguli de tranzit şi depozitare. Totodată, statele părţi au fost obligate să adopte sancţiuni pentru încălcarea legislaţiei referitoare la fabricarea, comerţul şi folosirea opiumului preparat.

Cooperarea în acest domeniu a continuat cu adoptarea la 26 iunie 1936 la Geneva a Convenţiei pentru reprimarea traficului ilicit cu stupefiante. În baza acestei Convenţii statele semnatare s-au angajat să supună urmăririi penale persoanele care se ocupă cu transportul, păstrarea, importul, exportul, vânzarea şi cumpărarea ilegală de stupefiante şi se crea un sistem de supraveghere şi coordonare a măsurilor pentru prevenirea traficului de stupefiante prin înfiinţarea unor oficii centrale cu aceste atribuţiuniîn fiecare stat parte.

După cel de-al doilea război mondial rolul de coordonator al eforturilor internaţionale pen- tru reprimarea traficului de stupefiante a fost preluat de ONU. Sub egida ONU vor fi adoptate o serie de conveţii care au drept scop eradicarea acsetui flagel.

În martie 1961, la New York, a fost adoptată Convenţia unică asupra stupefiantelor. Ea reuneşte într-o reglementare unitară prevederile anterioare ale dreptului internaţional în această materie. În baza convenţiei statele părţi sau angajat să pedepsească drept infracţiuni cultura, producţia, fabricarea, extracţia, prepararea, deţinerea, oferirea, punerea în vânzare, distribuirea, procurarea, livrarea şi mijlocirea, trimiterea, importul, exportul, şi transportul stupefiantelor care nu sunt conforme prevederilor Convenţiei. Statele se angajează să pedepsească infracţiunile co- mise pe teritoriul său şi pe delincvenţii aflaţi pe acest teritoriu, dacă extrădarea nu este posibilă.

În baza articolului 5 al convenţiei a fost creat Comitetul internaţional pentru control asupra stupefiantelor, format din 11 membri aleşi de Consiliul Economic şi Social al ONU. În atribuţiile acestui Comitet întră supravegherea permanentă asupra comerţului internaţional cu stupefiante.

Completarea şi adaptarea Convenţiei unice asupra stupefiantelor s-a făcut prin adopta-   rea în 1971, la Viena, a Convenţiei asupra substanţelor psihotrope, care a introdus sub control internaţional substanţele psihotrope care până la acea dată nu constituiau subiectul unui astfel de control1115.

Convenţia prevede că statele părţi vor asigura pe plan naţional coordonarea acţiunilor pre- ventive şi represive împotriva traficului ilicit şi se vor sprijini reciproc în lupta împotriva tra- ficului ilicit de substanţe psihotrope. Statele părţi sau angajat să pedepsească drept infracţiune orice act comis intenţionat care contravine unei legi sau unui regulament adoptat în executarea obligaţiunilor din Convenţie1116.

În scopul eficientizării luptei cu traficul ilicit de stupefiante în 1988, la conferinţa ONU, a fost adoptată Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope. Convenţiei prevede că fiecare stat parte trebuie să adopte măsuri necesare pentru a conferi caracterul de infracţiuni, în conformitate cu dreptul său intern, unei serii de fapte comise cu intenţie, cum ar fi: producţia, extracţia, fabricarea, prepararea, oferta, vânzarea, livrarea, expedierea substanţelor stu- pefiante şi psihotrope, cultura macului, coca, canabis în scopul producerii de stupefiante contrar Convenţiei din 1961, deţinerea sau cumpărarea de substanţe psihotrope sau stupefiante pentru a comite acţiuni de fabricare, transport sau distribuire de echipament, materiale sau substanţe în acelaşi scop; organizarea, dirijarea sau finanţarea unora din aceste fapte; conversarea sau transfe- rul de bunuri despre care se ştie că provin din asemenea infracţiuni; disimularea naturii, originii, dispunerii sau a proprietăţii reale a unor asemenea bunuri; achiziţia, deţinerea sau utilizarea lor, ca şi a echipamentelor, materialelor sau substanţelor menţionate; se prevede pedepsirea incitării de a comite asemenea fapte, a participării, asocierii, înţelegerii, tentativei sau complicităţii1117.

Sclavia şi traficul cu sclavi a fost una dintre primele problem în domeniul drepturilor omului, care a neliniştit în serios comunitatea internaţională.

Fenomen caracteristic societăţii sclavagiste, care constituia principala sursă de venit pentru stăpânii de sclavi, sclavia a fost un însoţitor permanent al istoriei medievale şi moderne, cunos- când momente de apogeu în perioada de constituire a imperiilor coloniale sau de constanţă, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, sub forma comerţului cu sclavi. În prezent, ea se manifestă sub alte forme, mai rafinate, dar tot atât de odioase, definite în limbajul Naţiunilor Unite prin expresia

„forme contemporane de sclavie”1118.

Primele preocupări pentru interzicerea şi eradicarea sclaviei datează de la începutul secolului al XIX-lea, adoptate la Congresul de la Viena din 1815, Declaraţia asupra abolirii traficului cu negri1119.

Pasul următor în abolire sclavie a fost făcut la Congresul de la Aix la Chapelle din 1818 şi apoi de la Verona din 1822, însă ambele acest congrese au rămas la nivel declarativ şi nu sau materia- lizat în practică, sclavia şi traficul cu sclavi continuând să existe.

Abia în 1841, interzicerea şi traficul de sclavi a făcut obiectul unui tratat internaţional special, când marile puteri ale europei au semnat o convenţie prin care se interzicea comerţul cu sclavi, asimilându-l pirateriei.

Prin Actul General al Conferinţei de la Berlin cu privire la Congo, din 1885, se prevedea că bazinul convenţional al acestui fluviu nu putea servi drept piaţă sau zonă de tranzit pentru vân- zarea de sclavi.

Următorul document de importanţă internaţională, este Actul general al Conferinţei îm- potriva sclaviei, încheiat la Bruxelles în 1890. Acest document se remarcă prin faptul că obligă statele-părţi să adopte prevederi penale prin care actele de acaparare violentă a sclavilor să fie pedepsită. Totodată statele-părţi se obligă să aplice o serie de măsuri în scopul eradicării feno- menului comerţului cu sclavi, cum ar fi de exemplu instalarea unor posturi fixe pe căile posibile de transportare a sclavilor sau acordare navelor militare a dreptului de a vizita navele maritime comerciale suspecte. Actul general al Conferinţei împotriva sclaviei prevede de asemenea insti- tuire unui organ special de luptă împotriva comerţului cu sclavi.

Lupta comunităţii internaţionale împotriva sclaviei se va da în continuare în cadrul Societăţii Naţiunilor, însă, este necesar de subliniat că documentele adoptate până atunci aveau drept scop lupta împotriva comerţului cu sclavi şi nu împotriva sclaviei ca fenomen.

Problema interzicerii sclavie, ca atare, a fost pusă pentru prima oară în cadrul Societăţii Naţiunilor, prin crearea în 1922, a Comisiei ad-hoc pentru studierea sclaviei în lume şi formula- rea unor propuneri în scopul eradicării acestei probleme. În baza propunerilor Comisiei ad-hoc, Adunarea Generală a Societăţii Naţiunilor a adoptat în 1926, Convenţia referitoare la sclavie.

Conform articolului 1 al Convenţiei sclavia este starea sau condiţia unui individ asupra căruia se exercită atribuţiile dreptului de proprietate sau unele dintre ele. Comerţul cu sclavi semnifica orice act de captură, de achiziţie sau de cesiune a unui individ, cu scopul readucerii sale în stare de sclavie; orice act de achiziţie a unui sclav pentru a fi vândut sau schimbat; orice act de cesiune prin vânzare sau schimbul unui sclav, dobândit în scopul de a fi vândut sau schimbat, precum şi orice act de comerţ sau de transport de sclavi1120.

Conform Convenţiei, statele-părţi se angajează să prevină şi să reprime îmbarcarea, debar- carea şi transportul sclavilor în toate apele lor teritoriale şi acordarea reciprocă de sprijin pentru reprimarea sclaviei şi a comerţului cu sclavi. De asemenea statele-părţi se angajează ca în cel mai scurt timp să lichideze sclavia sub toate formele ei posibile.

Problema sclaviei a rămas să fie actuală şi după cel de-al doilea război mondial. Astfel în 1953, Convenţia relativă la sclavie, adoptată în 1926 sub egida Societăţii Naţiunilor a trecut printr-un protocol de amendare sub egida ONU. În conformitate cu acest protocol statele-părţi se angajează ca în relaţiile dintre ele să atribuie efect juridic deplin amendamentelor aduse Convenţiei, să le pună în aplicare şi să le asigure aplicarea.

În septembrie 1956, Consiliul Economic şi Social al ONU a convocat Conferinţa plenipo- tenţiarilor pentru a definitiva textul unei noi convenţii asupra sclaviei. La 7 septembrie 1956, Conferinţa a adoptat Convenţia suplimentară relativă la abolirea sclaviei, a traficului cu sclavi şi    a instituţiilor şi practicilor analoage sclaviei. Noua Convenţie nu înlocuieşte Convenţia din 1926,  ci adaugă  câteva  reglementări  noi  impuse  de dezvoltările  din dreptul  internaţional şi drepturile omului. Aceste reglementări se referă la interzicerea aservirii pentru datorii, şerbia, cumpărarea soţiilor, exploatarea muncii copiilor şi adolescenţilor, traficul cu sclavi şi practicile analoage sclaviei. Convenţia lărgeşte totodată sistemul de cooperare obligând statele să comunice Secretarului gene- ral al ONU orice informaţie privind reprimarea reglementările şi deciziile administrative adoptate pentru a da efect prevederilor Convenţiei, precum şi dreptul Consiliului Economic şi Social al ONU de a face recomandări statelor-părţi în scopul îndeplinirii prevederilor convenţionale.

În afara prevederilor special adoptate în scopul lichidării sclaviei au fost adoptate o serie de tratate care tangenţial interziceau sclavia. Printe acestea se poate enumera Declaraţia Universală a drepturilor omului, din 10 decembrie 1948, care în articolul 4 interzice sclavia şi robia; Convenţia de la Geneva din 1958 cu privire la marea liberă, care acorda dreptul navelor de război de a opri în marea liberă orice navă de comerţ străină dacă există bănuieli că această navă se ocupă cu traficul de sclavi; această dispoziţie a fost prevăzută şi în Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, semnată la Montego Bay în 1982; Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi po- litice, prevede că nimeni nu va fi ţinut în sclavie; sclavia şi comerţul cu sclavi, sub toate formele sunt interzise ş.a.

Noul cod penal al Republicii Moldova incriminează sclavia în articolul 167 din cadrul capito- lului III, referitor la infracţiuni contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei, punera sau ţinerea unei persoane în condiţii în care o altă persoană exercită stăpânire asupra se pedepseşte cu amendă penală sau cu închisoare.

Cu toate reglementările naţionale şi internaţionale existent, lupta împotriva sclaviei este foarte actuală, astăzi în lume sunt supuse sclaviei sau unor forme de aservire peste 10 milioane de persoane.

Traficul cu fiinţe umane este contrariu demnităţii şi valorii umane. Prin el se încalcă drepturile fundamentale ale omului şi se lezează moralitatea internaţională. De aceea statele comunităţii internaţionale au incriminat acest fapt ca infracţiuni internaţionale1121.

Traficul cu fiinţe umane a făcut preocuparea mai multor convenţii internaţionale, de la în- ceputul secolului XX. Primul act internaţional, în această privinţă îl constituie Aranjamentul internaţional în vederea asigurării unei protecţii eficace contra traficului cu femei albe, din 18 mai 1904, de la Paris. Prin acest Aranjament se interzicea ademenire şi exploatarea femeilor şi copiilor sub 20 de ani.

Prima Convenţie internaţională pentru reprimarea traficului de femei, a fost semnată la 4 mai 1910 tot la Paris. Convenţia consideră drept infracţiune faptul şi tentativa, de a recruta ori de a antrena sau a influenţa în vederea recrutării femei şi fete minore spre a practica prostituţia, chiar cu consimţământul lor. În privinţa femeilor majore, această faptă se va considera infracţiune dacă se recurge la fraudă, ameninţări sau abuzuri de autoritate. Totodată, Convenţia mai conţinea şi angajamentul statelor părţi de a incrimina acest comerţ.

Sub auspiciile Societăţii Naţiunilor au fost încheiate alte două instrumente: Convenţia internaţională de la Geneva din 30 septembrie 1921, referitoare la combaterea traficului cu femei şi copii şi Convenţia internaţională de la Geneva din 11 octombrie 1933, cu privire la reprimarea traficului cu femei majore1122.

Prin Convenţia din 1921 statele părţi se obligă să ia măsuri pentru aplicarea de sancţiuni pena- le persoanelor care se ocupă cu acest comerţ şi pentru abolirea lui, iar Convenţia din 1933 extinde aceste angajamente la comerţul cu femei majora, chiar dacă ele îşi dădeau consimţământul.

O reglementare şi interdicţie mai largă asupra traficului de fiinţe umane este dată prin Convenţia din 2 decembrie 1949, intitulată Convenţia pentru reprimarea şi abolirea traficului de fiinţe umane şi a exploatării prostituării altuia, adoptată la iniţiativa ONU. Potrivit Convenţiei statele părţi vor pedepsi orice persoană care, pentru a satisface pasiunile altuia, recrutează, antrenează sau influenţează în vederea prostituării o altă persoană, chiar cu consimţământul aces- teia. Statele convin de asemenea să pedepsească orice persoană care ţine, dirijează sau finanţează ori contribuie la finanţarea unei case de prostituţie, sau dă în folosinţă cu bună ştiinţă, în totalitate sau în parte, un imobil sau un alt loc în scopul prostituării altor persoane.

Convenţia asigură o protecţie penală împotriva traficului tuturor fiinţelor umane, fără distincţie de sex sau de rasă. În convenţie se prevăd o serie de reglementări cu privire la coopera- rea internaţională pentru reprimarea traficului de fiinţe umane. Ca o deficienţă a Convenţiei este considerat faptul lăsării în mod expres la atitudinea statelor a o serie de prevederi.

Problema traficului de fiinţe umane figurează şi în cuprinsul celei mai largi reglementări asupra condiţiei femeii în societatea modernă, Convenţia asupra eliminării tuturor formelor   de discriminare faţă de femei, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 18 decembrie 1979. Convenţia cuprinde obligaţia tuturor statelor părţi de a lua toate măsurile adecvate, inclusiv de ordin legislativ, pentru reprimarea sub toate formele existente a traficului de femei şi a exploatării prostituării femeii.

În acelaşi sens, la 20 decembrie 1989, Adunarea Generală a ONU adoptă Convenţia cu pri- vire la drepturile copilului, care obligă statele părţi să protejeze copiii de orice formă de exploa- tare sexuală şi obligaţia acestora de a lua măsurile necesare pe plan naţional, pentru a împiedica exploatarea copiilor în pornografie sau materiale pornografice1123.

Pirateria maritimă este una dintre cele mai vechi infracţiuni internaţionale, ce constă în săvârşirea de persoane particulare sau nave de stat a unor acte de violenţă în marea liberă în scopul de a prăda, captura sau scufunde vasele atacate. Datorită pericolului pe care îl reprezintă pentru navigaţia maritimă şi comerţul internaţional, navele-pirat erau considerate în afara legii, iar piraţii inamici ai genului uman1124.

O serie de state ale lumii cu interes deosebit în navigaţia maritimă au incriminat prin legislaţia lor internă actele de piraterie cu mult înainte de apariţia unor reglementări convenţionale. Până astăzi, însă, nu există o convenţie generală care să reglementeze regimul juridic al pirateriei.

Pe parcursul timpului ai fost adoptate mai multe convenţii care reglementau problematica pirateriei. Printre acestea enumerăm Convenţia de la Nyon din 1937, prin care sa inclus în cate- goria actelor de piraterie atacul navelor submarine, de suprafaţă şi al aeronavelor militare împo- triva vaselor comerciale ale beligeranţilor, Convenţia de la Geneva cu privire la marea liberă din 1958, care stabileşte obligaţia statelor de a colabora la reprimarea pirateriei în marea liberă sau în orice alt loc, care nu este supus jurisdicţiei vreunui stat, Convenţia asupra dreptului mării din 1982 de la Montego Bay, care a preluat normele referitoare la interzicerea şi pedepsirea pirateriei conform Convenţiei din 1958 şi Convenţia de la Roma din 1988 privind lupta contra actelor ili- cite îndreptate împotriva securuităţii navigaţiei pe mare1125, care a enumerat actele ilicite ce cad sub incidenţa noţiunii de piraterie.

Convenţia din 1982, prin articolul 102 stabileşte dreptul fiecărui stat ca navele sale, militare sau cele afectate serviciului public, să captureze navele pirat. Tribunalele statului care a capturat nava sunt competente să judece şi să pedepsească piraţii şi să hotărască soarta navei capturată şi a bunurilor aflate la bordul ei.

Distrugerea cablurilor submarine constă în ruperea sau deteriorarea cu intenţie sau din neglijenţă culpabilă a cablurilor submarine de către o navă sau de o persoană particulară, drep- tul de sancţionare a acestei infracţiuni revenind statului al cărui pavilion îl poartă nava autor al infracţiunii, iar în cazul navelor fără naţionalitate, se exercită competenţa personală asupra auto- rilor, în condiţiile dreptului comun al ţării lor.

Progresele tehnice care au loc la mijlocul sec. al XIX-lea determină comunitatea internaţională să intervină în scopul protejării cablurilor telegrafice şi telefonice instalate în mediul subacvatic. Primul asemenea cablu a fost instalat în 1851 între Franţa şi Marea Britanie în apele Canalu-  lui Mânecii, iar în perioada imediat următoare un asemenea cablu a fost instalat între Europa   şi America de Sud, determinând astfel semnarea unei Convenţii în 18641126, privind problema protecţiei juridice internaţionale a cablurilor submaritime. Statele semnatare se angajau să in- crimineze şi să pedepsească acţiunile de deteriorare sau distrugere a cablurilor, însă, Convenţia, deoarece nu a fost ratificată n-a intrat în vigoare.

În martie 1884, la Paris s-a încheiat Convenţia privind protecţia cablurilor telegrafice sub- marine, care este în vigoare şi în prezent. Convenţia se referă la cablurile submarine instalate legal, ale căror terminaţii se află pe teritoriul unuia sau mai multor state părţi. Ea se aplică doar situaţiilor care intervin în timp de pace, nelimităn acţiunile beligeranţilor în cazul unui război naval, iar în spaţiu se aplică doar în marea liberă, dincolo de apele teritoriale ale statelor semna- tare. Convenţia cuprinde prevederi referitoare la condiţiile de instalare a cablurilor submarine, dar îndeosebi la răspunderea internaţională, atât sub aspect civil cât şi sub aspect penal, în cazul săvârşirii unor fapte prin care se aduc atingeri securităţii cablurilor submarine instalate1127.

Articolul 2 al Convenţiei prevede că ruperea sau deteriorarea unui cablu submarin, făcută voluntar sau din neglijenţă culpabilă şi care ar putea avea drept rezultat întreruperea sau împiedi- carea totală sau parţială a comunicaţiilor telegrafice se pedepseşte penal.

Cercetarea şi judecarea infracţiunii de distrugere a cablurilor submarine se face de autorităţile judiciare ale statului căruia îi îi aparţine nava la bordul căreia s-a săvârşit infracţiunea, dar şi fie- care stat poate pedepsi pe naţionalii proprii prezumaţi ca vinovaţi, dacă statul respectiv nu-şi îndeplineşte această obligaţie1128.

Prevederile Convenţiei din 1884 au fost preluate de Convenţia de la Geneva asupra mării libere din 1958 şi de Convenţia asupra dreptului mării din 1982.

Convenţia din 1958 impune statelor obligaţia de a lua măsuri legislative necesare, pentru ca faptele definite de convenţie să fie calificate infracţiuni în legile lor interne şi să fie pasibile de pedeapsă. Convenţia din 1982 extinde aria de aplicare a reglementărilor sale şi asupra cablurilor telefonice submarine, cablurilor electrice de înaltă tensiune şi a conductelor petroliere. Convenţia mai prevede obligaţia statelor de a reglementa despăgubirea proprietarului unei nave, care pentru a evita deteriorarea unui cablu sau a unei conducte submarine, a suferit anumite prejudicii.

Difuzarea de publicaţii pornografice reprezintă o activitate nocivă ce poate aduce atingeri grave de ordin spiritual şi moral lumii contemporane ducând la un regres faţă de acumulările valori- zante ale fiinţei umane.

Interesul umanitar cu caracter universal, lezat prin acest gen de fapte cu determinanţă obscenă, a făcut comunitatea internaţională să incrimineze ca infracţiune circulaţia şi traficul publicaţiilor obscene şi să fundamenteze procedee de colaborare internaţională pentru reprimarea acestora. Fundamentul juridic al reprimării penale internaţionale a circulaţiei şi traficului cu publicaţii obscene este constituit de Angajamentul relativ la reprimarea circulaţiei publicaţiilor obscene, adoptat la 4 mai 1910 la Paris, şi de Convenţia internaţională asupra reprimării răspândirii şi traficului publicaţiilor obscene, adoptată la Geneva sub auspiciile Societăţii Naţiunilor, în sep- tembrie 19231129.

Potrivit Angajamentului relativ, statele semnatare se angajau să facă schimb de informaţii re- feritoare la datele care ar putea înlesni descoperirea şi reprimarea faptelor ce constituie infracţiuni potrivit legii lor interne.

În mai 1949 Angajamentul a fost amendat printr-un Protocol care prevedea doar trecerea funcţiei de depozitar din sarcina Franţei în sarcina ONU.

Convenţia din 1923 stabileşte faptele pe care fiecare stat parte trebuie să le pedepsească prin legislaţia proprie şi împotriva autorilor cărora se angajează să ia toate măsurile pentru descope- rirea, urmărirea şi sancţionarea lor penală. Faptele incriminează sunt următoarele: fabricarea şi deţinerea de scrieri, desene, gravuri, picturi, imprimate, imagini, afişe, embleme, fotografii, filme cu conţinut obscen sau alte obiecte de acest fel, cu scopul de a le distribui, de a face comerţ, de  a al expune public; importul şi exportil sau ounerea în circulaţie; comerţul şi orice distribuire, expunerea în public; favorizarea circulaţiei sau traficul, direct sau indirect, cu aceste obiecte.

Competenţa de judecată a acestor infracţiuni o au organele judiciare ale statului pe teritoriul căruia sa comis infracţiuneasau unul din elementele constitutive ale acesteia.

Convenţia internaţională asupra reprimării răspândirii şi traficului publicaţiilor obscene, adoptată la Geneva 1923, de asemenea a fost amendată printr-un Protocol din noiembrie 1947, prin care funcţiile de depozitar sunt preluate de la Societatea Naţiunilor de ONU.

Atât Angajamentul din 1910, cât şi Convenţia din 1923 sunt în vigoare, constituind şi astăzi fundamentul juridic al reprimării penale internaţionale a difuzării de publicaţii pornografice.

Falsificarea de monedă este infracţiune internaţională şi constă în confecţionarea de monedă sau de alte titluri false, pentru efectuarea de plăţi, în mod fraudulos, contrafacerea, în orice mod sau alterarea calităţilor semnelor monetare.

Falsificarea de monedă este una dintre cele mai vechi infracţiuni internaţionale care a apărut odată cu înlocuirea schimbului de mărfuri şi apariţia în circuit a banilor. Această infracţiune a fost săvârşită pe parcursul istoriei nu numai de persoane particulare dar şi de diferite state, care aveau drept scop subminarea economică a altor state1130.

Circulaţia monedelor false antrenează prejudicii grave intereselor statului, de aceea coopera- rea dintre state pentru incriminarea şi sancţionarea falsului a devenit inevitabilă.

Sub auspiciile Societăţii Naţiunilor, în 1929 la Geneva, s-a semnat Convenţia internaţională pentru reprimarea falsului de monedă. Convenţia a reglementat protecţia tuturor monedelor sta- telor şi a prevăzut obligaţia statelor de a pedepsi pe falsificatorii de monede.

Convenţia a incriminat următoarele fapte ca fiind infracţiune internaţională de falsificare de monedă: manoperele frauduloase de a fabrica sau de a altera moneda, indiferent de mijloacele folosite în acest scop; punerea în circulaţie, în mod fraudulos, a monedelor falsificate; punerea în circulaţie, introducerea în ţară, primirea ori procurarea monedei false, ştiind că ea este falsificată; tentativa la aceste infracţiuni şi acte de participare intenţionată; faptele frauduloase de fabricare, primire sau procurare a instrumentelor sau altor obiecte destinate pri naturăa lor la fabricarea de monedă falsă ori la alterarea monedelor.

Statele-părţi sunt obligate conform Convenţiei să nu facă distincţie la incriminare între mo- neda naţională şi moneda altor state şi să pedepsească în mod egal falsul, fără a putea invoca condiţia reciprocităţii. Falsificarea de monedă este supusă principiului represiunii universale şi constituie un caz de extrădare chiar dacă s-a comis în scopuri politice.

Codul penal al Republicii Moldova prevede pedepsire infracţiunii de falsificare de monedă în articolul 136.