Drept

După primul război mondial, tratatele de pace şi în special tratatul de la Versailles din 1919 reprezintă momentul important pentru dezvoltarea dreptului internaţional penal şi totodată, pentru consacrarea răspunderii penale a persoanei fizice1131.

Tratatul de la Versailles a prevăzut înfiinţarea unui tribunal internaţional având competenţa de a-l judeca pe fostul împărat al Germaniei, Wilhelm al II-lea de Hohenzolern, pentru „ofensă supremă contra moralei internaţionale şi autorităţii sacre a tratatelor”1132. Guvernul olandez a refuzat extrădarea fostului împărat german, iar guvernul german a refuzat extrădarea criminalilor de război şi numai şase ofiţeri germani care fuseseră luaţi prizonieri de război, au putut fi judecaţi de tribunalele franceze şi engleze.

Cu toate că n-au fost aplicate în totalitate, dispoziţiile tratatului de la Versailles  prezintă      o deosebită importanţă pentru dezvoltarea dreptului internaţional penal. Apare astfel, pentru prima oară, noţiunea de crimă de război şi este pentru prima dată când un şef de stat devine răspunzător pentru încălcarea normelor dreptului internaţional.

În perioada dintre cele două războaie mondiale dreptul internaţional penal se îmbogăţeşte cu noi reglementări cu privire la interdicţiile şi restricţiile din domeniul dreptului războiului, şi cu noi convenţii privind infracţiunile internaţionale.

În 1925 a fost adoptat la Geneva Protocolul privind interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a armelor bacteriologice; în 1928 a fost semnat Pactul Briand- Kellogg prin care s-a interzis războiul ca mijloc al politicii internaţionale; în 1929 a fost adoptată la Geneva o nouă convenţie „pentru ameliorarea soartei răniţilor şi bolnavilor din armatele în campa- nie”, care prevedea idea pedepsirii celor ce violează prevederile convenţiei.

După cel de-al doilea război mondial dreptul internaţional a cunoscut un adevărat salt de or- din calitativ, ceea ce a permis autorilor de drept internaţional să aprecieze că dreptul internaţional penal modern s-a născut în această perioadă. Afirmaţia se sprijină pe evoluţiile spectaculoase   în plan juridic referitoare la răspunderea pentru săvârşirea crimelor contra păcii şi securităţii omenirii, a crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război. Sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite sau în cadrul general al relaţiilor internaţionale, dreptul internaţional penal a cunoscut evoluţii importante şi în planul colaborării dintre state pentru încriminarea şi reprimarea  unor fapte săvârşite de persoane nu în calitatea lor de agenţi ai statului ci în nume propriu, prin care se aduc atingeri grave unor valori ce vizează întreaga comunitate internaţională1133.

Cel de-al doilea război mondial, fiind un război tipic de agresiune, a însemnat o violare brutală a normelor dreptului internaţional care s-a caracterizat prin acte criminale sistemati-   ce contra beligeranţilor şi a populaţiei civile. Problema instituirii unei instanţe jurisdicţionale internaţionale pentru sancţionarea criminalilor de război s-a pus încă în timpul războiului.

Astfel, în 1942 s-a creat Comisia interaliată pentru cercetarea crimelor de război. De aseme- nea, în acelaşi an, guvernele în exil ale ţărilor aliate ocupate de nazişti1134 au semnat la Londra declaraţia cunoscută sub denumirea de „Declaraţia de la Saint James Palace”. Acesta este primul document care prefigurează reprimarea crimelor de război sau alte violenţe contra populaţiei civile. Ulterior au fost semnate şi alte documente care vizau pedepsirea criminalilor de război:

„Declaraţia cu privire la atrocităţi”, adoptată la conferinţa de la Moscova din octombrie 1943; „Acor- dul de la Ialta” din februarie 1945; „Acordul de la Potsdam” din august 1945; „Acordul privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai puterilor europene ale Axei, ale căror crime sunt fără localizare geografică”1135 din august 1945, în baza căruia a fost creat Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg. Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg a fost anexat la Acordul de la Londra. De asemenea, este necesar de adăugat Proclamaţia din 19 ianuarie 1946 a Comandan- tului Suprem al Puterilor Aliate, prin care s-a creat Tribunalul Militar Internaţional de la Tokio pentru urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război din Extremul Orient.

Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg1136 cuprindea reguli de ordin procedural şi de fond, fiind o instanţă jurisdicţională de excepţie creată de statele învingătoare, pentru a ju- deca atrocităţile săvârşite numai în tabăra inamică. Crime de natura celor ce intrau în competenţa Tribunalului au fost comise aproape în egală măsură şi de statele învingătoare1137. Tribunalul era internaţional numai în sensul că a fost creat în baza unui acord internaţional (Acordul de la Londra), însă el era alcătuit numai din statele învingătoare, care erau părţi la acord; judecătorii proveneau numai din aceste state, statele învinse neavând nici un reprezentant, aşa cum cere principiul echităţii şi justiţiei. Tribunalul nu a fost creat cu consimţământul tuturor părţilor în cauză, conform unui principiu unanim admis. Procedura după care a judecat era în contradicţie cu concepţia unanim admisă despre justiţia internaţională; judecătorii erau, de regulă, militari, care au judecat după o procedură simplificată1138.

Articolul 6 al Statutului prevedea competenţa de judecată ratione materia Tribunalului şi se referea la:

• ·crimele contra păcii (ordonarea, pregătirea, declanşarea sau purtarea unui război de agre- siune, sau a unui război prin violarea tratatelor, a garanţiilor sau a acordurilor internaţionale, sau participarea la îndeplinirea oricărui dintre aceste acte);
• ·crimele de război (violarea legilor şi obiceiurilor războiului, asasinatele, relele tratamente şi deportările pentru munca forţată a populaţiei din teritoriile ocupate, asasinatul sau relele tra- tamente a prizonierilor de război sau ale persoanelor aflate pe mare, executarea ostaticilor, jefuirea bunurilor publice sau private, distrugerea fără motiv a oraşelor si satelor sau devastarea lor nejustificată de necesităţile militare);

• · crimele contra umanităţii (asasinatul, exterminarea, aducerea în stare de sclavie, deportarea populaţiei civile, persecuţiile pentru motive politice, rasiale sau religioase).

Ratione persone Tribunalul era competent să judece orice persoană care a comis, individual sau cu titlu de membru a unor organizaţii, oricare din crimele menţionate mai sus. Conducătorii, organizatorii, provocatorii sau complicii care au luat parte la comiterea oricărei dintre crimele prevăzute de statut erau consideraţi răspunzători pentru toate actele îndeplinite de către alte per- soane în executarea planurilor respective, situaţia lor fiind acea de instigator sau complice.

Ca element de noutate, Statutul extinde sfera noţiunii „criminal de război” în raport cu nor- mele anterioare. Dacă până acum puteau fi autori ai crimelor de război numai militarii şi civilii participanţi la ostilităţi, deci combatanţii, de acum înainte se extinde categoria persoanelor care pot comite crime de război, prin includerea civililor, îndeosebi a funcţionarilor, chiar dacă nu participă la operaţiuni militare. Această extindere rezultă cu claritate din incriminarea deportării pentru munci forţate sau în alte scopuri, acte care pot fi săvârşite şi de alte persoane decât combatanţii, mai ales cele investite cu exerciţiul autorităţii publice pe diferitele trepte ale ierarhiei statale1139.

În baza art. 9 al Statutului, Tribunalul era abilitat, în cazul în care în cadrul unui proces se constată că un inculpat vinovat de o anumită faptă face parte dintr-un grup sau o organizaţie, să declare că grupul sau organizaţia sunt criminale. În baza acestui articol, Gestapoul, S.S.-ul şi conducerea partidului nazist german au fost declarate criminale.

Tribunalul era împuternicit să judece în lipsa acuzaţilor când aceştia nu au fost depistaţi şi de a-i condamna pe vinovaţi la moarte ori la orice altă pedeapsă pe care o va considera justă, precum şi de a aplica pedepse suplimentare, cum ar fi confiscarea averii dobândite ilegal de condamnat.

În scopul asigurării garanţiilor fundamentale pentru ca acuzaţii să fie judecaţi în cadrul unui proces echitabil, art. 16 al Statutului prevede dreptul acuzaţilor de a se apăra în instanţă, fie perso- nal, fie prin apărători. În administrarea probelor Tribunalul nu era limitat de nici o formalitate.

Tribunalul şi-a început activitatea la 20 noiembrie 1945, iar la 1 octombrie 1946, după 403 şedinţe publice, în care au fost audiaţi 116 martori, 19 acuzaţi şi pledoariile avocaţilor a pronunţat următoarele sentinţe: pedeapsa cu moartea, 12 persoane1140; muncă silnică pe viaţă, 3 persoane; închisoare între 10 şi 20 de ani, 4 persoane.

Executarea pedepselor era încredinţată Consiliului de Control al Aliaţilor.

Tribunalul Militar Internaţional pentru Extremul Orient, cunoscut şi ca Tribunalul de la Tokio, a fost instituit pentru judecarea marilor criminali de război din Extremul Orient. Carta Tribunalu- lui era asemănătoare cu Statutul Tribunalului de la Nürnberg, deosebirile constau în faptul că Tri- bunalul era competent să judece doar indivizi, nu şi organizaţii şi nu erau incluse în competenţa ratione materiae crimele contra umanităţii.

Structura Tribunalului era complet diferită de cea de la Nürnberg. Întrucât SUA erau singura putere de ocupaţie în Japonia, Comandantul Superior al puterilor aliate, care era american, era împuternicit cu atribuţia de desemnare a preşedintelui, judecătorilor şi procurorului general al tribunalului. În felul acesta SUA a avut un rol esenţial în constituirea Tribunalului.

Regulile de procedură şi garanţiile judiciare, precum şi cele privind responsabilitatea acuzaţilor şi pedepsele pe care Tribunalul le putea aplica, sunt similare celor din Statutul Tribu- nalului de la Nürnberg.

Tribunalul a pronunţat sentinţele la 12 noiembrie 1948. Pedeapsa cu moartea a fost aplicată pentru 7 persoane1141, 11 persoane detenţiune pe viaţă, şapte persoane la închisoare pe diverse termene.

Chiar dacă Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg, precum şi cel de la Tokio s-au autodizolvat prin îndeplinirea obiectivelor stabilite, prevederile Statutului cu privire la crimele de război şi crimele contra umanităţii, rămân în continuare active, în sens că actele enumerate ca având această încadrare au fost confirmate prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU, nr. 3(I) din 13 februarie 1946 şi nr. 95(I) din 11 decembrie 1946 şi declarate imprescriptibile, indiferent de data la care au fost comise, precum şi prin „Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor contra umanităţii” din 1968.

În afara Tribunalelor Militare Internaţionale s-au constituit tribunale naţionale, care au jude- cat şi condamnat criminali de război pe baza legilor naţionale, îndeosebi pentru fapte de violare a legilor şi obiceiurilor războiului.

Până la sfârşitul lunii noiembrie 1948 au fost arestaţi pentru crime de război 7109 persoane, inclusiv persoanele trimise spre judecată pentru faptele deosebit de grave tribunalelor de la Nür- nberg şi Tokio. În urma proceselor care au avut loc, au fost condamnate 3686 persoane, iar 924 au fost achitate. S-au dat sentinţe de condamnare la moarte în 1019 cazuri; 33 de inculpaţi s-au sinucis, 2667 persoane au fost condamnate la închisoare şi 2499 de cazuri au rămas pe rol. Până la sfârşitul anului 1958, cele patru puteri au judecat 15025 persoane pentru crime de război, în cele mai multe cazuri pronunţându-se sentinţe de condamnare la 25 de ani muncă silnică1142.

Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg, precum şi cel de la Tokio, constituie un mo- ment de maximă importanţă în dezvoltarea dreptului internaţional penal şi inclusiv a răspunderii internaţionale penale.

După dispariţia bipolarismului din sistemul relaţiilor internaţionale, numărul conflictelor armate a crescut sensibil. Majoritatea acestor conflicte au avut un caracter neinternaţional. Aici au avut loc cele mai grave violări ale dreptului internaţional umanitar.

Tribunalul Penal Internaţionale pentru Iugoslavia a fost instituit ca răspuns la omorurile, violurile şi epurările etnice, care au avut loc în Iugoslavia în aşa proporţii, pe care continentul european nu le-a văzut de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial1143.

Consiliul de Securitate al ONU a condamnat, în mai multe rânduri, cazurile în care au fost violate prevederile normelor dreptului internaţional umanitar şi a avertizat persoanele care au comis sau au ordonat comiterea unor asemenea acte. De asemenea, Consiliul de Securitate a ce- rut tuturor părţilor în conflict să se conformeze obligaţiilor care decurg din dreptul internaţional umanitar şi, în special, din Convenţiile de la Geneva din 1949. Cu toate acestea, comportamentul autorităţilor şi combatanţilor a devenit intolerabil, astfel născându-se idea creării unei instanţe pe- nale internaţionale pentru pedepsirea autorilor crimelor de război şi crimelor contra umanităţii.

Consiliul de Securitate al ONU, constatând că situaţia din Iugoslavia reprezintă o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale1144, decide prin Rezoluţia nr. 808/22 februarie 1993 crearea unui tribunal internaţional spre a judeca persoanele presupuse a fi responsabile pentru cazuri de violare gravă a dreptului internaţional umanitar, comise pe teritoriul fostei Iugoslavii, începând din ianuarie 1991.

La 25 mai 1993, Consiliul de Securitate a adoptat prin Rezoluţia nr. 827, Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru Iugoslavia.

Această modalitate de înfiinţare a pus problema, dacă Tribunalul este o veritabilă instanţă de judecată? În mod normal, el trebuia să fie creat printr-un tratat, care să aibă la bază o hotărâre a Adunării Generale a ONU. S-a argumentat în mai multe rânduri că s-a recurs la această măsură din motive de operativitate, întrucât, încheierea unui tratat în acest scop, chiar dacă s-ar fi încu- nunat de succes, ar fi avut dezavantajul unei perioade îndelungate de transpunere în viaţă şi al nesiguranţei că s-ar putea obţine numărul necesar de ratificări pentru intrarea în vigoare.

Datorită faptului că Tribunalul a fost creat printr-o decizie a unui organ principal al ONU, el este mai degrabă un organ subsidiar al Consiliului de Securitate1145, decât o instanţă de judecată, create în baza unei convenţii internaţionale.

Indiferent de modalitatea de constituire, Tribunalul Penal Internaţional pentru Iugoslavia a readus în discuţie problema instituirii unei Curţi Penale Internaţionale cu caracter permanent. Numai o instanţă jurisdicţională care posedă o competenţă generală ar fi capabilă să contribuie la dezvoltarea justiţiei penale internaţionale1146.

Ca structură, Tribunalul este alcătuit din 11 judecători. Potrivit Statutului, judecătorii sunt aleşi de Adunarea Generală a ONU după o listă prezentată de Consiliul de Securitate. Această listă este prezentată în Consiliu de Secretarul General al ONU la propunerea statelor. Alegerea judecătorilor se face pe o perioadă de 4 ani, cu dreptul de a fi realeşi. Judecătorii trebuie să fie persoane de înaltă moralitate, imparţialitate şi integritate, să posede calificările cerute în ţările lor de provenienţă, pentru a fi numite în cele mai înalte funcţii judiciare. La formarea camerelor se va ţine cont de experienţa judecătorilor în materie de drept penal şi drept internaţional, mai ales de drept internaţional umanitar şi drepturile omului.

Potrivit articolului 11 din Statut, Tribunalul este alcătuit din următoarele organe:

• ·Trei camere (două de primă instanţă, fiecare alcătuită din câte trei judecători şi o cameră de apel1147 cu cinci judecători);
• ·Procurorul;
• ·Grefa, comună camerelor şi procurorului.

Procurorul Tribunalului este numit de Consiliul de Securitate, în baza propunerii Secretaru- lui General al ONU, pentru o perioadă tot de 4 ani. Personalul necesar pentru buna îndeplinire a atribuţiilor se numeşte în funcţie de Secretarul General al ONU, la propunerea procurorului.

În baza informaţiilor primite de la state, organizaţii sau plângeri individuale de la victime, procurorul decide asupra oportunităţii declanşării urmăririi penale. Actul de acuzare, întocmit de procuror, este înaintat uneia din Camerele de primă instanţă.

În conformitate cu articolul 1 din Statut, Tribunalul este abilitat să judece persoanele, presu- puse a fi responsabile de violări grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavii începând din 1991, fără a se prevedea inculparea unor grupări instituţionalizate. Un element important, din punct de vedere al competenţei ratione persone al Tribunalului, este principiul responsabilităţii penale individuale. Acest principiu se bazează pe precedentele adop- tate după cel de-al doilea război mondial. Orice persoană, în poziţie de autoritate, va trebui să fie ţinută responsabilă individual. Ordinul dat de superior nu va putea fi invocat ca o cauză   de

exonerare de răspundere, dar poate constitui un motiv de reducere a pedepsei.

În cazul competenţei concurente, atunci când jurisdicţia naţională şi Tribunalul Internaţional sunt competente a judeca o cauză din cele ce fac obiectul Statutului, prioritate va avea Tribunalul Internaţional. În orice fază a procesului, Tribunalul poate cere jurisdicţiei naţionale să se desis- teze în favoarea sa.

În competenţa materială a Tribunalului intră următoarele categorii de fapte: încălcările grave ale Convenţiei de la Geneva din 1949; violările legilor şi obiceiurilor războiului; genocidul şi crimele împotriva umanităţii.

În legătură cu categoria de infracţiuni grave la Convenţia de la Geneva din 1949, se prevede că Tribunalul Internaţional este abilitat să urmărească persoanele care comit sau dau ordin să se comită infracţiuni grave la Convenţia de la Geneva din 1949, adică actele îndreptate împotriva persoanelor sau bunurilor, protejate în condiţiile dispoziţiilor acesteia.

Din această categorie fac parte: omuciderea cu intenţie; tortura sau tratamentul inuman, în- deosebi experienţele biologice; faptul de a cauza cu intenţie suferinţe mari sau de a aduce atin- geri grave integrităţii fizice sau sănătăţii; distrugerea sau însuşirea de bunuri, nejustificate prin necesităţi militare şi efectuate pe o scară largă, într-un mod ilicit şi arbitrar; faptul de a constrânge un prizonier de război sau un civil să servească în forţele armate ale puterii inamice; faptul de    a priva pe un prizonier de război sau pe un civil de dreptul de a fi judecat, în mod regulat şi imparţial; expulzarea sau transferul ilegal al unui civil sau deţinerea sa ilegală; luarea de civili ca ostatici1148.

De asemenea, Tribunalul este competent să judece: folosirea de arme toxice sau alte arme concepute să cauzeze suferinţe inutile; distrugerea oraşelor şi satelor care nu se justifica prin necesităţile militare; atacarea sau bombardarea, prin orice mijloace, de oraşe, sate, locuinţe sau clădiri neapărate; sechestrarea, distrugerea sau deteriorarea deliberată de edificii consacrate re- ligiei, bunăstării, învăţământului, artelor şi ştiinţei, monumentelor istorice, operelor de artă şi operelor cu caracter ştiinţific; jefuirea de bunuri publice şi private1149.

Statutul Tribunalului prevede şi urmărirea persoanelor care au comis acte de genocid. Prin genocid, conform Statutului, se înţelege unul din actele enumerate, comis cu intenţia de a dis- truge în tot sau în parte, un grup naţional etnic, rasial sau religios: uciderea de membri ai gru- pului; atingerea gravă adusă integrităţii fizice sau mintale a membrilor grupului; supunerea cu intenţie a grupului la condiţii de existenţă care trebuie să antreneze distrugerea sa fizică totală sau parţială; măsuri vizând împiedicarea naşterilor în interiorul grupului; transferul forţat de copii dintr-un grup în altul. Totodată, în Statut se prevede că se vor pedepsi actele privind înţelegerea în vederea comiterii genocidului, incitarea directă şi publică, la comiterea genocidului, tentativa şi complicitatea la genocid.

În articolul 5 al Statutului Tribunalului se prevede competenţa asupra persoanelor presupuse responsabile de următoarele crime, atunci când acestea au fost comise în cursul unui conflict armat, cu caracter intern sau internaţional, îndreptat împotriva populaţiei civile: asasinatul, ex- terminarea, supunerea în sclavie, expulzarea, întemniţarea, tortura, violul, persecuţiile pe motive politice, rasiale şi religioase, precum şi alte acte inumane1150.

În articolul 21 al Statutului se reglementează drepturile acuzatului. Acesta este prezumat ino- cent până la rămânerea definitivă a sentinţei. De asemenea, acuzatului i se recunoaşte dreptul de a fi informat într-un termen cât mai scurt posibil şi într-o limbă pe care o cunoaşte, despre moti- vele acuzării care i se aduc; dreptul de a fi audiat în mod echitabil şi public; dreptul de a dispune de un timp suficient pentru a-şi pregăti apărare şi de a comunica cu apărătorul său; de a fi judecat fără o întârziere excesivă; de a participa la procesul său; să interogheze sau să ceară interogarea martorilor; să nu fie forţat să depună mărturie împotriva sa ori de a se recunoaşte vinovat.

Procedura tribunalului este publică. Sentinţa se dă de Camerele de primă instanţă, în şedinţă publică. Hotărârile date de Camerele de primă instanţă sunt supuse recursului în faţa Camerei de apel a Tribunalului, la sesizarea procurorului sau a condamnatului, dar numai pentru eroarea într-o problemă de drept şi eroare asupra faptelor stabilite. Camera de apel examinează recursul, având dreptul de a confirma, anula sau a revizui sentinţele Camerelor de primă instanţă. Sentinţa se stabileşte în scris şi este motivată.

Ţinând cont de Protocolul facultativ referitor le Pactul internaţional asupra drepturilor ci- vile şi politice din 15 decembrie 1989, Protocolul nr. 6 la Convenţia Europeană a drepturilor omului şi Rezoluţia Adunării Generale a ONU, 2857/XXVI, part. 3, şi 36/61, part. I care interzic pedeapsa cu moartea, Statutul Tribunalului prevede doar pedeapsa cu închisoarea şi restituirea către proprietarii legitimi a bunurilor şi resurselor dobândite ilegal. La individualizarea cuantu- mului pedepsei, Tribunalul trebuie să recurgă la practica generală privind pedeapsa închisorii, a tribunalelor locale de pe teritoriul fostei Iugoslavii.

Executarea pedepsei se face într-un stat desemnat de Tribunal de pe o listă a statelor membre ale ONU, care au indicat Consiliului de Securitate voinţa lor de a accepta persoanele condam- nate. Statele respective au dreptul să acorde graţierea sau comutarea pedepsei, dar sub controlul Tribunalului.

Conform Statutului, statele membre ale ONU sunt obligate să coopereze şi să acorde asistenţă juridică Tribunalului pentru identificarea şi căutarea persoanelor vinovate, precum şi arestarea şi aducerea în faţa Tribunalului a persoanelor împotriva cărora s-a emis mandat de arestare sau de aducere.

Judecătorii, Procurorul şi Grefierul au un statut care-i asimilează agenţilor diplomatici, ceilalţi membri ai personalului beneficiază de statutul acordat funcţionarilor ONU.

Sediul Tribunalului este stabilit la Haga, iar cheltuielile pentru funcţionare sunt suportate din bugetul ordinar al ONU. Limbile de lucru sunt engleza şi franceza.

Crearea Tribunalului Penal Internaţional pentru Iugoslavia a suscitat nenumărate discuţii contradictorii atât în ce priveşte legitimitatea lui, cât şi a funcţionalităţii şi eficienţei sale. Rolul său nu va putea fi, însă, decât unul pozitiv, aducându-şi aportul la întărirea legalităţii internaţionale privind normele aplicabile în timp de conflict armat.

Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda a fost constituit prin Rezoluţia nr.955 din 8 noiem- brie 1994 a Consiliului de Securitate al ONU. Spre deosebire de Tribunalul pentru Iugoslavia, Tri- bunalul pentru Rwanda s-a constituit la cererea oficială a guvernului rwandez1151.

Chiar dacă Tribunalul a fost creat la cererea guvernului, reprezentantul Rwandei în Consi- liul de Securitate al ONU1152 a votat împotriva fondării Tribunalului, aducând mai multe motive în argumentarea poziţiei statului său. Printre acestea se numără faptul că perioada în care se încriminează faptele de genocid săvârşite între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1994, nu cuprinde şi perioada de pregătire a actelor de genocid; detenţia infractorilor este posibilă în afara terito- riului ţării; persoanele judecate de Tribunal şi declarate vinovate nu vor fi condamnate la moarte, precum şi faptul că organele principale ale Tribunalului se vor găsi în afara Rwandei.

Pentru a putea înţelege poziţia oficială a statului vis-a-vis de Tribunalul Penal Internaţional, este necesar a se înţelege acele schimbări majore care au avut loc în societate în perioada conflic- tului1153.

Ratione personae, Tribunalul este abilitat să urmărească şi să judece persoanele responsabile de genocid şi alte violări grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul Rwandei şi a cetăţenilor rwandezi responsabili de genocid şi alte asemenea violări comise în teritoriul statelor vecine, între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1994.

Raţione materie, Tribunalul pentru Rwanda este competent să judece trei categorii de fapte:

• ·genocidul, definit în cuprinsul Statutului într-o formulă similară celei din Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din 1948;
• · crimele împotriva umanităţii, constând în atacuri sistematice şi pe scară largă săvârşite îm- potriva populaţiei civile în baza unor considerente de ordin naţional, politic, etnic, rasial sau religios;
• ·crimele de război săvârşite prin violarea articolului 3 comun al Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi al Protocolului adiţional II de la Geneva din 1977.

În articolul 4 al Statutului se face o enumerare a crimelor de război, aceasta fără a fi însă limitativă.

Ratione loci, competenţa Tribunalului se extinde pe teritoriul Rwandei, inclusiv solul şi spaţiul aerian, precum şi pe teritoriul statelor învecinate în ceea ce priveşte violările grave ale dreptului internaţional umanitar săvârşite de cetăţenii rwandezi.

Statutul prevede o competenţă prevalentă a Tribunalului internaţional faţă de orice altă instanţă care ar judeca fapte de natura celor menţionate, săvârşite în limitele teritoriale stabi- lite, principiul non bis in idem, aplicându-se în mod absolut în ce priveşte hotărârile tribunalelor internaţionale şi în mod relativ pentru hotărârile date de tribunalele naţionale, în sens că per- soanele judecate de acestea vor putea fi rejudecate de tribunalul internaţional dacă hotărârile pronunţate în ceea ce-i priveşte se referă la fapte caracterizate ca fiind crime de drept comun, ori dacă judecata în faţa unui tribunal naţional nu a fost imparţială, a fost angajată doar cu scopul de a salva pe inculpat de la răspunderea penală internaţională sau nu s-a desfăşurat cu diligenţa necesară1154.

Pedeapsa aplicată de Tribunal este închisoarea pe termene determinate. Limitele închisorii se apreciază în raport cu practica generală privind pedepsele privative de libertate a tribunalelor din Rwanda. Ea se execută pe teritoriul Rwandei sau pe teritoriul oricărui stat care şi-a exprimat voinţa de a accepta persoane condamnate de Tribunal. De asemenea, poate fi luată decizia de confiscare a averii dobândite ilicit şi restituire a bunurilor proprietarului de drept. La propunerea autorităţilor statului pe teritoriul căruia se execută pedeapsa, condamnatul poate fi graţiat de preşedintele Tribunalului, cu consultarea celorlalţi judecători.

Preşedintele Tribunalului prezintă anual un raport asupra activităţii desfăşurate de instanţă, Consiliului de Securitate al ONU.

Sediul Tribunalului este stabilit la Arusha, capitala Tanzaniei. Biroul Procurorului se află la Kigali, capitala Rwandei. Finanţarea Tribunalului se face din bugetul ordinar al ONU.

Cele două Tribunale Penale Internaţionale au suportat anumite critici, datorită imperfecţiunii constituirii lor, demonstrând încă o dată necesitatea creării unei Curţi Penale Internaţionale per- manente.

Ideea instituirii unei jurisdicţii penale internaţionale nu este nouă.

O primă încercare practică de instituire a unei jurisdicţii internaţionale a avut loc încă în 1474, deşi însă nu poate fi vorba de o jurisdicţie internaţională convenţională propriu-zisă.

Este vorba despre procesul intentat lui Peter von Hagenbach1155 care fusese numit de ducele Burgundiei la conducerea cetăţii Breisach, pe Rinul de Sus.

Urmând instrucţiunile ducelui, Hagenbach a introdus în cetate un regim de teroare şi bruta- litate. Crimele, violurile, taxele ilegale şi confiscarea proprietăţii au devenit practici generalizate. O coaliţie alcătuită din Austria, Franţa, Berna şi oraşele de pe Rinul de Sus, a oprit ascensiu-

nea ducelui de Burgundia, care dorea să devină rege şi chiar împărat. În urma asediului cetăţii Breisach şi a revoltei locuitorilor acesteia, Hagenbach a fost înfrânt şi capturat, iar arhiducele de Austria a ordonat judecarea acestuia. Hagenbach n-a fost judecat de un tribunal ordinar, ci de o curte constituită ad-hoc, alcătuită din 28 de judecători din statele şi oraşele coaliţiei.

Acest proces este considerat de unii istorici ca fiind actul de naştere al dreptului internaţional penal, idee care nu poate fi împărtăşită. Importanţa procesului lui Hagenbach este considerabilă pentru sancţionarea pe plan internaţional a conduitelor individuale contrare regulilor cutumiare sau convenţionale, care apără valori fundamentale pentru comunitatea internaţională.

Proiecte concrete de instituire a unei jurisdicţii penale internaţionale datează însă din secolul al XIX-lea.

Gustav Moynier a lansat în 1872 proiectul de „Convenţie pentru crearea unei instituţii ju- diciare internaţionale care să prevină şi să reprime infracţiunile la Convenţia de la Geneva”1156, într-un raport prezentat în Comitetul internaţional pentru ajutorul militarilor răniţi.

Deşi nici măcar nu a fost supus dezbaterilor în cadrul unei conferinţe internaţionale, Proiectul Moynier a rămas ca un început de cale în drumul spre instituirea unei Curţi internaţionale permanente de justiţie.

Un alt pas spre realizarea practică a acestei idei a fost încercarea de instituire printr-una dintre convenţiile de la Haga din 1907, a unei Curţi internaţionale de prize maritime, competente a se pronunţa asupra capturării unei nave, de către o altă navă, cu pavilion străin. Convenţia respectivă nu a fost ratificată, astfel Curtea nu a putut lua fiinţă.

În perioada imediat următoare primului război mondial, preocupări pentru crearea unei instanţe penale internaţionale permanente s-au manifestat atât în cadrul Societăţii Naţiunilor, cât şi în cadrul unor foruri ştiinţifice de drept internaţional.

Problema a fost ridicată la reuniunea de la Bruxelles, a Asociaţiei internaionale de drept penal, de către profesorul român V.V.  Pella. Prin rezoluţia conferinţei a fost creat un comitet    de jurişti, responsabil pentru pregătirea statutului Curţii penale internaţionale. V.V. Pella, în 1934 înaintează un proiect al unei Curţi penale internaţionale, care este preluat de Societatea Naţiunilor.

Ideea creării unei Curţi penale internaţionale se intensifică în urma evenimentelor de la Mar- silia din octombrie 19341157. Astfel, la conferinţa din 16 noiembrie 1937, este adoptată şi semnată de 24 de state, Convenţia pentru instituirea unei Curţi penale internaţionale.

Scopul creării Curţii penale internaţionale era lupta împotriva oricăror infracţiuni cu caracter internaţional. Intrarea în vigoare a Convenţiei pentru instituirea unei curţi penale internaţionale era subordonată intrării în vigoare a Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea terorismului, în termen de un an de la ratificarea de către 7 state semnatare a acestei convenţii. Curtea trebuia să aibă caracter permanent, cu sediul la Haga.

Judecătorii în Curtea penală internaţională urmau să fie numiţi de către Curtea permanentă de justiţie internaţională. Numărul lor este stabilit la 5 judecători titulari şi 5 judecători supleanţi, conaţionali ai statelor contractante, care erau aleşi pe 10 ani. Însă în scopul asigurării unei continuităţi, se adoptă sistemul reînoirii parţiale a judecătorilor la fiecare doi ani, cu câte un membru titular şi un membru supleant. În scopul asigurării independenţei judecătorilor, aceştia se bucurau de imunităţi diplomatice.

Competenţa Curţii penale internaţionale se limita la sancţionarea penală a persoanelor fizice, ca autoare sau complice ale unei infracţiuni prevăzute de Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului, excluzându-se prin aceasta răspunderea statelor.

În convenţie se prevede, de asemenea, posibilitatea statelor semnatare ale convenţiei, de   a-l deferi pe vinovat curţii penale internaţionale, ceea ce constituie o delegare de competenţă, competenţa curţii fiind facultativă, întrucât depinde de decizia statului. Prevederea respectivă tinde să uşureze aderarea la convenţie a unui număr cât mai mare de state.

Conform art. 26, la Curtea penală internaţională au acces nu numai statele, dar şi particularii, în cazul constituirii ca parte civilă. Dreptul particularilor însă, este limitat, întrucât particularul are dreptul de a intenta o acţiune civilă în faţa curţii numai după ce cazul a fost adus în faţa Curţii de statul interesat1158.

Conform prevederii convenţiei, Curtea va aplica legislaţia penală a statului, pe al cărui terito- riu s-a comis infracţiunea sau pe cea a statului, care a deferit pe acuzat, curţii.

Şedinţele Curţii penale internaţionale sunt publice, dar curtea poate decide să le ţină şi cu uşile închise.

Instrucţia şi judecata se desfăşoară în prezenţa acuzatului, a avocaţilor săi şi a reprezentanţilor statului, sentinţa urmând să se pronunţe în şedinţă publică. Deliberările Curţii sunt secrete, iar deciziile sunt luate cu majoritatea de voturi.

În decursul procesului, acuzatul se bucură de dreptul de a se apăra cu avocaţi, iar dacă nu şi i-a angajat, curtea îi va desemna unul din oficiu, pentru a lua cunoştinţă de dosarul şi memoriile părţilor civile, de a propune curţii audierea de martori şi de a nu fi judecat pentru alte infracţiuni, decât cele pentru care a fost deferit curţii.

Conform convenţiei, sunt prevăzute trei modalităţi de finalitate a procedurii şi executare a sentinţei:

• · acuzatul poate fi achitat, ceea ce presupune punerea lui imediată în libertate;
• ·acuzatul este condamnat la o pedeapsă cu privaţiune de libertate. Convenţia prevede în cazul privării de libertate a acuzatului, posibilitatea Curţii de a desemna statul însărcinat cu exer- citarea pedepsei, în condiţiile obţinerii în prealabil a asentimentului acestui stat. Asentimentul nu este necesar în cazul desemnării statutului diferent al acuzatului;
• ·acuzatul este condamnat la pedeapsa capitală. În cazul respectiv, statul desemnat de curte pentru a executa pedeapsa, este liber de a înlocui pedeapsa cu moartea cu pedeapsa privativă de libertate, cea mai gravă din legislaţia sa penală, argument fiind faptul că nu toate statele prevăd în legislaţiile lor pedeapsa cu moartea.

Hotărârile Curţii pot fi atacate, existând o singură cale de atac, revizuirea. Dreptul la revizui- re aparţine statului care a deferit acuzatul curţii, statul împotriva căruia infracţiunea a fost comisă sau statul pe teritoriul căruia infracţiunea a fost comisă, precum şi condamnatului.

În prevederile convenţiei se face referire şi la posibilitatea denunţării de către state a convenţiei. Denunţarea se face prin trimiterea instrumentelor de denunţare Secretariatului Ge- neral al Societăţii Naţiunilor.

Crearea Curţii penale internaţionale însemna asigurarea eficienţei pedepsirii crimelor inter- naţionale şi descurajarea potenţialilor autori, precum şi cooperarea statelor în acest domeniu.

Din cauza declanşării celui de-al doilea război mondial, ratificarea Convenţiei pentru crearea Curţii penale internaţionale a fost imposibilă, acest fapt, însă, rămâne unul de referinţă în istoria jurisdicţiei penale internaţionale, cu ecouri mari pentru perioada de după cel de-al doilea război mondial.

Actele de violenţă extremă şi dispreţul pentru fiinţa umană au avut o asemenea amploare  în cursul celui de-al doilea război mondial, încât au şocat în frecvente rânduri opinia publică mondială. Răspunsul la asemenea acte de barbarie nu putea fi decât unul singur – instituirea unui sistem de jurisdicţie internaţională.

Având în vedere experienţa Tribunalelor militare ad-hoc de la Nürnberg şi Tokio, în cadrul celei mai cuprinzătoare organizaţii mondiale de apărare a păcii, ONU, s-a luat iniţiativa creării unei instanţe internaţionale permanente. Lumea dorea o instanţă internaţională creată departe de tumultul războiului, în timp de pace pentru a nu se răsfrânge în activitatea ei, aura învingătorilor, instanţă în care legea odată convenită pentru instrumentarea şi sancţionarea celor mai grave crime internaţionale, să fie aplicată în mod egal şi imparţial pentru toate părţile responsabile, indiferent de momentul istoric în care se săvârşeşte crima: pace sau război1159.

Fenomenul creat de activitatea celor două Tribunale – de la Nürnberg şi Tokio – ca şi ecoul provocat de acestea, au condus Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la adoptarea rezoluţiei 95/11.12.1946 care aproba şi confirma  principiile  „de  la  Nürnberg”.  De  asemenea,  Aduna- rea Generală va declanşa, în 1947, procesul de elaborare a unui „Cod al crimelor contra păcii, securităţii şi umanităţii”, care nu a fost realizat1160.

Prin rezoluţia nr. 270(III)/9.12.1949 Adunarea Generală a ONU cere Comisiei de Drept Internaţional să se pronunţe asupra posibilităţii de a înfiinţa un organ judiciar internaţional pentru judecarea crimelor prevăzute de convenţiile internaţionale. Comisia, după câteva luni dă un aviz favorabil creării unei Curţi Penale Internaţionale. Pornind de la acest aviz, se creează un Co- mitet, care în 1951 redactează un proiect de Statut al unei Curţi Penale Internaţionale, care este expediat statelor pentru eventualele observaţii. Pe baza observaţiilor făcute de statele membre, un nou Comitet, creat în 1953 aduce îmbunătăţiri proiectului de Statut.

Din considerentele că proiectul nu a întrunit o adeziune destul de largă în rândul statelor membre ale ONU, instituirea Curţii Penale Internaţionale a fost abandonată.

Tragiceleevenimentedin Iugoslaviaşidin Rwandaauşocatîntreagacomunitateinternaţională, determinând ONU să reia dezbaterile privind statornicirea unei instanţe penale permanente.

Astfel, în noiembrie 1992, Adunarea Generală a ONU, prin rezoluţia 47/33, a mandatat Co- misia de drept internaţional, pentru elaborarea unui proiect de Statut privind crearea unei Curţi penale internaţionale. Proiectul fiind întocmit a fost prezentat Adunării Generale, care în 1995, prin rezoluţia 50/46 a creat un Comitet Premergător, care să stabilească textul unei Convenţii pentru crearea Curţii penale internaţionale. Timp de 3 ani, din 1995 până în 1998, Comitetul Premergător a reuşit să stabilească textul unei asemenea Convenţii, text care urma să fie supus examinării unei Conferinţe diplomatice a plenipotenţiarilor Naţiunilor Unite.

Adunarea Generală a ONU, prin rezoluţia nr. 52/160 din 15 decembrie 1997, stabileşte sarcina Conferinţei în a finaliza şi a adopta Convenţia pentru înfiinţarea unei Curţi penale internaţionale.

Conferinţa diplomatică a plenipotenţiarilor Naţiunilor Unite şi-a început lucrările la 15 iunie 1998. Lucrările Conferinţei s-au desfăşurat aproape cinci săptămâni. În acest răstimp au avut loc nenumărate dezbateri, fiecare articol fiind supus unor discuţii separate.

Astfel, la 17 iulie plenara Conferinţei a redactat un Act final ce consfinţeşte adoptarea „Statu- tului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale”. Din 148 de state prezente la vot pentru adopta- rea statutului au votat 120 de state, 7 au fost împotrivă1161 şi 21 s-au abţinut.

Înfelul acesta, visul de peste un secol de creare a unei instanţe penale internaţionale serealizează, ziua de 17 iulie 1998 va rămâne în conştiinţa umanităţii şi în istoria dreptului internaţional ca un moment de schimbare radicală a concepţiei privind justiţia internaţională1162.

În scopul elaborării unor proiecte care să completeze necesităţile de funcţionare efectivă a Curţii, prin Actul final al Conferinţei de la Roma a fost instituită o Comisie Pregătitoare. În sar- cina acesteia intra elaborarea:

• ·Regulilor de procedură ale Curţii;
• ·Elementelor constitutive ale infracţiunilor internaţionale care se află în competenţa de judecată a Curţii Penale Internaţionale;
• ·Acordului între Curtea Penală şi ONU;
• ·Acordului de sediu cu Olanda;
• ·Regulamentului privind imunităţile şi privilegiile acordate personalului care va activa în organismele specializate ale Curţii;
• ·Bugetului pentru primul an de activitate.

Conform articolului 126, Statutul va intra în vigoare în prima zi din luna după cea de-a 60-a zi de la data depunerii celui de-al 60-lea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, la Secretariatul General al ONU.

Pentru fiecare Stat care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la Statut după depunerea celui de- al 60-lea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, Statutul va intra în vigoare în prima zi din luna de după cea de-a 60-a zi de la depunerea de către un astfel de Stat a instrumen- tului său de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare1163.

La 7 ani de la intrarea în vigoare a acestui statut Secretarul General al ONU va organiza o Conferinţă de revizuire pentru a examina orice amendament adus acestui Statut, revizuire ce se va putea face de către Adunarea Statelor Părţi.

De asemenea, este interesantă prevederea că, chiar dacă un stat devine parte la Statut şi acceptă competenţa Curţii, totuşi poate declara că, pentru o perioadă de 7 ani de la intrarea în vigoare a Statutului pentru statul respectiv, nu acceptă jurisdicţia Curţii cu privire la crimele de război atunci când se presupune că o atare crimă a fost săvârşită de cetăţenii săi sau pe teritoriul său.

În calea înfiinţării Curţii Penale Internaţionale s-au ridicat numeroase obstacole. Ideea creării Curţii Penale Internaţionale era adesea obstrucţionată de refuzul statelor de a accepta o idee în care vedeau „un transfer” al prerogativelor de suveranitate şi renunţarea la unul dintre drepturile fundamentale ale lor – acela de a-i judeca pe propriii lor cetăţeni.

Evoluţia şi acceptarea justiţiei penale internaţionale a fost condiţionată pe parcursul timpului de două mari probleme: pe de o parte, necesitatea de a defini cu exactitate crimele internaţionale ce urmau a fi supuse jurisdicţiei Curţii, iar pe de altă parte, o coerentă delimitare a prerogativelor statelor.

Obiectivul principal al Curţii Penale Internaţionale este de a judeca şi pedepsi indivizii care comit cele mai grave crime de drept internaţional.

Printre motivele cele mai importante care justifică necesitatea instituirii Curţii Penale Internaţionale sunt următoarele:

• ·Necesitatea de a pune capăt nesancţionării. În pofida existenţei anumitor precedente, majo- ritatea autorilor gravelor abuzuri ale drepturilor omului şi ale incălcărilor dreptului internaţional umanitar nu sunt pedepsiţi de organismele naţionale sau internaţionale. Lipsa sancţionărilor încurajează repetarea abuzurilor şi privează drepturile omului şi dreptul umanitar de efectul lor impeditiv.
• ·Necesitatea de a contrabalansa ineficienţa sistemelor naţionale.

Guvernele pot să se opună tragerii la răspundere a propriilor cetăţeni din următoarele motive:

1. motive de politică a statului;
2. lipsa unui sistem jurisdicţional intern care să poată înfăptui justiţia în cazul unor conflicte interne;
3. nedorinţa de a demite persoane care deţin funcţii politice sau militare în

• ·Necesitatea de a crea un mecanism executoriu. Prin crearea Curţii Penale Internaţionale se conferă standardelor penale internaţionale o mai mare credibilitate.
• ·Necesitatea de a servi ca model de justiţie. Interpretarea de către Curtea Penală Internaţională a prevederilor drepturilor omului şi a standardelor internaţionale umanitare ar putea clarifica ambiguităţile existente în domeniul dreptului şi va face lumină asupra dezvoltărilor ulterioare. Datorită faptului că toţi membrii O.N.U. contribuie în mod voluntar la ameliorarea sistemului, Curtea Penală Internaţională va primi un suport internaţional mai larg decât curţile temporare.

Aplicarea statutului curţii se bazează pe anumite principii generale ale dreptului penal. Un prim principiu este cel al neretroactivităţii, conform căruia un individ nu va fi tras la răspundere penală pentru acte comise înainte de intrarea în vigoare a Statutului. Un alt principiu este condiţia vârstei, conform căreia persoana poate fi trasă la răspundere numai dacă la momentul săvârşirii crimei a împlinit 18 ani. De asemenea, nu există condiţii legate de termenul de prescripţie.

Răspunderea penală a indivizilor poate surveni numai atunci când persoana comite o crimă în mod individual sau colectiv, ordonă, solicită sau provoacă comiterea unei crime, care se consumă sau constituie doar o tentativă, incită în mod direct şi public alte persoane la comiterea genocidului.

În stabilirea categoriilor de infracţiuni ce trebuie să intre în competenţa Curţii, s-a pornit de la ideea de a se păstra o coerenţă între definirea acestora în diverse instrumente internaţionale şi în statutul curţii. În final s-a ajuns la includerea în Statut a patru categorii de crime:

• – crime de război;
• – crima de genocid;
• – crime împotriva umanităţii; IV – crima de agresiune.

Crima de agresiune este acea faptă care numai după ce a fost constatată de Consiliul de Secu- ritate poate fi pusă pe rol în faţa Curţii Penale Internaţionale. Curtea îşi poate exercita competenţa numai atunci când persoana care face obiectul unei anchete sau al unei urmăriri penale este cetăţean al unui stat parte la statut şi când statul, pe teritoriul căruia a avut loc actul sau omisiu- nea, este parte la Statut.

Curtea Penală Internaţională va fi compusă din patru organe principale:

1. Preşedinţia;
2. Secţia de apeluri, Secţia de judecată, Secţia pentru faza dinaintea judecăţii;
3. procuror;

Curtea va avea 18 judecători. Judecătorii vor fi aleşi dintre persoanele cu un înalt caracter moral, care au calificările cerute de statele lor pentru numirea în posturile cele mai înalte, va avea competenţă în domenii de drept internaţional, internaţional umanitar şi drepturile omului.

Biroul procurorului va acţiona independent ca organ separat al Curţii. El va răspunde de primirea referatelor şi a oricăror informaţii privind crimele de competenţa Curţii. Biroul va fi condus de un procuror, care poate fi ajutat de unul sau de mai mulţi procurori adjuncţi.

Procesul de judecată se va desfăşura la sediul Curţii, în afară de cazurile în care s-a prevăzut altfel. Limbile oficiale de lucru sunt araba, spaniola, engleza, franceza, rusa şi chineza. Procesul se desfăşoară public şi sentinţa la fel se pronunţă în public şi, dacă e posibil, în prezenţa acuzatului. Pedepsele pot fi conform art.77 al statutului, închisoarea pentru un număr specificat de ani, care nu poate depăşi maximum 30 de ani sau închisoarea pe viaţă. Pe lângă pedepsele cu închi- soarea, Curtea poate dispune o amendă conform criteriilor stipulate în Regulile de procedură şi probe, o confiscare a produselor infracţiunii, a proprietăţii şi bunurilor obţinute direct sau indi-

rect de pe urma acelei infracţiuni.

Cheltuielile Curţii sunt suportate din fondul propriu care se formează din cotizaţiile statelor- membre, mijloacele puse la dispoziţie de ONU, precum şi din donaţii benevole ale guvernelor, organizaţiilor internaţionale, persoanelor fizice şi juridice1164.

Adoptarea Statutului Curţii Penale Internaţionale a constituit un eveniment istoric, întrucât s-a creat un nou mecanism de luptă şi descurajare a violării normelor şi principiilor dreptului internaţional umanitar şi drepturilor omului. Existenţa în dreptul internaţional a unor numeroase acte investite cu autoritatea naţiunilor lumii, unite în lupta pentru pace – prin care se condamnă săvârşirea de crime de război şi crime contra umanităţii – creează un cadru legal eficient pentru urmărirea şi pedepsirea tuturor celor vinovaţi pentru comiterea unor astfel de crime, pentru îm- piedicarea lor de a se sustrage de la corecta judecată a umanităţii.