Dreptul contenciosului internaţional este o ramură nouă a dreptului internaţional public, apariţia sa fiind indisolubil legată de instituirea şi funcţionarea jurisdicţiilor internaţionale. Spre deosebire de alte ramuri ale dreptului internaţional, care în marea lor majoritate sunt formate din norme materiale, obiectul dreptului contenciosului internaţional, prin natura sa, este constituit din relaţii procesuale de exercitare a drepturilor şi obligaţiilor internaţionale. Dacă am face o paralelă cu sistemul dreptului intern, atunci dreptului contenciosului internaţional i-ar cores- punde dreptul contenciosului fie administrativ, constituţional, fie cel pe care privatiştii îl preferă sub sintagma dreptul de procedură. În sfera de reglementare a dreptului internaţional acelaşi obiect este tratat la general în cadrul instituţiei reglementării paşnice a diferendelor internaţionale, denumire care, potrivit profesorului Jean Combacau, nu reflectă juridicitatea însăşi a dreptului internaţional.1165 Prin urmare, crearea căilor juridice contencioase are un scop politic de asigu- rare a păcii şi securităţii internaţionale, oferind societăţii internaţionale modalităţi paşnice de reglementare a diferendelor, dar şi unul juridic – cel de realizare a unei ordine juridice în caz de confruntare a pretenţiilor divergente.
De fapt, definirea şi chiar însăşi denumirea dreptului contenciosului internaţional trezeşte controverse în doctrina juridică a dreptului internaţional. În doctrina rusească, această ramură ia contururi mai largi, fiind denumită drept internaţional procesual, conceput ca o totalitate de princi- pii şi norme, care reglementează modalitatea de realizare a drepturilor şi obligaţiilor subiectelor dreptului internaţional public. În acest context, profesorul Bekiaşev K.A. susţine că „procesul internaţional nu trebuie redus la activitatea organelor judiciare şi arbitrale în examinarea unor cauze concrete (…), dar la întreaga procedură de realizare a normelor dreptului internaţional prin intermediul mecanismelor internaţionale sau naţionale”.1166 Evident în această abordare, spectrul relaţiilor reglementate se lărgeşte inclusiv acoperind procedura internă a oricărui organ permanent sau ad-hoc al oricărei organizaţii internaţionale, care de fapt formează dreptul derivat al organizaţiei în cauză. Pe de altă parte, diversitatea jurisdicţiilor internaţionale ne conturează un subiect procesual nou pentru dreptul internaţional cum ar fi persoana fizică care nu este su- biect de drept internaţional public, dar este justiţiabil în faţa unor jurisdicţii internaţionale cum ar fi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Tribunalul Administrativ al Naţiunilor Unite sau Curtea Internaţională Penală.
Din aceste perspective, poziţia doctrinei franceze1167, care pledează pentru denumirea de drept al contenciosului internaţional, ne pare să răspundă cel mai bine unei ramuri care ar reglementa modalitatea de constituire şi funcţionare a unor organe judiciare internaţionale pentru soluţionarea unor contestaţii juridice având ca temei încălcările unor norme de drept internaţional public.
Prin urmare, dreptul contenciosului internaţional este ansamblul de norme şi principii care reglementează procedura realizării dreptului material de către jurisdicţiile internaţionale în caz de apariţie a unui contencios internaţional.
Din definiţia propusă, cel puţin două concepte par indispensabile pentru identificarea conturului dreptului contenciosului internaţional: jurisdicţia internaţională şi contenciosul internaţional. Comun pentru ambele concepte este calificativul de internaţional care le plasează într-o ordine juridică reglementată de dreptul internaţional public. În această optică, jurisdicţia şi diferendul aparţin ordinii publice internaţionale.
În sensul său organic, jurisdicţia internaţională poate fi definită ca un organ care are funcţia soluţionării unui diferend internaţional printr-o decizie obligatorie urmare a aplicării dreptului internaţional. În acest sens, o jurisdicţie este în primul rând contencioasă, deoarece reglementează un diferend. Pe de altă parte, o jurisdicţie se identifică prin activitatea sa dictio iuris, prin emiterea hotărârilor obligatorii.
În sensul dreptului internaţional, contenciosul internaţional se identifică cu diferendul internaţional, care presupune două elemente de bază: pretenţia unei părţi şi contestarea ei de cealaltă parte. Pentru formarea diferendului nu contează dacă pretenţia este explicită sau implicită, iar contestaţia este expresă sau tacită. Important pentru constituirea unui contencios este întruni- rea celor două poziţii divergente. În schimb, calificativul „internaţional” atribuit unui diferend nu este atât de simplu de determinat pentru a ne afla în sfera contenciosului internaţional. Potrivit lui Carlo Santulli1168, pentru identificare poate fi utilizat criteriul material sau formal. Astfel, un diferend va fi material-internaţional dacă va conţine un element de extraneitate, care la rândul lui poate rezulta din criterii personale sau spaţiale, ceea ce ne apropie de dreptul internaţional privat. De exemplu, un diferend între un stat şi un investitor străin va fi unul material-internaţional, dacă va fi atribuit unui tribunal, constituit potrivit unui tratat ce reglementează protecţia investiţiilor. Totuşi acest criteriu, în opinia noastră, este destul de ambiguu, deoarece se poate plasa oricând şi uşor în sfera privată.
Situaţia este diferită dacă acceptăm criteriul formal şi aici cele două abordări, spaţială şi personală, sunt irelevante. Tot ce contează este forma de reglementare a diferendului. De exemplu un litigiu „plasat şi izvorât” în întregime pe teritoriul unui singur stat poate fi internaţional. Este cazul contenciosului în domeniul drepturilor omului (Curtea Europeană a Drepturilor Omu- lui1169). Dacă e să ne referim la criteriul personal, atunci un diferend va fi internaţional dacă el opune două subiecte de drept internaţional public, care deja diferă de conceptul clasic ce opera cu categoria de diferend interstatal1170. Bineînţeles, contenciosul internaţional nu se limitează numai la contenciosul interstatal, dacă ţinem cont de entităţile derivate (organizaţiile internaţionale) sau de subiecţii interni, care pot opune pretenţii statelor. Mai mult, în prezent contenciosul internaţional cuprinde categorii de litigii în care statele nu sunt părţi, dar care sunt examinate de jurisdicţii internaţionale, cum ar fi diferendele între organizaţii internaţionale, sau, şi mai interesant, contenciosul funcţiei publice internaţionale (Tribunalul administrativ al Naţiunilor Unite1171) şi contenciosul represiunii internaţionale (Curtea Internaţională Penală1172), ambele plasând persoanele fizice şi organizaţiile internaţionale în poziţii opuse.
În acelaşi context, este interesantă şi modalitatea de tratare a contenciosului internaţional de către Jean Combacau1173, care deosebeşte, dar după criterii mai mult clasice, contenciosul intersta- tal de cel „transtatal”, raportându-l la „tehnici contencioase de realizare a dreptului internaţional cu ocazia diferendelor care opune părţi care nu sunt, sau cel puţin nu sunt ambele, state”.
În fine, se cuvine să amintim că, similar dreptului intern, între contencios şi jurisdicţie există un raport dictat de două reguli:
- inexistenţa jurisdicţiei fără contencios, în sensul că însăşi jurisdicţia este în primul rând contencioasă şi numai cu titlu facultativ poate fi consultativă;
- existenţa contenciosului fără jurisdicţie, ceea ce dreptul intern numeşte „modalităţi alternative de soluţionare a diferendelor”, iar dreptul internaţional – „modalităţi politico-diplomatice de re- glementare a diferendelor internaţionale”1174.