Normele şi izvoarele dreptului contenciosului internaţional

După natura lor, normele dreptului contenciosului internaţional sunt reguli de procedură. Ele reglementează o multitudine de raporturi juridice cu caracter tehnic. Aceste norme nu reglementează diferendul propriu-zis, dar modalitatea lui jurisdicţională de reglementare. După conţinutul lor, ele determină:

• ordinea de constituire a jurisdicţiilor internaţionale,
• competenţa jurisdicţiilor internaţionale,
• formarea angajamentului jurisdicţional,
• funcţionarea jurisdicţiilor internaţionale,
• fazele procedurii jurisdicţionale,
• formarea actului jurisdicţional,
• modalitatea de executare a actului jurisdicţional.

Normele dreptului contenciosului internaţional se clasifică după tipologia izvoarelor în care se conţin. Dar indiferent de sursa lor, aproape toate au un caracter supletiv. Acest caracter se datorează, pe de o parte, naturii angajamentului jurisdicţional, determinat de părţile în diferen- dul deja existent sau de părţile unui tratat care inserează în conţinutul lui clauze compromisorii. Pe de altă parte, majoritatea normelor acestei ramuri se conţin în acte derivate, cum ar fi de exem- plu, regulamentul interior al jurisdicţiei, adoptat de ea însăşi. Respectiv normele de   procedură sunt flexibile şi adaptabile în dependenţă de situaţie de către părţile în diferend sau autorizate de preşedinţii intanţelor judiciare internaţionale.

Dacă e să ne referim la izvoarele acestei ramuri, ele sunt tratatul şi cutuma, deşi rolul ultimei este minimalizat şi redus de fapt la unele principii generale de drept care guvernează procedura jurisdicţională.

Tratatul internaţional este izvorul incontstabil al dreptului contenciosului internaţional, deşi specific totuşi pentru această ramură sunt izvoarele nu tocmai „ortodoxe” ale dreptului interna- ţional şi aceasta se explică prin conţinutul complex al relaţiilor reglementate de dreptul conten- ciosului internaţional, despre care am amintit mai sus. De exemplu, funcţionarea jurisdicţiilor internaţionale poate fi reglementată printr-un tratat internaţional (Statutul  Curţii Internaţionale de Justiţie, parte integrantă a Cartei ONU; Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), printr-o decizie a unei organizaţii internaţionale (Statutul Tribunalului Administrativ al Naţiunilor Unite; Statutul Tribunalului Internaţional pentru fosta Yugoslavie) sau printr-un act unilateral al însăşi jurisdicţiei internaţionale (Regulamentului Curţii Internaţionale Penale). Dacă ne referim la formarea angajamentului jurisdicţional, acest gen de raporturi sunt reglementate fie prin tratatele multilaterale, fie bilaterale, care prevăd clauze compromisorii, şi cel mai neordinar pentru dreptul internaţional – prin acte unilaterale, aşa-numitele declaraţii de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii, cum ar fi cea emisă potrivit art. 36, par.2 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie1175.

Pentru aceste motive vom grupa sursele dreptului contenciosului internaţional după criteriul formei actului şi nu naturii sale juridice:

I.  Tratate multilaterale, care reglementează raporturile contenciosului internaţional:

1. Convenţia pentru soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale din 18 octombrie 1907, Haga;
2. Tratatul general de arbitraj interamerican din 5 ianuarie 1929, Wasington;
3. Carta Naţiunilor Unite şi Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie din 26 iunie 1945, San Francisco;
4. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 4 noiembrie 1950, Roma;
5. Convenţia europeană pentru reglementarea paşnică a diferendelor din 29 aprilie 1957, Strasbourg;
6. Protocolul Comisiei de mediere, conciliere şi arbitraj din 1964;
7. Convenţia N.U. asupra dreptului mării din 10 decembrie 1982, Montego-Bay;
8. Acordul european cu privire la persoanele participante în cadrul procedurilor în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din 5 mai 1996, Strasbourg;
9. Statutul Curţii Penale Internaţionale din 17 iulie 1998,

II.  Acorduri bilaterale de creare a unor jurisdicţii:

1. Acordul cu privire la crearea Tribunalului special pentru Sierra Leone din 16 ianuarie 2002, încheiat între Naţiunile Unite şi Guvernul Sierra Leone;
2. Acordul cu privire la crearea Tribunalului pentru Liban în vigoare din 10 iunie 2007, în- cheiat între Naţiunile Unite şi Republica Libaneză.

III.  Actele organizaţiilor internaţionale de instituire a jurisdicţiilor internaţionale:

• 
  Statutul Tribunalului administrativ al Naţiunilor Unite, adoptat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia nr. 351-A-IV din 24 noiembrie 1949, ultimul amendament din 13 aprilie 2005, adoptat prin Rezoluţia nr. 59/283;

2. Statutul Tribunalului Internaţional pentru fosta Yugoslavie, adoptat de Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 827 din 25 mai 1993;
3. Statutul Tribunalului Internaţional pentru Rwanda, adoptat de Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 955 din 8 noiembrie 1994;
4. Rezoluţia AG a ONU 52/160 din 15 decembrie 1997 cu privire la crearea unei Curţi internaţionale penale;
5. Rezoluţia Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite 1315 (2000) din 14 august 2000 cu privire la crearea Tribunalului special pentru Sierra Leone;
6. Rezoluţia Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite 1757 (2007) din 30 mai 2007 cu privire la crearea Tribunalului pentru Liban.

Cu toate acestea, există jurisdicţii ale căror statut constituie surse inedite de provenienţă, exemplul elocvent fiind cel al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene: Protocolul cu privire la statu- tul Curţii de justiţie constituie anexa la Tratatul asupra Uniunii Europene, la Tratatul de consti- tuire a Comunităţii Europene şi la Tratatul de constituire a Comunităţii Europene pentru Energie Atomică, potrivit art.7 al Tratatului de la Niţa din 26 februarie 2001, statut modificat ulterior prin decizia Consiliului Uniunii Europene din 12 mai 2002 şi din 15 iulie 2003, prin art.13 al Actului cu privire la condiţiile de aderare din 16 aprilie 2003, prin decizia Consiliului din 19 şi 26 aprilie 2006, prin decizia Consiliului din 2 noiembrie 2004 de instituire a Tribunalului funcţiei publice a Uniunii Europene, prin decizia Consiliului din 3 octombrie 2005, prin art.11 al Actului cu privire la condiţiile de aderare din 25 aprilie 2005 şi prin decizia Consiliului din 20 decembrie 2007. Bineînţeles, o astfel de „producţie” cu greu se conformează fundamentului însuşi a dreptului internaţional public.

În egală măsură, prezintă interes, din aceleaşi considerente, şi Regulile de procedură şi probe, adoptate la 9 septembrie 2002 de către Adunarea statelor-părţi la Statutul Curţii Penale Internaţionale, care este un organ „legislativ”, creat prin Statutul precitat.

IV. Actele jurisdicţiilor care reglementează propria procedură de constituire şi funcţionare:

1. Regulamentul Tribunalului Administrativ al Naţiunilor Unite din 7 iunie 1950, ultimele amendamente din 27 iunie 2004;
2. Regulamentul Curţii Internaţionale de Justiţie din 14 aprilie 1978, ultimele amendamente din 29 septembrie 2005;
3. Instrucţiuni de procedură ale Curţii Internaţionale de Justiţie din octombrie 2001, ulti- mele amendamente din 20 ianuarie 2009;
4. Regulamentul Curţii Internaţionale Penale din 26 mai 2004, amendat la 9 martie 2005;
5. Regulamentul Tribunalului Internaţional pentru Dreptul Mării, cu ultimele amendamente din 17 martie 2009;
6. Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului din 1 iulie 2009;
7. Adendum la Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la aplicarea provizorie a unor dispoziţii ale Protocolului 14 la Convenţia europeană a drepturilor omului, din 1 iulie 2009;

O sursă importantă în dreptul contenciosului internaţional o constituie echitatea, adică posi- bilitatea oferită judecătorilor de a statua ex aequo et bono, dacă părţile în diferend sunt de acord. La această facultate pot recurge atât judecătorii Curţii Internaţionale de Justiţie potrivit art. 38 par.2 din Statutul său, cât şi arbitrii internaţionali potrivit compromisului încheiat între părţi la diferend. Ansamblul normelor dreptului contenciosului internaţional este conform principiilor funda- mentale ale dreptului internaţional public – în special celui al respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale, neagresiunii, respectării cu bună credinţă a obligaţiilor asumate etc. Dar ca ramură distinctă, dreptul contenciosului internaţional dispune şi de principii specifice proprii: principiul securităţii raporturilor juridice, principiul economiei procedurii, principiul respectului formalismului procedurii, principiul dez- voltării coerente a jurisprudenţei internaţionale1176. O serie de alte principii ale acestei ramuri sunt împrumutate din procedura internă a statelor cum ar fi: principiul egalităţii părţilor în pro- ces, principiul independenţii judecătorilor, principiul contradictorialităţii etc. În fine, a treia cate- gorie de principii a fost inspirată din procedura penală şi inserate în statutele jurisdicţiilor inter- naţionale penale: nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, principiul răspunderii penale indivi- duale, prezumţiei nevinovăţiei, principiul imprescriptibilităţii unor crime internaţionale etc1177.