Drept

După cum am menţionat, jurisdicţia internaţională este un organ care dispune de competenţă de a examina şi soluţiona un contencios internaţional printr-o decizie obligatorie urmare a aplicării dreptului internaţional. Calificativul său de „internaţional” ne indică ordinea juridică căreia i se supune – cea reglementată de dreptul internaţional public. Crearea lor este rezulta- tul unui compromis realizat între subiectele dreptului internaţional. De fapt crearea jurisdicţiile internaţionale cu caracter permanent cu o competenţă prestabilită este rezultatul degajat al voinţei statelor ca subiecte primare şi originare ale dreptului internaţional public, care au cedat o parte din competenţele lor suverane în favoare noii instituţii, hotărârile căreia ele le acceptă ca fiindu-le obligatorii şi executorii.

Din punct de vedere tipologic şi conceptual jurisdicţiile internaţionale se împart în două mari categorii:

1. Jurisdicţia internaţională ad-hoc şi
2. Jurisdicţia internaţională permanentă.

Jurisdicţia internaţională ad-hoc. În dreptul internaţional public prin jurisdicţia ad-hoc se subînţelegearbitrajulinternaţional. Marţian Niciuîldefineştecafiindjudecatapeplaninternaţional a unui diferend de către o instanţă de judecată ad-hoc, constituită de părţile în diferend1178. După Gr. Geamănu, arbitrajul constă în rezolvarea unui diferend între state de către o persoană sau un organ, stabilit de părţi şi a cărui hotărâre, potrivit înţelegerii prealabile dintre părţi, are valoare obligatorie1179. Ion Popescu, vorbind despre arbitrajul internaţional menţionează: „Între popoare ca şi între indivizi, arbitrajul are un obiect precis: actul prin care două state inamice, însufleţite de dorinţa de a se înţelege într-un mod pacific, cer un arbitru, numit special de ele să hotărască în conflictul care s-a ivit între ele”1180.

Chiar dacă dreptul contenciosului internaţional este o ramură recent conturată, totuşi primele modalităţi jurisdicţionale ad-hoc de reglementare a diferendelor „internaţionale” datează încă din perioada antică. Astfel, în Grecia Antică au existat nu numai arbitraje izolate, dar şi tratate de arbitraj permanent. Acest mijloc de pacificare nu intervinea însă decât în neînţelegerile dintre popoarele elene. În conflictele cu celelalte popoare, calificate de greci ca „barbare”, decidea numai forţa. În acea perioadă, în calitate de tribunale arbitrale funcţionau amficţioniile greceşti, numite de Ion Popescu „tribunale de rasă”, ele fiind asociaţii politice şi religioase, formate dintr-un număr limitat de state limitrofe pentru reglementarea relaţiilor lor reciproce1181. De exemplu, această instituţie a judecat în anul 345 î.Ch. diferendul dintre Delos şi Atena cu privire la preşedenţia sanctuarului lui Apolon, dându-se dreptate atenienilor. Afară de acest tribunal permanent, grecii recurgeau uneori la arbitri speciali, alegâng fie un oraş, fie particulari. Nici romanilor antici nu le era străin arbitrajul internaţional, el având o semnificaţie practică numai în conflictele altor state între ele. Ei nu-l acceptau pentru propriile lor diferende cu celelalte popoare, dar îl admiteau atunci când puteau interveni ei singuri în calitate de arbitru şi dădeau sentinţe în interesul lor personal.

De abia în Evul Mediu arbitrajul a călcat pe un teren mai solid, continuând să se aplice în alte condiţii istorice, servind la rezolvarea diferendelor dintre oraşele-republici italiene (sec.XIII şi XIV), precum şi dintre seniorii feudali, un rol important în calitate de arbitri, revenind papilor. Într-o scrisoare adresată episcopilor Franţei în 1200, Inocenţiu al III, întemeindu-se pe un text din evanghelie, se pretinde judecător european între regele Franţei şi regele Angliei. Bonifacius al VIII, în 1298, este numit arbitru între Filip cel Frumos şi Eduard I. În 1319 Ioan al XXII in- tervine între Filip le Long şi flamanzi, iar după el papa Benoit al XII – între Filip de Valois şi Eduard al III. Au fost tentative de arbitraj şi din partea regilor, dar acestea erau mai mult încercări accidentale decât lucrări juridice. Regii nu judecau singuri, adeseori aceştea delegau în locul lor parlamentari sau jurişti. Ca exemplu poate servi arbitrajul dintre Francisc I şi Henric al VIII în anul 1546, predat spre a fi soluţionat la 4 avocaţi special aleşi. În afară de aceasta, Evul Mediu cunoaşte şi instituţii care ar îndeplini unele funcţii arbitrale. Astfel Dieta din Worms, proclamând pacea publică perpetuă a fondat un tribunal suprem numit Camera Imperială, formată de un mare judecător şi 16 supleanţi. Marele judecător era ales dintre prinţi, iar cei 16 supleanţi dintre prinţi şi jurisconsulţi. În perioada absolutismului şi constituirii statelor centralizate, până în secolul al XVIII-lea, arbitrajul, fără să dispară definitiv, joacă un rol mai retrâns în relaţiile interstatale. Cu toate acestea, istoria a conservat din această perioadă câteva exemple de arbitraj1182.

Un rol deosebit în evoluţia arbitrajului au avut convenţiile adoptate la cele două conferinţe pentru pace de la Haga, din 1899 şi 1907. Sub influienţa convenţiilor de la Haga într-o perioadă scurtă (până în 1914) s-au încheiat 154 de tratate de arbitraj şi existau 154 clauze compromisorii în vigoare între diferite state1183. Odată cu apariţia primei jurisdicţii internaţionale permanente (1922), arbitrajul internaţional şi-a restrâns sfera şi domeniile de aplicare şi s-a constatat un inte- res moderat faţă de acest mijloc. Cu toate acestea, prin adoptarea Convenţiei ONU asupra drep- tului mării din 1982, care a instituit cele două arbitraje pentru diferendele maritime (Anexa VII şi VIII), se constată o tendinţă de revitalizare.

La rândul său, din punct de vedere organizaţional, arbitrajul internaţional se poate constitui în următoarele forme1184:

• arbitrul unic,
• comisia mixtă,
• tribunalul arbitral,

• tribunalul arbitral mixt,
• arbitrajul special
• arbitrajul instituţionalizat.

Arbitrul unic. Organul constituit dintr-un arbitru unic este tipul cel mai vechi de organ arbitral, fiind folosit foarte mult până în secolul XIX. În multe cazuri arbitrul era ales dintre oamenii politici de prestigiu din vremea respectivă. Arbitrul unic trebuie, de obicei sa nu aibă cetăţenia părţilor în conflict pentru a se asigura şi pe această cale, imparţialitatea sa. În practica arbitrajului au existat însă şi unele excepţii de la această regulă, cum s-a întâmplat în speţele navelor Etna, Lisman, Seguranca, în diferendele SUA contra Marii Britanii.

O practică frecventă în Evul Mediu a reprezentat-o desemnarea arbitrilor (unici) a suveranilor. Arbitrajul internaţional prin suveran, care mai este uneori folosit şi în perioada contemporană, a luat însa cu totul alt caracter. Hotărârea fiind elaborată de un corp de tehnicieni, suveranul nu face decât să o adopte formal. Acest lucru s-a evidenţiat, spre exemplu, în sentinţa din 18 aprilie 1977 în conflictul dintre Argentina şi Chili în diferendul referitor la canalul Beagle, dată de regina Elisabeta a II-a, care a “ratificat” în realitate hotărârea unui tribunal arbitral ad-hoc.

Comisia mixtă. Acest tip de organ arbitral îşi are originea în aşa-numitul Tratatul Jay. Comisia se constituia pe o bază paritară şi era formată numai din cetăţeni ai parţilor în conflict. În cazul imposibilităţii luării unei decizii, acestora li se adăuga un al treilea arbitru – un neutru – pentru a se lua o hotărâre. Comisia mixtă era folosită în practică pentru soluţionarea unor diferende minore datorită dificultăţilor inerente structurii sale1185.

Tribunalul arbitral. El se constituie de obicei dintr-un număr impar de arbitri: 3, 5 etc., din care 1 sau 2 pot fi cetăţeni ai statelor în conflict, iar ceilalţi sau celălalt – cetăţeni ai altor state. Rolul arbitrilor “naţionali” în acest tribunal este de a permite accesul nemijlocit al tribunalului la cunoaşterea şi interpretarea sistemelor de drept ale parţilor, la celelalte componente ale suprastructurii juridice ale acestora şi ei trebuie desemnaţi de către părţi, într-un anumit termen. Arbitrii desemnaţi pot fi, în general, persoane particulare, având anumite calificări profesionale, persoane oficiale (suverani, şefi de state, şefi de guverne, ambasadori etc.) sau diferite organisme independente. Spre exemplu, în diferendul dintre Portugalia şi Iugoslavia referitor la tranzitul unor scrisori iugoslave prin Portugalia în timpul războiului, soluţionat prin sentinţa arbitrilor din 1 şi 17 martie 1956, ca arbitri au fost desemnate administraţiile poştale din Olanda şi Danemarca. De regulă, tribunalele arbitrale sunt compuse din persoane cu multă calificare în domeniul dreptului şi relaţiilor internaţionale.

Desemnarea supraarbitrului (preşedintele tribunalului) reprezintă un element important   în elaborarea sentinţei, în votarea ei (în caz de partaj) ca şi în ceea ce priveşte desfăşurarea în continuare a procesului în cazul nenumirii de către părţi a arbitrilor “naţionali”. Calea normală pentru desemnarea supraarbitrului este desemnarea sa, în comun, de către părţi. În măsura în care însă părţile nu se înţeleg asupra acestui aspect, desemnarea sa se face, de regulă, de către un terţ. Alegerea poate fi făcută direct de către o autoritate independentă de părţi, cum ar fi şefii de state (de obicei şefi de state ale statelor neutre), preşedinţii unor jurisdicţii interne (preşedinţi de Curţi Supreme) sau de către un consiliu sau un funcţionar internaţional (Secretarul Curţii Permanente de Arbitraj, Secretarul General al ONU1186, Preşedintele Curţii Internaţionale de Justiţie, Preşedintele Tribunalului Internaţional pentru Dreptul Mării1187 etc.).

Desemnarea arbitrilor naţionali se face, de regulă, de către statele-părţi. În practica arbitrală s-a observat însă ca în anumite situaţii deşi exista angajamentul de recurgere la arbitraj, unele state nu-şi numeau arbitrii naţionali paralizând astfel constituirea tribunalului şi, ca atare, recurgerea la arbitraj. De aceea, în practica convenţională au fost folosite unele proceduri de numire automată a arbitrilor naţionali, care, în general, sunt aceleaşi cu cele utilizate pentru desemnarea automată a supraabitrilor.

Tribunalul arbitral mixt. După primul Război Mondial tribunalele arbitrale mixte au avut ca sarcină soluţionarea diferendele născute din război. Aceste tribunale aveau o permanenţă relativă, fiind destinate să soluţioneze anumite categorii de diferende. Tribunalul arbitral mixt era compus din trei membri – câte un cetăţean al unui stat neutru în timpul războiului. Aceste tribunale, instituite în baza tratatelor de pace încheiate în urma primului Război Mondial, aveau în competenţă soluţionarea cererilor de indemnizare de către statul ocupant a daunelor cauzate proprietăţii private.

Arbitrajul special. Un astfel de organ se constituie pentru soluţionarea unor categorii aparte de diferende ce vor apărea eventual. Instituirea unui asemenea arbitraj este prevăzută în Convenţia de la Montego Bay asupra dreptului mării, din 1982, (Anexa a VIII-a). Acest tribunal de arbitraj special este competent să juridice diferendele ivite între părţile contractante ale convenţiei în legătură cu interpretarea ei sau cu aplicarea prevederilor sale în domeniile pescuitului, protecţiei şi conservării mediului marin, al cercetării ştiinţifice marine, al navigaţiei şi a apărării mediului marin1188.

Arbitrajul instituţionalizat. Totuşi rezultatul cel mai remarcabil l-a avut Convenţia de la Haga din 1899 ce a prevăzut înfiinţarea Curţii Permanente de Arbitraj (CPA) care, confirmată apoi prin Convenţia a II-a la Haga din 1907 funcţionează şi azi1189.

Articolul 27 al Convenţiei din 1899 stipulează că statele contractante, în caz de apariţie a unui conflict între două state, au obligaţia să le indice posibilitatea adresării spre soluţionare către arbitrajul permanent pentru menţinerea păcii publice. Curtea Permanentă de Arbitraj  este recunoscută competentă să soluţioneze diferendele, nu numai cele apărute între statele contractante, dar şi cele ivite între un stat ce a semnat Convenţia şi un stat care nu a semnat-o. Ba chiar articolul 26 prevede că Curtea poate decide asupra unui conflict ce a apărut între state necontractante, dacă ele vor dori aceasta.

Conform art. 41 al Convenţiei de la Haga din 1907 CPA se instituie, în primul rând, pentru a facilita posibilitatea recurgerii la arbitraj în caz de litigiu, în al doilea rând, pentru ca această “recurgere” să se producă “fără întârziere”, în al treilea rând, pentru aceea ca Curtea să fie “accesibilă în orice timp” şi în fine ea trebuie sa activeze în lipsa unei alte condiţii de soluţionare, prevăzută de Convenţie.

Curtea Permanentă de Arbitraj cuprinde trei organe distincte şi anume: Consiliul permanent administrativ al Curţii, Biroul Internaţional al Curţii şi Curtea de Arbitraj propriu-zisă. Consiliul permanent este alcătuit din reprezentanţii diplomatici a statelor contractante acreditaţi în Olanda având ca preşedinte pe ministrul de externe danez. Acest consiliu conduce şi controlează Biroul Internaţional al Curţii şi decide toate problemele de ordin administrativ, legate de activitatea Curţii. Consiliul administrativ nu posedă o putere disciplinară faţă de judecători. Biroul Internaţional, în afară de atribuţiile administrative serveşte drept oficiu de registratură şi arhivă al Curţii. El este condus de un secretar general.

Curtea propriu-zisă este alcătuită dintr-o listă de personalităţi având o competenţă recunoscută în probleme de drept internaţional, fiind dispuşi să-şi asume obligaţiile unui arbitru şi bucurându-se de cea mai înaltă reputaţie morală, desemnate de fiecare stat-parte la Convenţie. Fiecare stat poate desemna cel mult patru persoane pe o perioadă de şase ani, însă funcţiile lor pot fi reluate (art.44).

Curtea Permanentă de Arbitraj în esenţă, nu este o instanţă juridică internaţională, deoarece este permanentă doar lista arbitrilor ce urmează a fi desemnaţi şi membrii Biroului, dar nu însăşi Curtea. După opinia lui M. Hadson “Curtea abia prezintă ceva mai mult decât metoda şi procesul procedurii arbitrale. Ea nu a fost o judecată permanentă şi de fapt nici nu a fost chiar judecată”1190.

În cei peste 100 de ani de existenţă Curtea a contribuit la judecarea a peste 30 de cauze, o bună parte fiind examinate până la înfiinţarea Curţii Permanente de Justiţie Internaţională. În perioada dintre cele două razboaie mondiale, Curtea a examinat numai 7 cauze. Ultima sentinţă arbitrală a fost dată de către CPA la 12 martie 2004 în diferendul între Olanda şi Franţa, iar pe rolul Curţii în prezent se află spre examinare încă 8 cauze1191.

Jurisdicţia internaţională permanentă. Instanţele jurisdicţionale internaţionale cu caracter per- manent sunt creaţia secolului XX1192, deboutând cu renumita Curte Permanentă de Justiţie Inter- naţională (CPJI), înfiinţată după primul Război Mondial prin Pactul Ligii Naţiunilor. Prima şedinţă de inaugurare aavut loc în 1922, Curtea activând până în 1946, când cedează misiunea jurisdicţională în favoarea succesoarei sale – Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ). Într-o perioadă relativ scurtă, CPJI a reuşit să examineze 29 de cauze interstatale şi să emită 27 avize consultative1193.

Odată cu dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional public se difersifică şi jurisdicţia internaţională permanentă, în mare parte specializându-şi competenţa. Spre deosebire de arbitrajul internaţional, jurisdicţia permanentă poate fi definită ca o instanţă de judecată cu caracter permanent, constituită dintr-un corp de magistraţi, propuşi de state, potrivit dreptului internaţional, având o competenţă prestabilită de a examina anumite categorii de diferende şi funcţionând pe baza unui statut, care de regulă este un tratat internaţional.

La rândul său, instanţele internaţionale de judecată pot fi clasificate după diferse criterii:

1.  După întinderea competenţei distingem:

• de competenţă generală – CPJI, CIJ, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE);
• de competenţă specială – Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării (TIM), Tribunalul Administrativ al Naţiunilor Unite (TANU), Curtea Internaţională Penală (CIP).

2.  După obiectul diferendelor:

• teritoriale – CIJ;
• în materia dreptulor omului – CIJ, CEDO, CJUE;
• de reprimare a infracţiunilor internaţionale – CIP, Tribunalul internaţional pentru ex-Iu- goslavia, Tribunalul internaţional pentru Rwanda;
• maritime – TIM, CIJ.

3.  După calitatea justiţiabililor:

• între state – CPJI, CIJ, TIM, CJUE, CEDO;
• între state şi persoane fizice sau persoane juridice – CEDO, CJUE, TIM;
• între state şi organizaţii internaţionale – CJUE, TIM;
•  între organizaţii şi persoane fizice – TIM, TANU.

O clasificare specifică cunoaşte jurisdicţia internaţională penală. Deşi ca şi concept este diferită de arbitrajul internaţional, practica internaţională în materie a debutat cu jurisdicţia internaţională penală ad-hoc (Tribunalul internaţional de la Nurnberg şi Tribunalul militar internaţional de la Tokio), care a constituit drept premisă pentru crearea jurisdicţiei internaţionale penale permanente  (CIP)1194.

Din cele precitate ne convingem că la începutul secolului XXI, dreptul internaţional a oferit societăţii internaţionale o paletă variată de jurisdicţii internaţionale sesizate cu un număr impre- sionant de categorii de contencios. Deşi sunt diferite, toate au anumite trăsături particulare care care caracterizează jurisdicţia internaţională permanentă în ansamblu:

1. Ele sunt constituite şi funcţionează în baza statutelor lor, care, de regulă, sunt tratate internaţionale, de exemplu Statutul CIJ (parte integrantă a Cartei ONU), Statutul CIP, Statutul TIM (Anexa VI la Convenţia asupra dreptului mării din 1982). Cu toate că CEDO, din punct de vedere formal nu funcţionează pe baza unui statut, crearea şi funcţionarea sa are de aseme- nea o sursă convenţională – Convenţia europeană a drepturilor omului din 1950. O excepţie    de la această regulă o prezintă Statutul TANU, Statutul Tribunalului Internaţional pentru fosta Yugoslavie şi Statutul Tribunalului Internaţional pentru Rwanda, care sunt acte de sursă derivată, deoarece sunt adoptate de organele unei organizaţii internaţionale (ONU): Adunarea Generală (pentru TANU) şi Consiliul de Securitate (pentru ultimele două).
2. La rândul lor, aproape toate jurisdicţiile funcţionează pe baza unui regulament interior, care reglementează în cele mai mici detalii constituirea, competenţa şi procedura jurisdicţională. Aceste regulamente sunt creaţia proprie a jurisdicţiei, care trebuie să fie în concordanţă şi subor- donate actului primar –
3. Ele sunt formate dintr-un corp de magistraţi, care sunt numiţi fie membri (TIM, TANU), fie judecători (CEDO, CIJ, CIP). Numărul magistraţilor variază de la jurisdicţie la De exem- plu CIJ numără – 15 judecători, CEDO – 47, CIP – 18, TIM – 21 de membri, TANU – 7.
4. Judecătorii internaţionali trebuie să răspundă unor criterii de eligibilitate: independenţa, imparţialitatea, înaltă moralitate, competenţa notorie în materia jurisdicţiei, reprezentarea echitabilă a principalelor sisteme juridice din lume, reprezentarea echitabilă geografică, repre- zentarea echilibrată a sexelor, cunoaşterea excelentă a limbilor oficiale ale jurisdicţiei
5. De regulă candidaţii la funcţia de judecător sunt propuşi de state, dar aleşi de unele fo- ruri internaţionale – Adunarea Generală a ONU (TANU), Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate ai ONU concomitent, dar separat (CIJ), Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (CEDO), Reuniunea statelor-părţi (TIM), Adunarea statelor-părţi (CIP).
6. Cu toate că jurisdicţia este permanentă, judecătorii internaţionali sunt aleşi pentru o perioadă anumită de timp: 9 ani (CIJ, CIP, TIM), 6 ani (CEDO), 4 ani (TANU). De regulă ei pot fi