Pin It

Competenţa unui organ jurisdicţional este determinată de condiţiile de exercitare a jurisdic- ţiei. Respectiv domeniul competenţei jurisdicţiilor acoperă ansamblul de litigii pe care acestea au puterea de a le examina. De fapt, competenţa jurisdicţiilor este una materială, care în mare parte determină întinderea contenciosului, iar condiţiile de timp, spaţiu şi justiţiabilii nu sunt decât elemente de identificare a diferendelor care pot intra în sfera de examinare a jurisdicţiei. În acelaşi timp, aceste elemente de identificare constituie şi condiţii de competenţă. Competenţa materială rezultă din statutul organului jurisdicţional (jurisdicţia permanentă) sau din acordul părţilor (tribunalul arbitral), care dictează atribuţiile instanţei şi formează sfera „jurisdicţiei” în general1195. Pe de altă parte, instanţa nu va putea examina fondul unei cauze dacă condiţiile impu- se de părţi sau statut nu vor fi respectate. Prin urmare, în procedura de contencios internaţional, fiecare condiţie de competenţă care delimitează (cumulativ) atribuţia organului, se referă la ad- misibilitatea fondului: dacă una din condiţii nu este îndeplinită, jurisdicţia nu este competentă, în consecinţă diferendul nu va ţine de competenţa instanţei - temporală, spaţială, personală.

În principiu, în caz de dubiu asupra competenţei, însăşi organul jurisdicţional este compe- tent să se pronunţe asupra propriei competenţe. Cu alte cuvinte, este vorba despre compentenţa asupra competenţei1196. Dreptul internaţional actual recunoaşte existenţa unei puteri inerente jurisdicţiilor internaţionale, atât judiciare cât şi arbitrale, de a soluţiona litigiile cu privire la pro- pria competenţă. Competenţa jurisdicţiei de a decide asupra propriei competenţe se stabileşte  în momentul examinării admisibilităţii cererii introductive şi constituie baza unei puteri bine delimitate.

Identificarea competenţei unei juriddicţii internaţionale depinde de modalitatea de atribuire a ei. Dreptul contentiosului internaţional cunoaşte 3 modalităţi de atribuire a competenţei:

  1. modalităţi convenţionale,
  2. modalităţi unilaterale şi
  3. modalităţi

Modalităţile convenţionale. Printre aceste modalităţi figurează compromisul şi clauza compro- misorie. Compromisul este un acord care are ca obiect delegarea unui organ împutrnicirea de a judeca un diferend sau o serie de diferende actuale. Este de precizat că acest acord fixat în com- promis vizează în egală măsură acordul în favoarea unui organ judiciar sau arbitral. Din punct de vedere al dreptului internaţional compromisul este un tratat internaţional, încheiat între părţile diferendului care trebuie să fie subiecte de drept internaţional public, respectiv se supune regu- lelor dreptului comun al tratatelor internaţionale, reglementat prin Convenţia de la Viena asupra tratatelor internaţionale din 1969. Spre deosebire de compromis, clauza compromisorie este o dispoziţie a unui tratat, care are ca obiect de a conferi unui organ puterea de a judeca diferendele eventuale, indiferent de domeniul de reglementare al tratatului. Este extrem de frecventă situaţia când tratatele internaţionale comportă o clauză compromisorie care supune unei jurisdicţii, judi- ciare sau arbitarle, litigiile care ar rezulta din aplicarea sau interpretarea tratatului, constiuind în acest sens o formulă clasică de clauză compromisorie. Ea poate fi introdusă în tratatele cu vocaţie universală1197. Clauza poate fi în egală măsură inserată şi în convenţii regionale1198. În fine, ea poate avea un caracter bilateral1199.

Modalităţile unilaterale. Aceste modalităţi îmbracă forma declaraţiilor unilaterale de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a unor instanţe internaţionale. Cu alte cuvinte, unele tratate- le internaţionale prin care se crează o jurisdicţie pot subordona autoritatea puterii jurisdicţionale unei declaraţiei unilaterale, de regulă facultativă, din partea statului contractant, prin care acesta recunoaşte, obligatoriu în privinţa sa jurisdicţia internaţională. De exemplu, articolul 36 § 2 din Statutul CIJ prevede facultatea pentru state de a adopta declaraţii unilaterale prin care acestea acceptă jurisdicţia CIJ – declaraţii facultative de jurisdicţie obligatorie. Declaraţiile permit Curţii de a examina diferendele opozabile statelor care au emis declaraţia: atât reclamatul cât şi recla- mantul trebuie să aibă formulate declaraţiile. Prin astfel de declaraţii poate fi acceptată jurisdicţia CIJ pentru toate diferendele sau ea poate fi condiţionată numai pentru unele categorii de dife- rende. Aceste condiţii pot exclude diferendele politice, teritoriale sau pot delimita ratione temporis competenţa CIJ, în sensul emiterii lor pentru o anumită perioadă de timp1200.

Modalitatea declaraţiilor facultative de jurisdicţie obligatorie este des utilizată pentru jurisdicţiile de contencios internaţional al drepturilor omului1201. De exemplu, Convenţia europeană a drepturilor iniţial a adoptat acest sistem şi impunea declaraţiile unilaterale pentru cererile individuale, prin care era sesizată fosta Comisie europeană a drepturilor omului1202 cât şi CEDO1203. Prin Protocolul 11 din 1994, care a modificat mecanismul jurisdicţional prevăzut de Convenţia europeană a drepturilor omului, a fost anulată modalitatea unilaterală, fiind instituită clauza compromisorie pentru Curte atât pentru cererile individuale1204, cât şi pentru cererile in- terstatale1205. Cu toate acestea, modalitatea declaraţiilor facultative de jurisdicţie obligatorie este păstrată pentru cererile individuale introduse la CEDO prin care se invocă încălcarea Convenţiei pe teritoriile pe care statele-părţi le asigură relaţiile internaţionale1206.

Aceeaşi modalitate este prevăzută şi în privinţa competenţei Comitetului ONU pentru drep- turile omului, instituit prin Pactul Naţiunilor Unite cu privire la drepturile civile şi politice din 1966, cu singura excepţie ca această modalitate unilaterală facultativă se materializează prin ac- ceptarea Protocolului facultativ la Pact, adoptat în aceiaşi zi1207.

Modalităţi autoritare. Aceste modalităţi de atribuire a jurisdicţiei unor jurisdicţii internaţionale s-au realizat în practica internaţională prin rezoluţiile Adunării Generale sau Consiliului de Secu- ritate, organe ale ONU. În acest sens, nu este exclus ca un acord între state să abiliteze o organizaţie internaţională de a crea un tribunal internaţional. Astfel Tratatul de Pace încheiat în 1947 cu Italia a permis instituirea prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 388 (V) din 15 decembrie 1950 a Tribunalului Naţiunilor Unite în Libia1208. Cu toate acestea, organizaţiile internaţionale au putut să impună jurisdicţia internaţională în absenţa unei abilitări exprese numai în 2 situaţii:

  1. în cazul contentiosului cu privire la funcţia publică internaţională, prin instituirea de către Adunarea Generală a ONU sau alte organizaţii a tribunalelor internaţionale administrative, şi
  1. într-un caz foarte particular, al tribunalelor create ad hoc de către Consiliul de Securitate al

În primul caz, organele de competenţă generală ale organizaţiilor internaţionale au puterea de a atribui unilateral tribunalelor administrative internaţionale puterea de a judeca litigii între organizaţie şi agenţii săi. Ele pot crea un tribunal cu asemenea efect căruia i se conferă contencio- sul de funcţie publică a organizaţiei. Pe de altă parte, ele pot extinde în acest sens competenţa juris- dicţiilor preexistente. Astfel, Tribunalul administrativ al Organizaţiei Internaţionale a Muncii1209, cel mai vechi şi cel mai prestigios dintre tribunalele administrative, examinează litigii din dome- niul funcţiei publice a diferitor organizaţii cum ar fi FAO, OMS, UNESCO, OMC, Interpol etc.

Al doilea este cazul tribunalelor ad hoc ale Consiliului de Securitate al ONU. Potrivit capi- tolului VII din Carta ONU, Consiliul de Securitate al ONU are împuternicirea de a crea organe subsidiare însărcinate de al asista în exercitarea funcţiei sale de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale. Unele din aceste organe pot fi chemate să funcţioneze ca jurisdicţii. Un exemplu a fost Rezoluţia nr. 808 din 22 februarie 1993, prin care s-a decis crearea unui Tribunal Internaţional pentru fosta Iugoslavie şi, respectiv Rezoluţia nr.  827 din 25 mai 19931210, care prevede statu-  tul tribunalului, sau Rezoluţia nr. 955 din 8 noiembrie 19941211, prin care s-a creat Tribunalul Internaţional pentru Rwanda.

După cum am menţionat competenţa de bază a tribunalului este cea asupra fondului, care mai este numită competenţa principală. Ea se referă la competenţa ratione materiae, restul as- pectelor ratione temporis, personae şi loci1212 determină întinderea primei. Pe lângă competenţa pincipală, un tribunal jurisdicţional mai dispune şi de o competenţă accesorie care se poate ma- nifesta într-o competenţă prejudiciară, atunci când tribunalul se expune asupra admisibilităţii, şi competenţă incidentă pentru examinarea incidentelor de procedură, care la drept vorbind   nu constituie o extindere a competenţei, dar mai mult a împuternicirilor. Ea semnifică puterea inerentă, dar disponibilă, doar ca tribunalul să soluţioneze prin aplicarea dreptului contenciosu- lui internaţional incidentele de procedură.

Ultima chestiune care urmează să fie elucidată constă în momentul stabilirii competenţei organului jurisdicţional. Conform Curţii Internaţionale de Justiţie, „competenţa trebuie să fie stabilită în momentul depunerii cererii în instanţă”1213. În realitate, dreptul aplicabil procesului internaţional admite ca competenţa jurisdicţiei să poată fi stabilită după introducerea în instanţă a cererii, în special prin comportamentul apărătorului care invocă excepţia de incompetenţă.